Friday 20 January 2012

România fără rost a lui I.L. Caragiale, o sută de ani mai târziu... [I.L. Caragiale’s aimless Romania, a hundred years later…]

În 2012, se vor împlini o sută de ani de când a murit Ion Luca Caragiale, după vreo şapte ani de autoexil în capitala Germaniei. Fără îndoială, şi pe atunci era traiul mai bun acolo, iar ora Europei (acum a EMU şi a UE) începuse deja să se dea la Berlin.

Era mai bine în acra, ordonata, eleganta şi cumintea – dar care avea să-şi dea cu mucii în fasole, în 1914-1918! – Germanie decât în preaplina de dulci neorânduieli Românie. Acolo lucrurile mergeau ceas, dincoace – parcă nu mai aveau vreun rost.

Şi pe atunci, printre primii care se stabileau peste hotare erau cei cu minţi luminate, care nu plecau neapărat de foame (s-ar fi dus şi flămânzii, dar cine i-ar fi primit?), ci de scârbă.

Aşa plecase şi Caragiale, pe care mă şi mir de nu şi-l revendică vreunul dintre indignaţii anti-sistem de pe străzi, citându-i cuvinte precum acestea: “Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace”.

Dar cine să-l mai citească pe Nenea Iancu altundeva decât pe bancnota de 100 de lei? Şi, de l-ar mai citi cineva, ce altceva şi-ar mai agonisi în suflet decât amărăciune?

Oare mai trebuie pomenite vorbele lui Caragiale, ca să priceapă mai marii zilei că între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n’au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s’o sape cât mai adânc”?!

Orcare om cuminte peste putinţă să nu gândească”, socotea dramaturgul, dar iată cum, tâlcul celor ce se petrec, nu pare a-l pricepe tipătescul de la Cotroceni, dandanachii portocalii sau brânzoveneştii uselişti, nici pristandalele care – “curat constiuţional”, nu-i aşa? – dau în oameni ca în oala de fasole…

Oare o să ajungem chiar într-acolo, încât, puşi faţă în faţă cu reacţiunea primului cetăţean turmentat al ţării, nişte puhoaie de cetăţeni nu chiar atât de oropsiţi precum cei de la 1907 (dar poate la fel de iscusit aţâţaţi de peste hotare ca atunci) să sară la gâtul câtorva vampiri sugători de sânge ai boborului?

Şi de ar fi să iasă cu sânge – ipoteză, probabil, foarte convenabilă unei puzderii de interese – ar putea ieşi ceva bun şi pentru românul scos din răbdări, dar care îşi arde mânia în crâşmă, în faţa televizorului, pe Facebook sau într-un joc video? Nicidecum.

Putem înlocui liderii, ca să facem niţel mai suportabil sistemul, până la o vreme – să plece Băsescu (cât mai repede), să se facă alegeri (nefurate!), iar oamenii să voteze (şi să candideze, să se organizeze politic), nu să-şi închipuie că ar da cineva o ceapă degerată pe ‘protestul’ lor prin absenteism!

A schimba sistemul rămâne o jalnică amăgire. Nu-l putem schimba, căci toţi suntem parte din el. Şi este tot atât de greu a-l schimba (îmbunătăţi, înnoi, reforma etc) pe el precum este a ne schimba pe noi înşine.

Cine nu s-a folosit niciodată de ‘Lanţul slăbiciunilor’, cine n-a luat cam multişoare lucruri din jur în băşcălie, ca ‘Mitică’ a lui Nenea Iancu, cine n-a copiat la examene, cine n-a dat şpagă în viaţa lui sau cine şi-a ţinut cuvântul dat întotdeauna să ridice primul piatra contra sistemului!

Desigur că ar fi de dorit un ‘alt sistem’ şi o ‘viaţă mai bună’ (ideal, să fie clădite pe dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie) – “împotriva unora ca acestea nu este poruncă”, ne aminteşte Sf. Apostol Pavel.

Doar că o astfel de viaţă mai bună rămâne complet inaccesibilă instrumentelor (voia proprie, mândria, egoismul, lăcomia, indiferenţa etc – manifestate chiar şi la cei ce s-ar decrie drept ‘oameni de bine’) cu care vrem noi să accedem la ea, iar Caragiale ne pune diagnosticul, la fel de valabil acum mai bine de un veac precum şi în zilele noastre:

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. (…)

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare”, se întreba Caragiale, iar dincolo (nu la Berlin, ci dincolo de moarte) sigur va fi aflat răspunsul.

La rându-mi, nu ştiu cât de creştin o fi fost acest om-monument al literaturii române, însă cu greu s-ar mai putea strânge dovezi pro sau contra după un veac de la moarte. Demn de menţionat este cum îi numeşte (de patru ori!) foşti ortodocşi” pe compatrioţii săi în eseul citat mai sus.

Aşadar, deloc n-ar trebui să ne mire că, de-a lungul plinelor de haz opere de-ale sale, Hristos nu apare nicăieri amintit măcar (O făclie de Paşte’ nu intră între scrierile comice). Pentru că toate acele haioase personaje trăiau, de fapt, într-o absolută stare tragică.

Veşnic gonind după meschine patimi, antrenaţi în intrigi, ispitiţi de măreţe idei intrate cocoşat în cotloanele minţilor lor înguste, înrobiţi cu totul poftelor clipei prezente, dar fără urmă de deschidere spirituală, către Dumnezeu – aşa sunt personajele comice (?!) ale scriitorului născut într-un sat numit Haimanale.

Da, haimana (= om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond) este omul pe lume, câtă vreme rămâne în afara sistemului lui Dumnezeu şi îşi raportează împlinirea şi sensul vieţii la tot felul de ale sisteme. Orice om fără El (cu atât mai grav dacă este un fost ortodox) nu face decât să vagabondeze între o amăgire sau alta.

Oricât ar dori cineva să schimbe sistemul social-politic – într-unul care să promită paradisuri pământeşti, prin respect, meritocraţie, prosperitate, bunăstare etc în lumea de aici – nu îşi va putea umple golul sufletesc nici de s-ar putea împlini cu vârf şi îndesat acele promisiuni.

A nu se crede că aş considera inutile protestele paşnice ori că subscriu la verdictul arogant al unui oarecare caţavenc portocaliu care îi declară viermi” pe cei care îşi strigă nemulţumirea pe străzi.

Ar fi de dorit o justă păstrare a proporţiilor: da – pentru Jos Băsescu’ (şi păstrarea acestei imperfecte democraţii, care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, nu este încă incompatibilă cu vreo aspiraţie spirituală), nu – pentru ‘revoluţie anti-sistem’ sau altă grozăvie.

Cine mai ştie să citească şi altfel decât Nae Ipingescu, amicul lui Jupân Dumitrache, pe un plan care transcende tristele realităţile curente şi perspectivele asupra lumii mustind de coclite ideologii, va pricepe ce explicaţia de mai sus a noţiunii de haimanale...

Astfel, tot în cheie spirituală mă întreb: oare întâmplător are loc noua “rivoluţie” taman în Piaţa Universităţii, unde şade gânditor Nenea Iancu alături de personajele sale? Or fi doar o oarecare creaţie de artă urbană sau este o oglindă – în care nu doar protestatarii, ci noi toţi, neam de haimanale şi foşti ortodocşi, să ne putem vedea?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

5 comments:

Mihai said...

Bogdan,

Interesant articol.

As avea cateva mici comentarii de facut.

[1] In primul rand ma intreb: oare cat de 'dulci' erau neoranduielile din Romania de dinaintea Primului Razboi Mondial ?

Exista mai multe tipuri de neoranduiala.

Astepti autobuzul sa vina la ora 8 si el vine la 8:30, astepti la cozi care nu se mai termina, se mai ratoieste cate un functionar nervos la tine: neoranduieli usor suportabile.

Se risipeste banul public aiurea, nimic in spatiul public nu se face cu cap, nu exista o viziune corecta asupra problemelor reale: neoranduieli oarecum suportabile.

Oameni fara vreun merit, oportunisti lenesi si iresponsabili ajung sa te conduca. Te vezi nevoit sa te supui in fata lor. In timp, ideea ca oportunismul este calea cea mai sigura, chiar unica spre succes se raspandeste in toate straturile sociale si toti se comporta ca atare. Mai este asa o neoranduiala suportabila ?

Din cele cateva articole ale lui Eminescu din Timpul, pe care am apucat sa le citesc, intaleg ca exact asta era situatia in acele vremuri, de nu e la fel si in timpurile noastre.

[2] Absenteismul la vot nu este neaparat un 'protest'. Poate fi urmarea unei nepasari sau a ignorantei. Poate fi si urmarea faptului ca cel ce absenteaza nu simpatizeaza cu nici una dintre formatiunile politice existente, deci un semn ca se doreste ceva nou si o incurajare pentru cei ce ar vrea si ar putea sa ofere acel ceva.

[3] Cred si eu ca este la fel de greu a schimba sistemul cum este a ne schimba pe noi insine. Asta tocmai pentru ca nu exista nici o alta cale de a face schimbari in bine, reale, durabile decat incepand cu noi insine, cu propria noastra schimbare.

Faptul ca am fi facut si noi candva parte din 'Lantul Slabiciunilor' nu trebuie sa fie o piedica, sau o scuza, ca de acum inainte sa nu ne eliberam din acest lant, sau sa nu ne dorim o schimbare. Atat a noastra, cat si a 'sistemului'.

[4] Foarte interesant diagnosticul lui Caragiale. Dupa cum scrie, cred ca inca din timpul vietii a intuit, de nu si a constientizat pe deplin, raspunsul la intrebarea de care pomeneste.

Altfel poate nici nu ar fi sugerat aceasta legatura, poate nici nu ar fi observat ca 'inca de mult, lumea noastra romaneasca nu mai merge la biserica', ci ar fi insirat in schimb 'povesti' legate de 'criza economica' sau lenea legendara a romanului, atat de indragite de intaleptii vremilor noastre.

MunteanUK said...

Mihai (partea 1),

[1] Tocmai că nu erau prea 'dulci' dacă l-au exasperat acele realităţi româneşti pe Caragiale...

Ceea ce aş vrea să zic este că unei părţi a societăţii româneşti, îi va fi părând destul de 'dulce' să se descurce prin 'las-o că merge şi aşa', decât printr-un sistem de reguli foarte greu de ocolit precum în Germania.

*

[2] "Oameni fara vreun merit, oportunisti lenesi si iresponsabili ajung sa te conduca. Te vezi nevoit sa te supui in fata lor" - aceasta este de când lumea...

Probabil că, în funcţie de păcatele oamenilor, astfel de conducători (de la cel mai mic nivel ierarhic până la cel mai mare) îngăduie Domnul peste noi.

Cum nici Pilat din Pont nu ar fi avut autoritate, "dacă nu îi era dată de sus", aşa a rămas până în zilele noastre.

Ne amăgim de am crede că am putea noi, prin valori umaniste ţinute la mare cinste - libertate, egalitate, fraternitate, meritocraţie etc - să 'şterpelim' istoria din mâinile lui Dumnezeu. Totuşi, controlul rămâne al Său.

*

[3] Ceea ce descoperi în articolele lui Eminescu, din anii 1870-1880, vei găsi şi în articolele altor jurnalişti-scriitori români, din anii 1920-1930.

Apoi, cam aceleaşi triste stări de lucruri le găsim şi în România de după 1990...

Prin urmare, aceasta mă pune serios pe gânduri, dacă nu cumva aşa suntem noi românii, mai pesimişti ('prăpăstioşi'), astfel încât să nu notăm decât relele unei epoci?

Eminescu îi cam 'desfiinţa' pe toţi şi de aceea l-au şi 'scos nebun' şi asasinat. Le găsea tuturor grave şi îndreptăţite cusururi, pe care le vedem şi la liderii de azi.

Inclusiv Carol I avea o imagine foarte proastă într-o parte cam antimonarhică a presei şi a societăţii.

Înaintea sa, A.I. Cuza fusese aspru criticat şi înlăturarea lui cu greu s-ar fi făcut dacă nu se forma acea 'monstruasă coaliţie', dar nici la nivelul de mai jos al societăţii, susţinerea nu era atât de mare precum s-a 'mitologizat' ulterior.

Dar iată cum, peste decenii, pe Carol I îl privim ca pe un mare făuritor al României moderne, deşi avea nenumărate defecte (nu îşi are locul o dezvoltare a subiectului aici).

La fel, pe Cuza, nu doar istoricii comunişti şi toată istoriografia română de vreo 100 de ani încoace (după Carol I, care nu suporta 'lăudarea predecesorului') îl ridică în slăvi.

În fine, epoca interbelică, pe care noi o lăudăm astăzi, a fost plină de contradicţii şi nemulţumiri, iar presa vremii este plină de articole care deplâng realităţile de atunci.

Ei bine, ce ar fi ca, de acum într-un veac - măcar de ar mai avea lumea întreagă 100 de ani de trai, darămite România, aflată în colaps demografic - Traian Băsescu va fi privit ca un 'erou'?!

Momentan, aşa cum am scris în articol, susţin în continuare ideea de 'jos Băsescu' şi mi se par ridicole 'vaietele' unora că nu am avea pe cine pune în loc...

Totuşi, faptul că, acum, aşa văd eu lucrurile (şi alţii alături de mine) nu înseamnă că om avea dreptate în mod absolut - adică şi din perspectiva a cum va fi văzută acea 'dreptate' peste un veac, de alţi ochi, care vor fi văzut toată istoria post-Băsescu.

În plus, din orice rău, Domnul poate face un bine, la momentul potrivit...

Nu cred că este un păcat să ai o poziţie politică (să ceri 'jos Băsescu'), dar aceasta nu înseamnă că este justificat a spune 'moarte Băsescu' sau a înceta să ne rugăm pentru conducătorii ţării, oricare ar fi ei.

Pentru că, până la urmă, pentru noi înşine ne rugăm, ca respectivii cârmuitori să ia măsuri pentru binele poporului. Iar dacă Domnul îngăduie ca respectivii să decidă împotriva a ceea ce socotim noi că este binele poporului, de ce ne să-l urâm pe 'mesager' (Băsescu)?

Da, să-l schimbăm, să ne folosim de democraţie, însă de vom uita că fără Dumnezeu nu putem face nimic bun - nici să ne schimbăm pe noi înşine, şi nici sistemul! - vom ajunge curând să-i strigăm 'jos' şi urmaşului lui Băsescu.

MunteanUK said...

Mihai (partea 2),

[4] Nici nu mă gândeam că nu ai fi de acord că schimbarea ar trebui să înceapă din noi înşine, dar o astfel de schimbare n-o putem face de unii singuri.

Este plină lumea de azi de foarte multă maculatură despre schimbare, prin gândire pozitivă sau cu ajutor de la tot soiul de iluzii, precum:

- meditaţie, religii păgâne:
http://munteanuk.blogspot.com/2011/05/gods-place-in-humanist-society-16-locul.html

- pietre, natură neînsufleţită:
http://munteanuk.blogspot.com/2011/10/gods-place-in-humanist-society-20-locul.html

- tarot, ghicitori, vraci:
http://munteanuk.blogspot.com/2009/06/gods-place-in-humanist-society-5-locul.html

- prescrierea unor comportamente:
http://munteanuk.blogspot.com/2011/03/en-no-comment-ro-fara-comentarii-4.html

Totuşi, schimbarea în bine nu mai vine decât cu totul şi cu totul excepţional, la unul sau la altul.

Aş putea 'predica' aici despre ceea ce cred, că numai Hristos Fiul lui Dumnezeu îl poate schimba pe om în bine şi că schimbări în masă, care au afectat destinele unor naţiuni întregi s-au petrecut tocmai prin creştinarea sau lepădarea de dreapta credinţă a unor naţiuni.

Din păcate, nu că n-ar 'funcţiona' modelul credinţei, dar îmi pare că se aplică numai individual. Când şi când, mai iese un om sau altul 'la lumină', din bezna amăgirilor...

Oare se mai poată ca naţiuni întregi să îşi schimbe destinele prin întoarcerea la credinţă?

Odată ce s-ar schimba inimile oamenilor, ar mai fi greu de schimbat 'sistemul'?

În planul lor diabolic, comuniştii au lucrat iscusit, pentru că au schimbat nu doar sistemul, ci şi oamenii. Depersonalizaţi, rupţi de Dumnezeu, îmbuibaţi cu ideologie, persoanele umane devenea rotiţe perfecte ale unui sistem malefic.

La fel lucrează şi sistemul de azi, depersonalizând oamenii, făcându-i robi a ceea ce consumă şi ai unor aspiraţii materiale care le gâdilă orgoliul (faimă, succes).

Dar, cum aceste bunuri simbolice nu ajung tuturor (nu toţi putem avea 'succes'), altora li se induce apatie, dezinteres, li se dau experiente catarhice (celebrity culture, TV, net, Facebook etc)...

Nu poţi lupta 'cu sistemul', ci doar cu tine însuţi, iar de sistem să ne folosim cât putem în cele de folos ale sale, fiind "înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii", după cum ne învaţă Mântuitorul.

*

[5] Este o mare problemă cu acest 'Lanţ al slăbiciunilor' şi nici nu putem judeca pe unii, ca fiind mai înrobiţi de el decât alţii.

Să admitem că or exista unele rare cazuri când cineva îşi propune să reuşească în viaţă prin propriile puteri (şi bine ar fi să conteze şi pe Dumnezeu, nu doar pe el însuşi).

Un astfel de om niciodată nu apelează la 'pile', totuşi, are o presiune uriaşă asupra lui şi îmi pare foarte puţin probabil să nu 'pună pile' altora la insistenţele amicilor. De n-ar face aşa, n-ar mai avea niciun amic, ar fi privit ca un ciudat şi dispreţuit de toţi.

*

[6] N-ar fi avut un om inteligent precum Caragiale de ce să-i judece drept leneşi pe români. Cum se pare că nici grecii nu ar fi:

http://munteanuk.blogspot.com/2011/07/lenesii-greci-hotii-romani-si-restul-de.html

Din nefericire, se munceşte foarte mult în România, dar foarte prost, fără nicio noimă, fără logică, fără un plan economic...

Parţial, tot din vina 'sistemului' s-ar putea zice, care nu aduce niciun stimulent pentru a munci cu folos...

Însă, pe de altă parte, proasta organizare, 'merge şi aşa'-ul (care nu înseamnă neapărat lene, pentru că uneori 'aşa' presupune mai mult efort inutil) sunt larg răspândite între români indiferent de regim politic.

Este o meteahnă care - după părerea mea - tot o cauză duhovnicească trebuie să aibă, dar nu îmi dau seama momentan care ar fi...

Mihai said...

Bogdan,

O singura obiectie am de facut, in privinta celor spuse la [5].

S-ar putea intalege ca acele cazuri in care 'cineva reuseste in viata prin propriile puteri' sunt extrem de rare. Ori eu cred ca nu este deloc asa.

Nu am date statistice cu privire la aceasta problema, dar am mari indoieli ca procentajul ar fi covarsitor de partea celor care apeleaza la 'pile'.

Bineintales asta nu inseamna ca nu trebuie sa cauti a te intovarasi cu oameni din domeniul tau, mai mari sau mai mici in 'grad' decat tine, oameni care apoi te vor putea recomanda. Este o diferenta de substanta intre pile si recomadari.

Daca iti faci treaba cu daruire, si nu cauti 'promovari' pe cai laturalnice, mai mult ca sigur de-a lungul activitatii profesionale te vei intersecta cu oameni care vor fi impresionati de capacitatile tale si te vor recomanda mai departe.

Recomandarea nu este 'pila' daca are la baza meritul profesional al celui care o primeste si nu vreun serviciu adus recomandatorului.

Iarasi, nu mi se pare prea greu nici sa rezisti la insistentele 'amicilor' dornici sa profite de pozitia in care te afli. In primul rand, daca iti alegi prietenii cu grija, nici nu ar trebui sa ajungi intr-o astfel de situatie.

Iar dispretul din partea unor oameni care cauta sa obtina avantaje de pe urma ta nu ar trebui sa te afecteze deloc.

Nu cred ca opinia mea este idealista, chiar deloc, ci una cat se poate de practica. Chiar as spune ca pentru majoritatea oamenilor ar fi mult mai usor sa se descurce in viata fara 'bucuria' unor astfel de intovarasiri bazate pe 'pile'. Chiar daca la inceput 'drumul pilelor' pare mai atragator.

MunteanUK said...

Dragă Mihai,

Să nu înţelegi cumva că n-aş fi de acord cu felul sănătos - şi dpvd al unei societăţi sănătoase, şi dpvd al unei vieţi duhovniceşti sanătoase - cu felul tău de a vedea lucrurile şi încrederea ta în 'reuşita prin propriile forţe'!

Totuşi, mă tem că scepticismul meu este gata să eticheteze drept 'idealistă' viziunea ta :-(

Diferenţa dintre ceea ce socotim a fi (benignele) recomandări şi cele ce sunt (malignele) 'pile' apare ca foarte vizibilă în teorie, dar nu este la fel de clară în practică.

Cam tot aşa se întâmplă cu distanţa dintre teorie şi practică între comisioane (legale) şi şpăgile (ilegale).

Nici în societăţile pe care le tot admirăm de aici din România şi le considerăm civilizate, democratice, meritocratice etc nu s-a stabilit vreodată o delimitare clară între recomandare şi pilă sau comision şi mită, aşadar îmi par foarte greu de clarificat aceste lucruri sensibile în ţărişoara noastră.

Mi se pare utopic să speri că doar "daca iti alegi prietenii cu grija" ai putea scăpa de a fi parte în vreun 'lanţ al slăbiciunilor', căci nu este vorba doar de prieteni apropiaţi care să te preseze, nici nu poţi să-i 'alegi' toţi oamenii cu care ai de-a face în viaţă.

N-am de ce să încerc a te convinge că eşti idealist. Împrejurările vieţii vor pune la încercare teoria ta şi vei vedea tu în ce măsură idealurile rămân în picioare...

Nu cred că aş fi mai bucuros să îmi dai dreptate (iar eu să rânjesc cu un "ţi-am zis eu!") decât aş fi să îmi aude de la tine (iar eu să mă mir că se poate) cum ai reuşit să 'rupi' ori să 'ocoleşti' acest 'lanţ al slăbiciunilor'.