Aşteptând încă revoluţia mondială... (7) [Still waiting for the world revolution...]

Cu Osama bin Laden executat – fie şi cu dovezi privind moartea lui la fel de solide precum cele privind aselenizarea – Barack Hussein Obama şi întreaga ‘lume liberă’ rămân fără un convenabil antierou.

Cei socotiţi ‘conspiraţionişti’ vor specula că, foarte rapid, “va fi inventat un altul”, în timp ce restul ‘lumii libere’ n-are decât să dea curs îndemnului obamian că sfârşitul lui bin Laden trebuie “salutat de toţi cei care cred în pace şi demnitate umană”.

Poate că revoluţia mondială nu mai are nevoie de bin Laden şi era vremea să intre în cărţile de istorie. Eventual să ‘reapară’ numai fictiv, ca Elvis sau Michael Jackson.

Dar de ceea ce au încă nevoie americanii este de un soi de ‘spirit al lui 11 septembrie’, definit astfel de Obama: “în acea zi, indiferent de unde veneam, indiferent cărui dumnezeu ne rugăm (?!?!?!), indiferent de etnie şi culoare, am fost uniţi ca o familie americană”.

În paralel cu vânarea lui bin Laden, ultimul deceniu a marcat o accentuată americanizare a planetei (graţie noilor tehnologii ale informaţiei). Treptat, toată ‘lumea liberă’ a împărtăşit temerile şi frustrările americanilor şi a contribuit la plata oalelelor sparte.

Ne putem doar consola cu ideea că Lumea Veche a marcat un ‘gol de onoare’. Lichidarea lui bin Laden a fost sărbătorită în SUA aşa cum europenii ies pe străzi să sărbătorească trofee fotbalistice.

Al-Qaida a început războiul, zice Obama, la fel ca predecesorii săi (Bush + Clinton). Şi nimeni nu îl poate contrazice.  Ce om sănătos la cap ar ţine cu Al-Qaida şi nu cu SUA?

Totuşi, felul în care războiul global antiterorist a devenit o luptă a întregii ‘lumi libere’ (încă neîncheiată, avertizează acelaşi Obama) prea seamănă cu ‘lupta întregului popor’ la care erau chemaţi nefericiţii băştinaşi din fostul lagăr socialist.

În lipsa ‘antieroului planetar’, omenirea dresată să reacţioneze în bloc – indiferent cărui dumnezeu se roagă (sau mai degrabă nu se mai roagă!) – are nevoie de un alt duşman.

Şi încă este o nevoie ca de aer. Mai ales la vremuri de criză economică, un duşman comun, este mai uşor de suportat decât un ideal comun. În caz contrar, ‘lumea liberă’ nu va mai putea trăi fără o revoluţie.

Poate n-o fi aceea aşteptată de troţkiştii din UK care mi-au inspirat acest serial, dar o revoluţie tot va fi. Cu siguranţă, nu va fi una ‘a binelui’, a ‘bunului simţ’, ‘a reformei clase politice’ (cum se visează în România), nici a lui ‘da, putem’ (Yes We Can) promis de Obama.

Nu va fi un trist carnaval cu coşciuge precum în decembrie 1989, încheiat în doar câteva zile şi pus în scenă cât să întineze primul Crăciun liber după 45 de ani – printr-o execuţie stalinistă, (re)liberalizarea avorturilor şi asasinarea a sute de tineri.

Ci vor fi râuri de sânge, la fel ca în Revoluţia Franceză sau cea Bolşevică. Care vor curge multă vreme după ce vor fi scăpărat primele ‘scântei revoluţionare’ (1789, respectiv 1917).

Apoi, întocmai ca la amintitele revoluţii – aprinse de duşmani ai lui Dumnezeu, nu de rugători sau temători de vreun oarecare dumnezeu – mai mulţi morţi vor cădea după dobândirea libertăţilor respective, decât în lupta pentru cucerirea lor.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]