Refuzându-ne scutul credinţei, rămânem fără de apărare [Refusing ourselves the shield of faith, we remain defenseless]

De vreo 72 de ore, aproape că numai despre scutul antirachetă scriu (vezi aici, aici, aici, aici, aici şi aici) pe care nu-l văd nici drept binecuvântare, nici ca pe un neapărat şi iminent dezastru pe capul nostru, ci ca, pur şi simplu un semn rău prevestitor.

Eu mă ştiam destul de iubitor de americani şi admirator al lucrurilor bune care se pot învăţa de la ei. Socot că aşa am rămas, încât mă amuză titlul de năpârcă bolşevică :-)

Distincţie pe care am primit-o online nu pentru că aş fi criticat scutul (despre care încă nu ştim sigur ce va fi) sau că Traian Băsescu l-a acceptat, ci servilismul cu care a făcut-o.

Cred că maximum de bine şi libertate pe care îl putea aduce democraţia – în esenţă, o imensă rătăcire a omului fără de Dumnezeu sau construită pe baza unui dumnezeu închipuit de credinţe eretice – americanii l-au atins deja.

Din păcate, fără El nu se poate face nimic. Şi americanii, la fel ca atâtea civilizaţii înaintea lor, au trecut deja dincolo de ce se poate face bine. Sunt pe panta unui din rău în mai rău.

Dar nu pot să-mi opresc admiraţia pentru cei care luptă pentru dreptul la viaţă al nenăscuţilor, împotriva experimentelor pe embrioni umani sau pentru spiritul de sacrificiu al multora.

Nu pot să nu găsesc admirabil faptul că un locuitor din Vermont, Nebraska sau Oklahoma este mai liber faţă de Washington DC decât este un eston, un slovac sau un român faţă de Big Brother-ul de la Bruxelles.

Ba chiar aş merge până la a susţine scandaloasa poziţie că, într-un fel, Francis Fukuyama avea dreptate şi istoria s-a terminat. Ce va fi după ce americanii n-or mai fi ei cei mai şi tari va fi infinit mai rău decât orice imperiu malefic pe care l-a ştiut omenirea.

Nu vreau să intru în polemici, să-mi susţin ideea, pentru că nu am ajuns la ea în urma unui proces reflexiv, ci pentru că simt astfel. Simt că – numai Dumnezeu ştie cât de curând va fi aceasta – mulţi dintre cei care îi înjură acum pe americani îi vor regreta.

Desigur, faptul că mulţi vor trece de la înjurii la regrete amarnice nu scuză relele americanilor, dar nici nu mă întristează alegerea lui Băsescu mai mult de maniera în care a făcut-o.

..

De acolo de unde sus, în vârful lumii civilizate contemporane (pe care au urcat pe trepte construite de nişte antemergători ai lui Antihrist), americanii nu au de ales. Trebuie să joace cum joacă, aerul tare al înălţimii la care se află nu le permite altceva.

Dar noi românii, la fel ca şi ruşii, aveam întodeauna alegerea bună la îndemână – avem credinţa adevărată, avem Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Aşa că ceea ce mă întristează cel mai tare în discuţiile pro sau contra accepării scutului este că uităm cu toţii că “de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”.

Odinioară, regele scoţian Robert the Bruce (aici, într-o impresionantă statuie din Scottish Borders) avea drept apărare numai scutul cu crucea Sf. Andrei.

Orice altă inferioritate militară putea fi compensată de credinţa puternică. În vremea noastră, nicio superioritate sau presupusă impenetrabilitate a scutului (ideal departe de a fi atins!) nu poate compensa lipsa credinţei în Dumnezeu.
.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]