Femeile în UK (5) [Women in the UK]

Desigur că motivele pentru care oamenii aşteaptă răbdători la cozi ar trebui să ţină de bun simţ, educaţie şi smerenia fără de care niciodată nu vei vedea lumea cu ochi sănătoşi, aşa cum i-a dorit Creatorul nostru să fie.

Dar încă un motiv pentru care ai sta cuminte la rând într-un fast food, ba chiar ai vrea să nu se mai termine coada, ar putea fi zâmbetul unei poloneze precum cea din imagine.

Eu comandasem deja la altcineva (la fel de amabilă, dar nu la fel de frumoasă :-) şi nu am putut să-i răspund decât “Să-ţi fac o poză” la întrebarea “Ce pot să vă ofer”? pe care o adresa ca o roboţică tuturor clienţilor. Aceeaşi voce, acelaşi zâmbet, egal adresat tuturor.

“Simplă deformaţie profesională”, ar zice răutăcioşii. Dar mi-e mi-a plăcut că fata asta părea să nu obosească niciodată a zâmbi şi nu pot decât să-i doresc să fie aşa şi în viaţa privată.

Iarăşi, n-aş putea generaliza că toate imigrantele de pe Continent (despre care aud că alcătuiesc cam 25 la sută din angajatele din Londra!) dau aceeaşi impresie de mulţumire la slujbă.

Dar multe poloneze, lituanience, cehoaice, slovace, rusoaice, franţuzoaice (românce încă n-am întâlnit) cel puţin aşa par.

Asta e cheia capitalismului anglo-saxon – impresia asta de omul potrivit la locul potrivit – pe care am constatat-o de multe ori şi în America şi pe care adesea nu o găsesc la Bucureşti. Poate acolo sunt mult mai frumoase şi mai elegant îmbrăcate vânzătoarele decât cele de pe aici, dar sunt atât de reci, sictirite şi repezite, încât adesea nu-ţi vine să intri în vorbă cu ele.

Habar n-am de ce pe aici se zâmbeşte mai mult, că sunt şi note de plată (bills) şi probleme destule. Cum de se poate ca, într-o slujbă oarecare, să se zâmbească atâta, iar în România, oameni din atâtea poziţii mai înalte decât a lucra la un fast food să fie atât de gretoşi?

Nu exclud nicidecum motivaţiile financiare, ba încă n-am scris nimic despre faţa neagră a capitalismului, despre cei care, probabil (că doar puţini mi-ar spune-o direct şi prefer să nu îi întreb), muncesc ilegal.

Evident că problema banilor este esenţială, dar nu şi suficientă pentru a explica prezenţa/absenţa zâmbetelor.

Cu toate metehnele lui, există un nu-ştiu-ce al capitalismului adevărat care atrage zâmbetul la locul de muncă. Oi fi încă prea prost şi prea puţine am văzut din lumea asta, ca să pot şti precis despre ce este vorba.

Însă un lucru mi-e clar – există şi cu totul altceva, în afara banilor (dumnezeul lumii contemporane) care luminează faţa cu un zâmbet şi aduce aparenţa de mulţumire la locul de muncă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]