Când locomotivele stabileau ‘standarde’ de viteză... [When locomotives set speed ‘standards’…]

…parcă lumea nu era atât de grăbită, călătoriile erau mai bine pregătite, destinaţiile – mai îndelung aşteptate, gările – mai elegante, vremurile – mai domoale, iar oamenii – mai blânzi şi mai înţelegători unii cu alţii.

Nu era rival al trenului pe pământ (sau pe cer), nici nu existau atâtea jucărele electronice (gadgets) cu care oamenii să-şi care pseudoviaţa de pe Facebook până şi în tren.

Călătoria pe liniile de fier era prilej de socializare autentică. Şi aş zice că încă mai este, în comparaţie chiar şi cu avioanele – care, inclusiv la business class, sunt suficient de incomode pentru a stingheri conversaţiile.

Nu gonea trenul ca gândul, dar măcar îţi dădea prilej de aşezare a gândurilor – care nu mai erau păstrate în împrăştiere, cu ‘ajutorul’ tehnologiei informaţiei.

Călătoria era un răgaz, fie de a sta doar cu tine privind pe geam (aveai ce vedea, că nu erau trenuri-glonţ), fie de interacţiune cu alţii – poate plăcută, poate forţată de vreun pasager agasant de vorbăreţ.

Astăzi, nu doar că totul se desfăşoară mult mai repede, dar nici măcar în interiorul acestei repeziciuni nu mai găseşti clipe doar pentru sufletul tău.

Tot timpul, omul vremurilor noastre este cu ochii într-un ecran (foto), cu căşti în urechi şi cu degetele încleştate până la durere şi deformare pe butoanele unui joc video sau pe minuscule tastaturi.

Într-o astfel de lume, oricâte puteri virtuale ţi-ar da sloganurile ideologice sau publicitare din jur, nu controlezi nicidecum lumea; nu ea este a ta, ci tu al ei.

În acest paradis al nebunilor se trăieşte (sau către el se tinde) în lumea aşa-zis civilizată, unde se oamenii nu doar că mânâncă, ci şi gândesc, visează ori se joacă prefabricat. Puţini mai facem ceva liber; mai toţi răspundem la o ofertă.

Nu există niciun control asupra realităţii reale – pe care doar Dumnezeu îl poate avea, oricât se amăgesc unii că pot stăpâni lumea – dar nici al realităţilor fictive.

Visăm şi ne jucăm cu ce prefabricate (sau pre-rumegate) ni se oferă – în schimbul banilor sau a altor jertfe aduse de noi idolului ‘economie’. Avem o tot mai mică reală libertate, cu cât avem mai multe alegeri.

O frântură de iluzie că mai poţi construi o lume de vis care să îţi rămână doar a ta o mai au pasionaţii de trenuleţe – de la nepoţi la străbunici.

Este tot o deturnare a omului dinspre cele către care ar trebui să tindă, dar parcă – aş zice eu şi cred că şi cititorul meu Mihai Gociu (care mi-a oferit pozele 2, 4, 7) – dar cumva mai benignă.

O graniţă între un sănătos hobby şi o dăunătoare patimă trebuie să existe şi orice pasionat poate risca să treacă dincolo de ceea ce îi este de folos, după cum arăta Sf. Apostol Pavel.

Totuşi, aş zice că într-o lume atât de înnebunitoare precum cea în care trăim, un hobby poate avea un important rol profilactic. Dar puţini sunt cei care au răbdarea unui hobby, care este altceva mult decât prea căutata şi lipsita de sens distracţie...

Mulţi ar zice că sunt bani aruncaţi. În magazinele din UK – poate or fi mai ieftine în talciocuri (flea markets) – preţurile dădeau dureri de cap.

N-am văzut locomotivă mai ieftină de £ 80, vagoanele erau vreo £ 15-20 şi o singură cabină telefonică tipic britanică făcea £ 4. Două cutii poştale, iarăşi tipic britanice, făceau £  2.75, iar casele (cam vile, nu căsuţe) erau cam £ 16-25.

Două containere cu deşeuri le luai la £ 5.50 – cam cât era (£ 5.52) salariul minim pe oră la vremea când am ajuns eu în UK.

Pe de altă parte, a construi o lume virtuală a trenuleţelor îţi exersează răbdarea, atenţia şi perseverenţa şi îţi mai îngăduie să visezi. Şi să-ţi pui mintea la contribuţie. Doar colecţionarii foarte bogaţi îşi cumpără (de aici, aici sau aici) chiar toate accesorile, în timp ce mulţi şi le fac singuri.

În afara motoarelor de locomotivă (engines) şi a şineleor (tracks) cam orice altceva se poate construi de către pasionaţi, din resturi provenite de la te-miri-ce.

Nici eu n-aş da nici cel-mai-ultra-nu-ştiu-cum joc video sau gadget pe astfel de jucării pe care să le poţi atinge şi îmbunătăţi. Îţi construieşti lumea aceasta virtuală cum vrei, unde orice dezastru feroviar este reversibil.

Pe când, într-un joc video – să-i recunoaştem meritul de a fi mai interactiv decât holbatul la televizor – cine poate schimba scenariul?

Cine poate schimba regulile jocului la jucăriile electronice ale zilelor noastre? Nimeni, căci orice preferinţe nu pot fi exprimate decât optând pentru lucruri presetate de creatori. Pe când, rolul creator în construcţia dioramelor nu îţi este ştirbit.

Poate este o iluzie, dar îmi vine a crede că pasionaţii de trenuleţe (nu cunosc personal niciunul) sunt oameni (ceva mai) buni şi ştiu exact ce cadouri vor de Crăciun :-)

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]