De câtă vreme sunt prin UK n-am văzut încă nicio manifestare publică de-a laburiştilor, de-a conservatorilor sau de-a liberal-democraţilor. În schimb, iată că dau (pentru a treia oară!!!) peste aceşti bolnavi visători – troţkişti (cum se autointitula primul cu care am vorbit), socialişti (cum zice numele partidului lor) sau comunişti (cum scrie pe drapelul din imagine).De data asta, chiar că nu m-a mai interesat să schimb vreo vorbă cu ei, nici despre eliberarea teritoriilor palestiniene, nici despre fanatismul lor în promovarea dreptului la avort (cred că prea puţine ţări din lume or fi tot atât de pro-ucidere precum UK - vezi aici, aici, aici sau aici), nici despre Guvernul care fură clasa muncitoare.
M-am mulţumit doar cu o poză de-a steagului de tristă amintire, nu să mai fotografiez şi înfăţişarea patetică a personajelor, cam între 30 şi 55 de ani, dar semănând foarte mult cu cei care se adună să-l pupe pe Iliescu ori să îl plângă pe Ceauşescu.
Remarc doar (pentru ultima oară, sper!) politica lor de relaţii publice (public relations): tot aşa cum la Londra îşi pun taraba cu fiţuici şi petiţii, cam o dată pe săptămână, în apropiere de Oxford Street, în Glasgow îşi întind şandramaua pe Buchanan Street, probabil una dintre primele 10-20 artere comerciale ale lumii.
Carevasăzică, demonii ăştia marxiştii încearcă să mai fure câte-o ciosvârtă de la masa demonilor capitalismului consumerist tocmai de la banchetul acestora. Fără sorţi de izbândă, socot eu. Dacă primii or fi făcut o sută de milioane de victime în secolul al 20-lea, cei din urmă probabil că vor trece de pragul miliardului. Este o boală mai lentă, mai plăcută, mai rafinată, mai gustoasă decât indigestul ateism ştiinţific, dar cu siguranţă la fel de mortală.
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|
No comments:
Post a Comment