Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (3) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Cu cât străbat mai multe locuri din UK, cu atât mă conving de o realitate, pe care orice curtoazie faţă de această ţară fascinantă nu mă poate împiedica să o admit. Fără nicio îndoială, trasul la măsea a devenit pentru mulţi britanici un fel de nevoie fiziologică, încât filosofia lor de viaţă se reduce la “beau, deci exist” (I drink, therefore I am). La aceasta s-ar adăuga (dacă te mai lasă alcoolul să fii în stare; dacă nu – nu-i bai!) şi “f.., deci exist” (I f..., therefore I am).

Asta în cazul bărbaţilor, căci femeile par ceva mai complexe. Pe lângă aceleaşi dictoane, lor li se aplică şi “fac cumpărături, deci exist” (I'm shopping, therefore I am).

Oameni bogaţi sau săraci, profesori universitari (asta ştiu sigur) sau muncitori (asta spun după cum arătau), graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, tineri sau în vârstă, scoţieni sau englezi dau impresia că nu au altă distracţie mai mare ori scop mai înalt în viaţă decât să bea alcool – puţintel în fiecare seară, respectiv cât mai zdravăn vinerea-sâmbăta.

Desigur că ar fi o neghiobie să decretezi că toţi britanicii sunt aşa de bi- (bărbaţii) sau tri- dimensionali (femeile), însă parcă procentul de hedonişti absoluţi este incredibil de mare în această ţară.

Aceasta n-o zic cutezând eu (că tot păcătos sunt) să ofer judecăţi morale, împărţind lumea între buni şi răi, ci numai trăgând cu urechea la discuţiile din localuri şi de pe stradă, dar şi citind presa lor, faţă de care, ca peste tot în lume, publicul simte atracţia şi repulsia de care se bucură orice femeie uşoară, consumată cu nesaţ şi dispreţuită în egală măsură.

Iar asta se întâmplă numai pentru că suntem (nu pot să nu iau apărarea breslei) o oglindă fidelă a societăţii, cu bunele şi mai ales relele de care lumea se oripilează când le vede scormonite. Avem şi noi, jurnaliştii, vinovăţia noastră, cum să nu! Dar sunt convins că orice societate îşi are ziariştii, medicii, preoţii, poliţiştii şi politicienii pe care îi merită! Aceasta şi pentru că pe ceilalţi, poate mai buni, a ales să îi avorteze.

Şi ce constat din toate astea care să aibă legătură cu trasul la măsea în UK? O lume strivită în cochilia unui veşnic aici şi acum, unde nu există nici mâine, nici consecinţe, nici moarte (decât ca subiect la fel de banal precum starea vremii), nici alt dumnezeu decât “a te simţi bine”.

Peste tot, alcoolul este veşnic subiect de conversaţie, iar efectele lui asupra sănătăţii sunt mereu luate la mişto. “Bei ceva foarte dăunător pentru ficat”, mi-a spus cineva privind sucul meu de portocale.

De la 5.07 litri alcool consumaţi pe cap de britanic în 1956 s-a ajuns la 11.58 litri în 2004, zice Institutul de Studii privind Alcoolul din UK. Aşadar, statistica îmi confirmă ceea ce eu apreciez ochiometric, observând că peste tot, din puburile City-ului londonez (primul centru financiar al lumii, peste New York şi Hong Kong, pretind autorităţile locale), până acolo unde se varsă râul Ness în Marea Nordului se bea foarte mult.

Să nu mai zic de campusul Univerităţii din Sussex, unde în fiecare seară, nu doar în weekend, îţi este mult mai uşor să-i numeri pe câteva degete pe puţinii studenţi care nu cumpără alcool decât pe majoritatea celor care cumpără.

Teoretic, legea interzice consumul de alcool în public, dar Big Brother n-are ce face decât să supravegheze pe toată lumea să nu-şi dea în cap ori să nu pună bombe. Cu excepţia campusului (unde parcă nu-s aşa mulţi ochi digitali pentru supravegherea celor 10,000 de studenţi), probabil că mai multe camere i-au văzut pe toţi aceia pe care i-am văzut şi eu bând în public, dar cel puţin în chestiunea asta efectul lor descurajator mi se pare nul.

Da, s-au inventat deja camerele de supraveghere vorbitoare (aşa-zisa voce a lui Big Brother), care vor îi vor atenţiona pe cei care încalcă legea. Dar, în afara de mesaje de genul “Consumul de alcool într-un spaţiu public este interzis de lege” sau “Aţi băut prea mult, ar fi cazul să vă opriţi” ce altceva ar putea să le spună beţivilor?!

Mai mult, am auzit că legislaţia din UK permite poliţiei să-l ducă la răcoare pentru câteva ore pe unul beat pulbere chiar şi fără să se fi manifestat zgomotos. Însă nu cred să se întâmple aşa ceva. Eu unul am văzut doar cum poliţiştii îl sprijineau prieteneşte pe unul să se suie în tren, asigurându-se că amicul lui, ceva mai treaz, are să-l ducă în siguranţă acasă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]