Femeile în UK (15) [Women in the UK]

Cu nimic nu găsesc a fi superioară cultura britanică altora sau inaccesibilă românilor, însă este ceva de care mi-e dor măcar câteodată, când sunt departe de UK – o anumită cultură a zâmbetul, atât de străină românilor de astăzi.

Nu ştiu cum erau strămoşii noştri, cei dinaintea deceniilor comuniste, dacă zâmbeau mai mult. În fotografii, toţi apar cam posaci, dar pesemne că aceasta ţinea de ritualul fotografierii. Poate că a te trage în poză impunea o anume solemnitate.

A nu se crede nici că britanicii or fi un fel de brazilieni sau altă naţiune zâmbăreaţă, ci au ceva care parcă le lipseşte românilor – zâmbetul la contactul cu un chip străin sau la abordarea de către un străin.

Nu mă refer la situaţia (oarecum extremă) când te apropii cu un aparat foto de cineva, ci la multe situaţii de zi cu zi, când, în România – eşti privit chiorâş, la mişto, cu lehamite sau suspiciune, în grabă sau nici măcar nu eşti privit.

Pe când în UK, în orice prăvălie ai intra sau aproape pe oricine ai aborda, nici nu trebuie să fie neapărat băştinaş de pe meleagurile britanice pentru a-ţi zâmbi. Eşti întâmpinat cu un zâmbet, indiferent ce va fi fiind în sufletul celui care îţi zâmbeşte.

Îmi închipui că indiferenţii religios care citesc acestea li s-o părea inutil să fac atâta caz de zâmbet. Poate şi dintre credincioşi unii s-or întreba ce contează zâmbetul (imaginea, aparenţa) şi cum ne poate influenţa mântuirea.

O fi un aspect trivial, însă din asemenea lucruri mici se construieşte şi o societate comfortabilă, în care să-şi fie drag să trăieşti. În plus, zâmbetele îndreptate către orice om, sunt, în esenţă, îndreptate către Făcătorul fiecărui om.

Cu ce-s britanicele mai fericite dacă zâmbesc, că doar tot roase de depresie (ca orice om care nu a descoperit sensul vieţii) rămân? Dar nu-s şi românii în aceeaşi situaţie?

.

Oare britanicii n-au griji? Sau cumva românii scapă de ele mai uşor dacă şi le afişează pe feţe? Cum lamentările verbale nu ajută, nici cele impregnate în înfăţişare nu sunt de niciun folos.

.

Dincolo de a fi doar un semn de British civility, aşadar un comportament învăţat, cică există şi zâmbete tipic britanice (care poartă numele unui medic francez), pe care doar 5% dintre oameni le pot mima. Majoritatea nu pot zâmbi aşa decât pe bune.

Poate nici jumătate dintre britanice nu se lasă fotografiate la insistenţele vreunui fotoholic, dar mult mai multe sunt acelea care zâmbesc când le vorbeşti prima oară. Şi nu li se se pare că îţi fac vreo excesivă concesie dacă îţi zâmbesc… cum de atâtea ori ai impresia în România :-(

Mi se pare absurd că a fost nevoie să vină McDonalds sau KFC în România să înveţe femeile să zâmbească şi foarte trist că încă multora li se pare că a zâmbi ţine de a avea o relaţie personală cu primitorul zâmbetului ori de a-i aplica un tratament special.

Desigur că, şi în cazul imaginilor de faţă (precum aici), pot fi acuzat că am surprins zâmbete din partea celor cărora condiţia profesională le impune să zâmbească – ori că este vorba de angajate la bucătăria IDS, ori despre agente din echipa de pază de la Edinburgh Castle.

Dar nu poate fi doar atât. Nu cred că cineva poate zâmbi pentru un salariu în GBP dacă nu ştiut să zâmbească pentru unul în lei. De fapt, probabil că cine nu este obişnuit să zâmbească gratis, n-o va face nici ca obligaţie de serviciu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]