Studentul nostru, stăpânul nostru (6) [Our student, our master]

Între favorurile de care mai poţi beneficia ca student la această University of Sussex (US) ar mai fi şi acela de a căpăta o sală de repetiţii comfortabilă, unde să te chinuie talentul exclusiv pe tine şi pe amici, nu pe vecini sau trecători.

Şi chiar dacă n-o fi să ajungi vreodată în celebrul UK Top 40 (British Charts), că doar nu toţi studenţii de aici ajung laureaţi Nobel (dintre care US are trei, parcă toţi pentru chimie), tot te costă chiria numai vreo £ 20 pe an. O nimica toată!

Nici nu se compară condiţiile celor din imagine cu cele unde eu, cel mai varză bassit din lume, repetam împreună cu un coleg de liceu (acum şi într-ale blogging-ului şi care tocmai de curând a postat despre ce mai ascultă în ziua de azi) şi cu un tobar de real talent, căruia munca în slujba cetăţeanului (nu spun mai mult, că nu ştiu dacă se cade) nu-i va permite niciodată să îşi dea măsura măiestriei.

Noi repetam într-o vopsitorie a tatălui celui din urmă şi, în linii mari, condiţiile erau superioare multor altora din underground-ul bucureştean al anilor 1996-1998. Numai că, după fiecare repetiţie, miroseam a diluanţi de vopsea de parcă stătusem cu gura în punga de aurolac, în timp ce fiecare drum către locul respectiv, undeva spre capătul din nordul Bucureştiului al tramvaiului 16 (văd că are o mică reputaţie online tramvaiul ăsta, aici şi aici) era o experienţă palpitantă.

Cu frica în sân să nu ne fure ţiganii amărâtele scule, nici pomeneală de atmosfera relaxată a puştilor ăstora, care repetau cu berea în mână. Îşi spun The Medicine Show („dar fără Dr Hook”, mi-a zis vocalistul!) şi m-au invitat la concertul lor într-unul din sutele (nu mint!) de pub-uri din Brighton, respectiv The Prince Albert.

Ce repetau ei acolo îmi părea un fel de Brit Pop ceva mai heavy. Însă stilul nu şi-l puteau defini nici măcar ei înşişi şi nici nu este de mirare, căci despre emblematica trupă britanică Judas Priest mi-a spus tobarul doar atât: „da, parcă am văzut la MTV”.

Oricum, muzica lor mi-a plăcut infinit mai mult decât a celor din concertul anunţat cu mare tam-tam de radioul universitar URF. M-au văzut ăştia cu cât mi-a mai rămas din plete şi m-au şi rugat să iau parte, neoficial, la acţiunea de promovare a muzicii live în campus!

Dar şi gratis să fie, nu £ 5 cât face biletul (£ 7 pentru cei care n-au legitimaţie de US), că tot nu m-aş duce! După experienţa nefastă din prima mea săptămână aici, m-am documentat online şi am ascultat sample-urile trupelor.

Celor de la The Medicine Show le-am promis din proprie iniţiativă că le voi face reclamă pe blogul meu. Dar rugămintea ăstorlalţi „să le spun şi altora” despre concertul Rattlesnake Remedy (capul de afiş) şi Twice the Size (o trupă de deschidere din Brighton) nu o pot îndeplini decât în felul următor: „nu vă duceţi, fraţilor!”.

Şi asta nu doar pentru că unui om schimbat radical cum sunt eu clişeele rock 'n roll despre bere, femei şi furie nu-i mai rezonează nicidecum, ci pentru că, efectiv, muzica lor mi s-a părut proastă rău.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]