Fie criza cât de rea – iar mai răul încă nu a venit – încă se mai adună destui oameni care vor să traverseze cu orice preţ Canalul Mânecii şi să-şi refacă viaţa în UK, un fel de ‘tărâm al făgăduinţei’, unde şansele de reuşită le par mai mari decât în alte ţări.
Indiferent ce or înţelege prin reuşită, probabil că este vorba de acelaşi ideal al bunăstării şi unei vieţi plăcute (comode, distractive).
.
Un ideal pe care, dinainte de actuala criză, tot mai mulţi britanici nu-l mai găseau realizabil în ţara lor. Acum, trei din patru se gândesc la emigrare.
.Probabil că încă sunt mai puţini faţă de câţi români vor să-şi ia tălpăşiţa din ţara lor şi sigur nu este un fenomen nou în istoria UK, căci altfel cum s-ar fi născut SUA?
Paradoxal este că, în vreme ce criza i-a gonit din Spania şi Franţa pe mulţi dintre britanicii care credeau că pot trăi mai bine undeva nu prea departe de patrie, alţii visează că mai departe (cu precădere în Australia şi Noua Zeelandă) pot găsi mai binele.
Dat fiind veşnicul dor de ducă pe care l-aş numi tipic britanic, cred că în orice mare librărie (nu doar una din Edinburgh – de unde provine imaginea) din UK sunt rafturi special dedicate ghidurilor privind o nouă viaţă într-o lume nouă.
Emigrarea nu este incompatibilă cu ce cred eu a fi reuşita în viaţă, dar adesea se întâmplă ca cei care n-au găsit în ţara natală sensul vieţii să nu-l găsească nici aiurea.
.
Deşi, teoretic, experienţa emigrării te zguduie din temelii şi-ţi deschide porţi inclusiv către ceea ce contează cu adevărat.
M-aş bucura ca actuala criză să le arate tot mai multora că nu de altă ţară au nevoie pentru o altă viaţă şi că degeaba schimbi exteriorul – o ţară ‘rea’ cu una ‘mai bună’ – dacă nu-ţi schimbi interiorul, adâncul inimii.
Mediul de viaţă de poate schimba în mare măsură, de la a te ajuta să te laşi de obiceiuri proaste (constrâns fiind de presupusele bunele obiceiuri din jur) până la a-ţi schimba dispoziţia, a te face mai vesel. Dar nu întotdeauna mai bun sau mai fericit.
Dacă nu îţi schimbi perspectiva asupra vieţii, dacă toate obiectivele tale – pe care, chipurile, ţi-era imposibil să le atingi în ţara lăsată în urmă şi le-ai putea realiza în cealaltă – se termină la mormânt (cea mai sigură destinaţie), n-ai învăţat nimic.
Dacă nu-L cauţi pe Cel Care vrea să ne dea nişte poveţe cu criza aceasta (după cum explica Sf. Nicolae Velimirovici despre Marea Criză din anii `30) şi prin toate crizele personale, degeaba îţi schimbi ţara.
În plus, prea mult are criza de faţă simptomele unei boli terminale ale civilizaţiei hedoniste şi ucigaşe de prunci a ultimelor decenii, astfel că, oriunde te-ai duce în căutarea unui anume tip de mai bine, acesta nu va mai fi nicăieri de găsit.
Cel mai trist mi se pare că, departe de a fi învăţat lecţiile crizei, pe zeci de milioane de oameni îi va prinde mai răul risipiţi în căutarea unui fals mai bine.
.
Când de fapt, criza ne este dată ca ultim semnal de alarmă, să ne trezim la (după cum acelaşi sfânt ne-o descrie) viaţa adevărată!
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]