Ortodoxia în Scoţia (6) [Orthodoxy in Scotland]

Fie şi cu o săptămână întârziere, nădăjduiesc (sau îmi fac iluzii?!) că unii dintre cei care citesc aceste rânduri – măcar accidental sau somaţi cu vreun nesuferit mesaj promoţional din partea mea – se vor bucura să ştie că, până şi în îndepărtatul Edinburgh s-a sărbătorit Duminica Ortodoxiei…

…cu Utrenie, Sf. Liturghie, o procesiune cu icoane, obişnuitele ceaiuri şi cafele (inclusiv cu lapte de soia :-) de după, dar mai ales cu suflete zâmbitoare precum vremea surprinsă în aceste imagini. Iar aceasta se întâmpla într-o zi când (fără nicio exagerare o spun!) a nins de patru ori, şi tot de atâtea ori a ieşit soarele ca vara!

Uite că, prin minunea lui Dumnezeu, şi în acest oraş supranumit Atena Nordului (oare de aici se trage umanismul/ateismul multor localnici?!), Biserica Una a lui Hristos există şi cutează să-şi facă simţită prezenţa în The Meadows, celebru parc, situat într-o zonă studenţească!

Pentru că această întinsă pajiște se învecinează cu clădiri ale University of Edinburgh, a fost interesant contrastul între joggeri, probabil la fel de nereligioşi ca mai toţi prin UK, şi tineri cam de aceeaşi vârstă purtând icoane.

Nu doar pentru că cine vine la Hristos capătă o tinereţe veşnică pe care nimic altceva pe lume n-o poate aduce, dar această Comunitate Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh chiar este formată, în cea mai mare parte, din tineri. Majoritatea celor din imagini sunt studenți sau licențiați, având până în vreo 35 de ani!

La fel precum în unele locuri din Bucureşti – Biserica Rusă, Biserica din campusul Politehnica sau Schitul Darvari – nici aici nu se poate susţine veşnica argumentaţie (?!) persiflatoare a ateilor, privind credinţa aceasta înapoiată, pentru babe superstiţioase, moşnegi inculţi şi tineri complexaţi.

Nicidecum! Complexele, frustrările, prejudecăţile, blazarea, plictiseala, ratarea, lipsa de orizont, infatuarea, autosuficienţa, fuga din sine, balansarea între job şi distracţie într-un perpetuu nonsens existenţial şi alţi asemenea viermi neadormiţi se găsesc, din nefericire, în sufletele celor care ÎŞI REFUZĂ curiozitatea de a se întreba “ce-o fi cu Ortodoxia asta?” în care s-au născut.
.

Măcar britanicii au scuză pentru lipsa lor de curiozitate faptul că nu mai pot să se mire de încă o ciudăţenie din multele care se petrec în ţara lor. Oricine poate face orice în UK, atâta vreme cât respectă legile, așadar inclusiv să umble cu icoane prin locuri publice.

Desigur că se şi abuzează de acest prea mult bun-simţ britanic (a se vedea cum şi-au luat nasul la purtare extremiştii islamişti de aici!), ba încă mai vine şi această stupidă corectitudine politică ce îi pedepseşte tot pe majoritari, că nu-s destul de toleranţi cu toate aberaţiile!

Din această perspectivă, mi-a plăcut nespus de mult faptul că preoţii care au condus procesiunea au ţinut să nu-i deranjeze cu nimic pe localnici, repetându-ne că pistele pentru ciclişti/joggeri trebuie lăsate libere! Şi, cu prea mici excepţii ale unor prichindei, rugămintea a fost respectată întocmai.

Frumoasă contaminare cu ceva bun din spiritul britanic la nişte ortodocşi, acuzaţi adesea că venim din popoare înapoiate, care nu prea ştiu ce este aceea civilizaţie! Dar şi mai frumos este să vezi atâţia tineri care se aflau la mii de km de patrie (dintre care mulţi fiind acasă la propriu în Edinburgh, nu doar simţindu-se acasă, ca mine) adunaţi în numele lui Hristos! De fapt, aceasta este una dintre cele mai plăcute surprize pentru oricine vine la Hristos, fie în Edinburgh, fie oriunde în lume!

În Biserica Ortodoxă găseşti tinereţea adevărată, nu marea de zâmbete clonate ale evangheliştilor, nici ipocrizia iezuită (cântecele, predici-concert, festivaluri, excursii, liturghii scurt-metraj de 30 min) de la papistaşi...

Doamne-fereşte a se crede că îmi proiectez vreo imagine ideală, fără să admit că şi între ai noştri tineri nu ar fi destule caractere jalnice... De ce n-aş fi chiar eu un astfel de exemplu negativ? Oare îmi trăiesc eu credința măcar la jumătate din intensitatea și devotamentul cu care scriu despre ea?!

Şi nici să nu creadă cineva – deşi, în orice fel ar cuteza vreun credincios ortodox să critice moravurile modernității, imediat i se aruncă în faţă această, deja clasică, acuzaţie de intoleranţă! – că dau eu verdicte de genul “toţi ortodocşii se mântuiesc” sau că “dintre heterodocşi, negreşit, toţi merg în iad”.

Cine anume, unde, când, în ce împrejurări, pe ce căi ajunge să se închine Tatălui ceresc în duh şi adevăr şi să vină la credinţa adevărată – aceasta e o taină doar de Dumnezeu ştiută! Doar Una este calea care ne-a fost dată (cea ortodoxă), dar Judecata este numai a Lui Dumnezeu!

Ceea ce vreau să mărturisesc este că – după 12 ţări (13 cu România, fără a socoti escalele) prin care m-a purtat Domnul, în care am văzut și vorbit cu sute de oameni (miniştri, militari, ambasadori, profesori universitari, oameni de afaceri, vânzători, taximetrişti, artişti, agricultori, elevi și studenţi, think tank-işti la modă, creştini de toate denominaţiunile, musulmani, albi, negri, asiatici, tineri, vârstnici, bogătani, şomeri etc) – oamenii mai vii decât în Biserica Ortodoxă eu nu am cunoscut!

Ce tineri am aflat eu în Biserica Ortodoxă sunt de negăsit în masa amorfă a (cândva) tinerilor de 25-30 ani între care mă învârt în activitatea curentă... Deja sunt bătrâni şi învechiţi în rele, după mai bine de un deceniu trăit într-o succesiune de concubinaje în căutarea iubirii adevărate, cu înşelătoare stări de bine (?!) dependente de tutun și alcool, cu cine-ştie-câte avorturi de la anticoncepţionalele ucigaşe, aflaţi într-o veşnică supraîncărcare cu muncă, alternată cu scurte reprize de supraîncărcare cu distracţie...

De orice sunt în stare, doar-doar nu-și vor mai auzi glasul propriei conştiinţe întrebând… de ce sunt aici?... de unde vin şi încotro ce mă duc?... oare cui să datorez frânele morale (pentru cei care le mai au!); doar educaţiei, nu şi unui nu-ştiu-ce, lui Dumnezeu?... care este sensul a tot ce mi se întâmplă?... pentru ce mă zbat?... de ce mă bucur, de ce sufăr, de ce iubesc, de ce urăsc?...
.

Orice aş face eu, oricât aş vrea, cu cei care fug de astfel de întrebări ajung ca, mai devreme sau mai târziu, să nu mai am de-a face. Ori am doar nişte relaţii convenţionale, politicoase şi (până la un punct) chiar agreabile, dar finalmente lipsite de viaţă adevărată, care numai în Hristos se găseşte. În schimb, cu totul altfel de tineri am întâlnit la Edinburgh, dar şi la orice altă biserică ortodoxă din lume!

Între ei, sunt şi dintre aceia cu cu slujbe banale, dar și doctoranzi, cadre didactice, studenţi care învaţă pe bune la universităţi unde se face şcoală pe bune, tineri care şi-au lăsat patria pamântească, dar nu şi pe Hristos. Toţi cu poveşti de viaţă interesante, pe alocuri de-a dreptul fabuloase, căci orice convertire are în ea ceva mai spectaculos decât orice scenariu hollywoodian.

Unii au venit la Hristos încă din scutece, născuți în familii credincioase, alții au ajuns la El pe căi întortocheate, însă toți au o poveste – un destin asumat, o viaţă autentică, nu o simplă înșiruire de evenimente, mai banale ori mai ieșite din comun, însă lipsite de vreun rost fundamental.

Oamenii care încă nu şi-au descoperit sensul vieţii (care este numai unul – relevat de Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos) apelează neîncetat la poveşti (filme, emisiuni, jocuri pe calculator, piese de teatru, romane, competiții sportive, concerte, vacanțe exotice, discoteci, droguri, beții mai cu chef sau fără etc), pentru a-şi îndepărta pentru o clipă angoasa existenţială, conştientizarea dureroasă a faptului că există, dar fără să știe de ce. A nu se înțelege că aş găsi rele chiar toate cele enumerate; spun doar că ele n-au nicio legătură cu fericirea adevărată!

Eu nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că – după 15 ani de căutat sensul vieţii, de la 11 la 26 de ani – dragostea Lui a biruit îndărătnicia mea (căci aș fi putut afla și mai devreme, nu El n-a vrut, ci eu!) și nu mai am nevoie de povești ca să uit de mine, ci că pot fi cu adevărat fericit. Viaţa mea continuă să bată filmul și nicio poveste de genul celor îndrăgite de majoritatea contemporanilor nu-mi poate fi mai de preț decât povestea cuiva care crede în Hristos.

Împreună cu un astfel de om, fie și analfabet, fie și fără să știm o limbă comună, pot simți fericirea de a-L cunoaște pe El, sensul a toate. Bucuria întâlnirii cu un suflet care crede în Hristos – cu un om care, indiferent ce ocupație banală ar avea, nu-şi iroseşte viața – nu are egal între bucuriile de supermarket pe care ni le oferă lumea de azi.

Nenumărați oameni de succes (după standardele lumii de azi) am cunoscut, dar în locul niciunuia n-aș vrea să fiu. N-am găsit niciun sens în vreunul dintre succesele respective. Sensul este numai a fi cu El, în Biserica Lui, a crede câtuși de puțin, iar El va lucra în viața fiecăruia, în măsura în care Îl lăsăm fiecare dintre noi.

Şi oameni precum cei pe care îi admir fac păcate, şi ei mai cad în mrejele goanei după distracţie, şi ei greşesc, ba încă poate că sunt departe de iubirea neverosimil de perfectă a neoprotestanţilor, dar trăiesc cu adevărat! Viaţa lor nu se scurge nici potrivit dictonului “gândesc, deci exist”, nici după “cumpăr, deci exist”, nici “mă destrăbălez, deci exist”, ci după MĂ ROG (oricât de rar şi de nedesăvârşit), DECI EXIST!

Căci cu nimic nu poate trăi sufletul omului decât cu rugăciune! Iar începutul rugăciunii stă în ascultarea propriilor gânduri, a mustrărilor de conştinţă, a îndoielilor, a nedumeririlor, a spaimelor existenţiale, a adevăratelor năzuinţe proprii, nu a viselor prefabricate din mass media sau a impulsurilor animalice strârnite de dictatura corectă politic a hedonismului! Apoi, trebuie să-L chemi, ca să vină, căci simpla cufundare în propriile gânduri nu duce la nimic bun!

Creatorul nostru îi vorbeşte oricui, cu atât mai mult unuia care s-a îmbrăcat în Hristos prin Sf. Botez, în Biserica Ortodoxă! Doar că omul contemporan (la fel ca fiii lui Adam din toate vremurile și din toate locurile) nu mai vrea să se audă pe sine (respectiv pe Dumnezeu vorbind în sufletul fiecăruia), nici măcar în cele două ore cât ţine o Sf. Liturghie!

De câte ori ajung la fraţii ortodocşi din Scoţia, mă minunez de cum Hristos nu lasă în întuneric pe nimeni din cei ce caută Adevărul şi-i aduce la El. Şi mă cutremur de cei care, născuţi în Adevăr, fii ai Bisericii Una, ce puţin preţuim acest dar!

Cei conştienţi de acest dar (ca nevrednicul de mine) suntem încă şi mai de plâns decât inconştienţii din jur, care nu ştiu ce fac întorcându-I spatele lui Hristos. Noi, care pretindem că ştim, ce apărare avem pentru nepăsarea şi nerodirea noastră? Facem noi destul, potrivit măsurii noastre de credincioşi ori ne amăgim că “stăm mai bine” decât necredincioşii?

N-or fi deloc perfecţi (sfinţi) tinerii aceştia care mă uimesc pe mine, dar măcar poartă convingerea că există un sens al existenţei (Iisus Hristos). Astfel de oameni nu se sinucid lent, prin indiferenţa faţă de sensul vieţii, precum atâţia oameni dragi din jurul meu care – deşi simpatici, oneşti, harnici, bine intenţionaţi, poate chiar altruişti – parcă nu-s altceva decât (fie că poartă haina Sf. Botez ortodox ori nu) nişte cadavre sufleteşti :-(

Evident, demni de iubit sunt şi unii, şi ceilaţi, căci Domnul pe toţi ne iubeşte și ne așteaptă Acasă, în brațele Lui! Doar că pe cei precum tinerii cunoscuţi în Biserică (la Edinburgh sau oriunde altundeva) alături de care Îl ai pe Hristos în comun, ajungi să-i iubeşti cu o iubire care te bucură, iar pe ceilalţi – cu o iubire care te doare.

Pe primii, oricât de rar i-ai vedea, te bucuri nespus să-i vezi; de ceilalţi, deşi nu o faci programatic şi, într-un fel, ţi-e veşnic dor de ei, chiar dacă îi vezi zi de zi, ajungi să te îndepărtezi… pur şi simplu pentru că “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” :-(

Să dea Dumnezeu oricui va fi citind această postare să aibă parte de a cunoaşte cât mai mulţi oameni din prima categorie, ceea ce presupune că – pentru a simţi ce înseamnă comuniune în Hristos – vor fi trecut printr-o cât de mică schimbare în bine a propriului suflet (a se citi: pocăinţă), în lipsa căreia a cunoaşte Adevărul şi a fi eliberat de către El nu este posibil!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]