Novlimbă: pot oamenii să-şi ‘reîncarce’ bateriile şi să fie ‘deştepţi’ precum computerele? [Newspeak: can people ‘recharge’ their batteries and be ‘smart’ like computers?]

“Dacă nu am avea vicii, am fi nişte roboţi”, încuviinţa cineva vorba de duh a unui amic pe un oarecare blog – căruia nu aş avea de ce să-i fac reclamă.  

După o asemenea mostră de înţelepciune a vremurilor noastre, n-ar trebui să fie de mirare  ce venea scris în rândurile ulterioare. Bloggeru’ îşi cam mângâia cu vorbe dulci viciile (cafeaua, fumatul, dependenţa de net), ca pe nişte foarte dragi, nespus de paşnice şi complet nevinovate pisicuţe…

Cu toţii avem astfel de animale de companie, mult mai vinovate decât ne închipuim, dar n-aş vrea să intru acum în detalii despre vicii şi păcate. Mai ales că de dependenţa de net – mai puţin aceea de Facebook, ceea ce nu poate fi circumstanţă atenuantă :-) – sufăr şi eu.

Aş vrea numai să strâng puţin de buba acestor exprimări foarte curente în ultima vreme, care compară omul cu neînsufleţite creaţii de-ale sale.

S-a umplut lumea de exemple ale acestei orwelliene novlimbi (Newspeak). Ori că ne referim la română, ori la engleză (cele două limbi cu statut oficial egal pe MunteanUK :-), din ce în ce mai des observ cum măsura omenescului a devenit prestaţia unei maşinării.

Tot omul obosit vrea să ‘îşi reîncarce bateriile’, iar de se găseşte vreunul care îşi mai pune mintea la contribuţie – fără ca doar să regurgiteze ceva din informaţiile preasamblate şi preambalate cu care s-a îmbibat, inevitabil, din lumea din jur – se zice că este ‘deştept precum un computer’.

Iar despre un prichindel care era pe calea înfiripării unei culturi generale, deşi nu ajunseze nici măcar în clasa a patra, colegii mi-au spus că “el este Google-ul clasei”.

A crede că Google poate avea vreun soi de virtute în sine, pentru că ‘ştie’ multe,  a socoti că un computer, oricât de performant, este ‘deştept’ de unul singur îmi pare la fel de stupid precum a crede că un om poate trăi numai din ‘reîncărcări’ ca o maşinărie.

A compara omul cu aceste născociri neputincioase (de nu ar fi puse în funcţiune tot de voinţa omului şi de nu s-ar fi creat prin strădaniile sale, dar mai ales cu îngăduinţa Făcătorului tuturor celor văzute şi nevăzute) este lipsit de sens.

Fiecare om este infinit mai mult decât un robot şi ceea ce îl umanizează nu sunt viciile (ci dimpotrivă: răstignirea lor!), iar ceea ce ne încarcă nu sunt cele la care râvnesc cei mai mulţi dintre pământenii zilelor noastre…

…mai mult somn, mai multă şi mai bună mâncare şi băutură, mai mulţi bani, mai multă faimă, mai mulţi prieteni (pe Facebook?!), mai multe cărţi citite, mai multe filme văzute, mai multe călătorii, nenumărate tipuri de distracţii şi plăceri ori alte felurite ‘experienţe’ irelevante în veşnicie.

Orice baterie reîncărcabilă (acumulator) are un ciclu de viaţă, la capătul căruia nu mai este posibilă vreo reîncărcare. Nouă, tocmai când ni se opreşte maşinăria (trupul – singurul în ale cărui pofte şi în a cărui bunăstare am investit), ni se vădeşte omul din noi.

De-abia când bateriile (burdihanele, urechile nesătule, ochii mereu doritori să vădă, dar şi cotloanele cu gânduri şi amintiri din creier) se golesc definitiv, omul este liber să fie el însuşi.

Dar mulţi n-or mai putea să fie, nu pentru că ar exista ‘nefiinţa’ unde se duc morţii (cum pretinde altă odraslă a novlimbii), ci pentru că bateriile sufletului, cele cu care trecem dincolo de moarte, vor fi goale.

Mai toate dintre ‘hainele care îl fac pe om’ – după cum zice o proastă vorbă omenească mai veche de inventarea bateriilor, a roboţilor sau a computerelor – vor cădea atunci de pe noi ca frunzele uscate de pe arbori.

Despuiaţi de amăgitorul frunziş, cei acum mereu grijulii să nu ne lăsăm bateriile neîncărcate vom spune şi noi “mă tem, căci sunt gol”, precum odinioară Adam. Însă teama de atunci a celor trăitori în netemere de Dumnezeu în vremea acestei vieţi nu va mai fi de vreun folos.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]