Din raidurile mele prin inima Scoţiei (8) [From my forays into Scotland’s heartland]

Acum aproape un an, înainte de prima mea vizită în Edinburgh, descopeream această drăguţă poveste a lui Greyfriars Bobby – căţelul care, vreme de 14 ani, nu s-a despărţit de mormântul stăpânului.

“Ce mare chestie?”, îmi ziceam, dar iată că aveam să aflu cum pentru scoţieni chiar este mare scofală!

Deşi cred că nu-i blogger care să fi trecut pe acolo şi să nu o fi menţionat (a se vedea un exemplu – aici), ba chiar s-a făcut şi un film pe tema aceasta, de multă vreme am vrut să mă refer şi eu la ea, fie şi numai ca prilej pentru a mai posta nişte fotografii.

Câtă vreme, în sângeroasa istorie a Scoţiei, devotamentul a fost mereu o trăsătură ţinută la mare cinste (pe când trădarea – cel mai abject lucru posibil), fidelitatea acestui patruped este cinstită pentru totdeauna de scoţieni.

Atât cât am prins eu frânturi din istoria acestui ţinut, au fost destule veacuri pe aici, când îţi era mai uşor să ai încredere într-un câine decât într-un om.

Cică Skye Terrier-ul Bobby îşi însoţea stăpânul, John Gray (bolnav de tuberculoză), zi de zi, la acelaşi pub, vreme de doi ani. Pentru curioşi, barul poate fi localizat aici pe harta Edinburgh-ului – oraş care, într-o bună tradiţie britanică, în niciun caz de baruri, băruleţe, pub-uri, cafenele, restaurante, taverne, spelunci etc nu duce lipsă :-)

După ce omul a murit (în februarie 1858), câinele stătea toată ziua şi dormea nopţile numai pe mormânt, cu mici ‘pauze de masă’, în care se ducea înapoi la bar, unde proprietarii şi muşterii (care îl cunoscuseră pe Gray) nu îl lăsau niciodată flămând.

Când s-a pus problema ca potaia fără stăpân să fie lichidată (pe la 1867), desigur că s-a găsit un Lord care să-i ia apărarea, încât Bobby a murit de moarte bună în 1872.

Şi chiar dacă nu era voie să-l îngroape într-un celebru cimitir uman precum cel din jurul Greyfriars Kirk (fostă biserică franciscană, acum ţinând de Church of Scotland), cumva-cumva tot s-a reuşit să i se facă un mormânt aproape de cel al stăpânului.

Evident, acest exemplu de devotament canin nu este nicidecum doar tipic scoţian, însă felul în care s-au înduioşat scoţienii de povestea lui Bobby poate că este ceva tipic scoţian.

Ştiu scoţienii aceştia să scoată bani din orice... Inclusiv cei care n-or avea carte multă, dacă e vorba de vreun business se vor pricepe de minune!

La câte javre fără stăpân sunt în Bucureşti, de-aş avea eu spiritul antreprenorial scoţian aş face un muzeu dedicat ‘prieteniei umano-câineşti’, plus un local cu mâncăruri pe care le-aş denumi ‘Vedea-l-aş mănuşi’, ‘Căţeluşul şchiop’, ‘Negru’n ceru’ gurii’, ‘Muşcăţel’...

Ştiam eu câte ceva din citite, dar la faţa locului aveam să văd cum, dintr-o oarecare poveste duioasă, locuitorii din Edinburgh (superbe poze din oraş şi o descriere – în limba română şi foarte la obiect! – aici) au făcut o industrie a suvenirurilor.

În primul rând, localul unde mânca îi poartă acum numele şi în faţa clădirii (unde am văzut că se fac şi nunţi scoţiene, unde ginerică şi toţi bărbaţii poartă kilt) există o statuie a câinelui.

Apoi, întreaga Greyfriars Kirk aduce mai degrabă cu un soi de parc de distracţii horror decât cu ceva legat de Iisus Hristos. De altfel, cam aşa se întâmplă cu foarte multe din lăcaşurile eretice din Scoţia, ori că-s ale bisericilor naţionale protestante, ori ale papistaşilor.

Însă, despre ce legătură cu creştinismul (nu prea) mai au aceste aşa-zise biserici din Scoţia (cu excepţia notabilă a fraţilor ortodocşi), nadajduiesc să scriu mai multe cu alte ocazii! Nici n-ar putea supravieţui altfel, ca biserici de sine stătătoare (pentru că nu-s, Biserica lui Hristos fiind numai Una!), ci cel mult ca un soi de instituţii culturale ori fundaţii caritabile...

În fine, peste tot găseşti brelocuri cu simpaticul Bobby, cărţi poştale cu el, statuete, broşurici... sau îi găseşti chipul ataşat între simbolurile Edinburgh-ului pe alte suveniruri din capitala Scoţiei.

Mai mult, aşa cum arată ultima fotografie, uneori zăreşti încă pe străzile oraşului cupluri de vagabonzi câine-om (totuşi, nu atât de multe precum am observat în Belgia şi, mai ales în Franţa!), de parcă l-ai vedea pe Bobby alături de John Gray...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]