Monday, 28 September 2009

Femeile în UK (13) [Women in the UK]

Nicăieri în lumea civilizată (?!) nu este uşor să creşti o fiică, dincolo de vârsta de 7-8 ani. Cu atât mai mari bătăi de cap trebuie să ai când vrei să creşti o fată în UK, cum se vede în privirea concentrată a mamei din stânga imaginii.

N-aş zice uitătură încruntată, cum ar putea părea, pentru că, urmărind vreme de 15-20 fiecare cuvânt schimbat între mamă şi fiică (+ stând la o fotoholică pândă în tren, din care a rezultat această poză), mi-am dat seama că discuţia reflecta o bună comunicare între ele.

În ciuda răbdării cu care asculta şi a perseverenţei cu care punea întrebări, parcă îmi vine greu a crede că mama (a cărei vârsta las să i-o aprecieze cititorii, că eu habar n-am!) nu era istovită să audă de proiectele artistice (pictură, design – cam aşa ceva reţin eu) despre care fiica ei (la liceu) tot povestea.

Dincolo de impresiile mele – poate nu or comunica mereu la fel de deschis ca în discuţia urmărită de mine, ce pot şti eu, ca simplu fotoholic?! – contrastează imaginea mamei şi look-ul fiicei. Cum de a putut creşte o mamă care arată a femeie la locul ei, cum se zice pe româneşte, o fiică cu un look atât de funky? Ar decreta gura lumii...

Şi nu e greu să constaţi – cu mintea de la 29 de ani, căci am mai îmbătrânit şi eu şi m-am învechit în rele judecăţi de valoare :-( – că tânăra artistă din imagine n-a făcut decât să-şi urâţească chipul, sub părul blond peroxidat şi dunga de alb trasă în dreptul perciunilor de la ochi până la ureche.

Oare nu i-ar fi stat bine fundiţa ciclamen şi în părul natural sau pe un chip fără fard cu sclipici? ...întreb şi eu ca o babă nesuferită. Poate o fac numai să ascund faptul că, de fapt, nu o dată am găsit mai multe şi mai de interesante de vorbit cu ciudăţelele acestea ca ea, decât cu ălea elegante, mereu în ton cu moda, pline de ifose, dar uscate pe dinăuntru.

Şi uite-aşa, iată cum, la fel ca în precedentul episod, de-abia după o îndelungă introducere ating ideea principală – anume că dificultatea de a creşte o fiică în epoca noastră se poate observa pur şi simplu din cât de diferit arată fiicele de mame.

N-aş vrea să dau verdictul că, odinioară, pe când cele mai multe femei năşteau toţi copii rânduiţi de Dumnezeu (aşadar puteai fi şi mamă a 8-9 fiice) era mai uşor, căci toate vremurile şi-au avut greutăţile lor. Dar era mai simplu.

Însă, fără îndoială, cutez eu să spun, au fost vremuri când, dacă puneai o mamă şi o fiică alături, ele semănau în bună măsură. Nu văd să fie nevoie de vreun studiu ştiinţific care să întărească ceea ce spun; cred că oricine are un teanc de poze vechi în casă poate testa teoria mea.

Evident, prea multe fete ar rămâne nemăritate dacă ar arăta exact ca mamele lor :-) şi nu cred că acest lucru este idealul niciunei societăţi umane. Însă prăpastia dintre cum arată mamele şi fiicele dovedeşte cât de greu se creşte o fată în ziua de azi.

Tot mai puţin cântăreşte autoritatea maternă – exercitată prin puterea exemplului, că nu cred în altfel de autoritate – în modelarea fetelor de azi. Doar nici Hristos n-ar avea autoritate asupra noastră, dacă numai ne-ar fi predat porunci, fără să ne fi arătat El Însuşi şi atâţia Sfinţi ai Săi cum să-L urmăm.

Pierderea autorităţii materne e o boală de secole, căci cam de când ne-a ‘iluminatIluminismul cu satanicele sale valori umaniste, femeile seamănă din ce în ce mai puţin cu cele care le-au dat viaţă. De la diferenţe mici, greu sesizabile, s-a ajuns la salturi uriaşe.

În primul rând, câtă vreme o femeie năştea la apogeul perioadei sale fertile (de la 15 la 25 de ani), între ea şi fiicele ei adesea nu erau mai mult de 20 de ani diferenţă. Pe când, în ziua de azi, când diferenţa urcă la 30-35 de ani, cu greu nu i-ai putea da dreptate unei adolescente dacă respinge sfaturile mamei sale ca fiind ‘din altă epocă’.

Şi dacă epoca ar fi numai alta, apoi încă n-ar fi mare lucru. Marea problemă este că, nu doar în România (fost-comunistă), dar şi în Marea Britanie (de când de ştie ea capitalistă), lumea în care au crescut mamele s-a răsturnat cu fundul în sus faţă de lumea în care cresc fiicele lor. Fiecare epocă este mai rea decât precedenta.

Multe din cele ce erau virtuţi la mare preţ au devenit o ruşine, obiecte vestimentare asociate femeilor uşoare au devenit normă, femeile s-au masculinizat, bărbaţii s-au efeminat, iar ceea ce era dizgraţios şi la bărbaţi acum este acceptabil şi la femei...

Pe vremuri, mamă fiind, erai întrucâtva ajutată de societate să-ţi creşti fiica, căci nu erau atotpromovate alte (non)valori umaniste decât cele pe care i le împărtăşeai tu. Chiar dacă erai neglijentă cu responsabilităţile de mamă, presiunea socială putea compensa această neglijenţă.

Astăzi, n-o fi chiar imposibil, dar cu certitudine extrem de compliat să educi o fiică, în condiţiile în care pe orice revistă pune mâna, în orice magazin intră sau orice post TV sau site ar deschide, ea găseşte cu totul altceva decât i-ai spus că este bine.

Să nădăjduim că oricare*** mamă-muceniţă din zilele noastre – a cărei fiică îşi păstrează fecioria până la casătorie sau care, indiferent ce ar fi greşit, nu îşi adaugă păcatul avortului sau care, fie şi hipnotizată de goana după carieră, păstrează măsura lucrurilor care contează cu adevărat şi ştie că aşa o iluzie nu merită chiar orice preţ – nu-şi va pierde răsplata de la Dumnezeu!

*** NOTĂ: Pentru oricine se va fi simţit ofensat de părerile mele despre credinţele eterodoxe, precizez că nu exclud nicidecum ca Hristos să răsplătească mamele de toate credinţele, potrivit faptelor lor. Nu-s atât de răuvoitor, încât să nu văd că există mame catolice sau protestante, care n-or fi avut cum să cunoască Adevărul, dar îşi îndeplinesc menirea de mamă mai bine decât multe femei botezate în credinţa adevărată de care nu le-a păsat niciodată să o cunoască :-(

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

12 comments:

Tavi said...

hei, propun si eu o serie despre barbati! nu din interese feministe, ci pentru ca sunt sigura ca ai analiza f bine si cauza lor :)


in ep de fata, ai putea argumenta cu lipsa exemplului masculin. dar oricum, si influenta mamei e foarte importanta.

de ex, femeile isi fac singure rau sau prolifereaza raul cu idei de genul "lasa ca tu esti baiat si trebuie sa ai experienta"

stim la ce fel de experienta se refera.

MunteanUK said...

@ Tavi

interesanta propunerea, asadar voi avea in vedere sa ma refer si la cauzele 'masculine' ale 'halului fara de hal' in care au ajuns femeile zilelor noastre.

intr-adevar, fiicele de azi cresc cu mari 'defecte' sufletesti cauzate si de absenta tatalui, dar si a unui model patern adecvat, in caz ca au un tata alaturi.

ori fara tata (eventual 'tata de duminica' - dar uneori fie si acest minim contact cu el poate avea o influenta pozitiva), ori cu un tata betiv, violent, afemeiat, indiferent, egoist, plin de sine etc, multe fete de azi tot cu mari 'sechele' sufletesti ajung sa creasca.

asadar, crescand intr-o lume in care 'nu te poti baza pe niciun barbat', mirajul carierei pare sa ofere o certitudine in viata. nu isi mai pun problema, bietele femei de azi, ca o casatorie ar trebui sa fie vesnica (si intr-un sot trebuie sa investeti totul), ci socotesc ca blestemata de cariera trebuie sa ramana pentru totdeauna. ce iluzie e aceasta!

barbatii se mai pot schimba, gandesc femeile din ziua de azi, dar cariera, prestigiul, ambitiile profesionale, statutul financiar nu trebuie sa se schimbe... ce ispita diavoleasca este asa, nu-i asa?

fetele din ziua de azi sunt invatate sa investeasca si sa sacrifice tot pt ceva neimportant, gol de orice miez, inutil dpvd al vietii vesnice (o cariera), dar sa investeasca masurat, cu zgarcenie chiar, intr-o relatie de iubire.

desigur, o 'precautie' ar trebui sa existe in aceasta a doua privinta, dar nu sa se ajunga la inlocuirea esentialului cu neesentialul!

imi dau seama si ca felul in care multe femei 'moderne' vad barbatii ca pe ceva 'usor de schimbat' (ca masiniile, ca rochiile) se datoreaza si felului in care barbatii trateaaza si judeca femeile ca obiecte :-(

totusi, in aceeasi linie cu exemplu tau - despre mamele care le tolereaza, ba chiar incurajeaza 'experienta' (in rele!) a fiilor - cred si eu ca nici barbatii nu se puteau 'inrai' pur si simplu, fara ca mamele lor sa fi gresit in misiunea lor...

uite aici un text extrem de interesant despre maternitate si refuzul (la sfatul diavolului) acestei misiuni sfinte de catre multe femei contemporane:

"Toată această lume de trupuri şi suflete chinuite strigă după Mamă."

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/12/03/la-inceput-a-fost-mama/

Anonymous said...

Mama pare mai degraba neputincioasa si depasita de situatie.
MunteanUK, gandeste-te ca fiecare element din tinuta si din aspectul fiicei nu este decat un strigat de ajutor si o cautare.
Si-a vopsit parul intr-o culoare care sare in ochi, fundita roz cu siguranta artage atentia, cerceii imensi se leagana de cate ori face o miscare si atrag atentia, hainele la fel, lantul de la gat e imens, prea mare pentru cat e ea de delicata. Fata acoperita de farduri spune si ea ceva iar dunga alba de la ochi din nou atrage atentia spre persoana ei.
Toata astea vorbesc despre ea, despre tanara care incearca prin ce poate, prin orice fel de mijloace sa spuna ca este si ea pe lume, ca si ea doreste atentia mamei, in primul rand, ca si ea doreste sa fie bagata in seama, ca doreste, pur si simplu, sa fie iubita.
Daca ar primi din plin iubire din partea parintilor ei, daca i-ar fi intarit convingerea ca este o persoana de valoare asa cum este ea, fara alte artificii, altfel s-ar fi imbracat si ar fi aratat.
Nu ai de unde sti daca mama nu a lovit-o vreodata sau daca a rasfatat-o prea mult, nu ai de unde sti daca i-a vorbit despre Dumnezeu sau despre iubirea Lui fata de ea.
Sti ca daca il are omul pe Dumenzeu in suflet, nu mai are nevoie de “artificii” nici in imbracaminte, nici pe fata, nici in urechi, pentru ca stie cine este si al cui este. Stie de unde vine si incotro merge.
Fata, totusi, incearca sa isi gaseasca o identitate. Sa dea Domnul sa o gaseasca.
M.R.

MunteanUK said...

@ Anonim (M.R.)

desi nu stiu si nici nu intuiesc macar dc esti 'parte femeiasca' sau 'parte barbateasca' si, in general, ma simt destul de 'incomodat' sa intru in dialog cu comentatori anonimi (sincer, chiar nu m-am 'prins' de la ce vine M.R.) nu pot decat sa-ti multumesc pt comentariul pertinent.

intr-adevar, ai remarcat lucruri foarte interesante despre fata din imagine.

in plus, chiar dc n-am intrat in detalii, poate ai 'simtit' ca si eu presimteam cumva ca fata aceasta are o 'poveste' din vorbele mele: "nu o dată am găsit mai multe şi mai de interesante de vorbit cu ciudăţelele acestea ca ea, decât cu ălea elegante, mereu în ton cu moda, pline de ifose, dar uscate pe dinăuntru".

***

de altfel, ea îi povestea mamei despre niste 'proiecte artistice', nicidecum povesti mama-fiica 'obisnuite' prin mijloacele de transport despre haine, cumparaturi, treburi casnice etc.

ca fotoholic si blogger, n-am putut decat sa surprind o imagine si sa lansez cateva consideratii pornind de la ea, insa este clar ca nu puteam cunoaste natura exacta a relatiei mama-fiica.

fiecare om este o taina necuprinsa, mai fascinanta decat toate tainele materiei (ce-o fi dincolo de stele, in fosile, in atom etc - se tot intreaba stiinta de azi!), dar pe OM nu-l poti descoperi decat prin Fiul Omului si sub indrumarea Duhului Sfant.

***

cu voia Domnului, cata vreme m-oi mai tine de acest proiect bloggeristic, am inca idei si poze pt cel putin 12-13 episoade din acest serial. ma voi mai referi la dorinta unor tinere britanice de a 'atrage atentia' prin 'look', despre cautarea identitatii la adolescentii britanici etc.

nu doar fata din imagini pare ca 'cerseste' atentie, intelegere, sa-i fie recunoscuta o valoarea individuala si locul pe nume, ci nenumarati altii ca ea.

de multa rugaciune are lumea secularizata, cum de multa rugaciune avem nevoie si cei care ne credem a fi 'in credinta adevarata'; care este cea adevarata... de noi nu stiu cat de 'adevarati' suntem...

***

"daca i-a vorbit despre Dumnezeu sau despre iubirea Lui fata de ea" - ce frumos ar fi ca toti parintii din lume sa le vorbeasca odraslelor de Dumnezeu! dar pentru aceasta ar fi bine sa-L si cunoasca!

cristianstavriu said...

Doamne ajuta!
Cu riscul de a ma repeta spun si eu ce spun sfintii parintii ca: tragedia acestei lumi trebuie plansa ca propriile noastre pacate. In ceea ce priveste pe cel de langa noi, nu putem sti ce este in sufletul lui. Putem concluziona pe baza unor experiente de viata sau unei intuitii. Cert este ca omenirea intr-o proportie majora si-a pierdut busola. E greu acum sa poti convinge cumva pe oameni sa coaguleze in jurul lui Hristos, sa devina hristocentrici cand intrega societate le hraneste eu-l. Intr-o masura mica dar care prin Harul lui Dumnezeu poate deveni mare noi insine trebuie sa ne schimbam si sa fim modele demne de urmat. Nici unii nu sunt de osandit sau de judecat caci aceasta nu este in dreptul nostru. Bogdan face bine ca aduce in centrul atentiei o situatie cu care s-a intalnit si cu care si noi ne intalnim pe drumul vietii. Important este sa invatam ceva din orice prilej al vietii si sa cautam sincer fericirea. Ni s-au rapit modelele, omenirea a deraiat de pe linia / cararea imparateasca si orbecaie in intuneric uneori haotic.
Sa ne rugam cu sarguinta ptr intreaga creatie:
Sfant, Sfant, Sfant esti Doamne Dumnezeul nostru! Miluieste-ne pe noi zidirea Ta cea cazuta, ptr numele Tau Cel Sfant! (Acatistul Sfintei Treimi)

Doamne miluieste-ma!

Cristian

MunteanUK said...

@ Cristian

s-ar cuveni sa dau slava lui Dumnezeu pt orice cititor care poposeste pe blogul meu, dar mai cu seama am de ce sa-I multumesc cand ma citeste cineva fiind 'in acelasi duh' cu mine si intelege ce vreau eu sa fac cu micile povesti postate!

nicidecum nu vreau sa judec (ori mai rau, sa 'osandesc' pe cineva), desi am judecat uneori, mai cu seama pe la inceputul acestui 'proiect bloggeristic' - iarta-ma, Doamne, caci cititorilor adesea le-am cerut iertare!

nu vreau nici sa pretind ca 'am inteles ceva' din simpla observatie a lumii din jur, ci sa atrag atentia asupra unor aspecte, sa sscriu 'cu drag' despre toate personajele descrise, chiar dc este ceva din conduita sau indatisarea lor cu care sa nu fiu de acord!

multe rele, multe necazuri, multe lucruri strambate si murdarite de pacat sunt pe lume, dar oamenii in sine trebuie priviti toti 'cu drag', caci - in esenta - toti sunt chemati la cinstea de fii ai Celui Preaînalt, pentru toti S-a jertfit Hristos, pt buni si rai, dreptcredinciosi si eterodocsi!

oricat ar fi 'la moda' sa se creada aceasta, nu 'toate credintele sunt bune', nu 'toate duc la Dumnezeu', dar Hristos a murit si inviat deopotriva pt noi care stim Adevarul si pt cei care nu-L stiu!

intr-adevar, ai mare dreptate, Cristian, ca lumea sufera de lipsa de 'modele', atat cei din tarile rupte de Biserica Una de peste o mie de ani, dar si noi toti, cei care traim in Ortodoxie!

si nu 'ceilalti' sunt de judecat pt ca sunt cum sunt, pt neputintele si greselile lor, ci pe noi insine sa ne osandim ca, desi cunoastem Cine este Adevarul, nu traim la inaltimea propriilor standarde si nu suntem noi insine 'modelele' de care are imensa nevoie lumea din jur!

poate e prea putin - si, cu siguranta, dc este ceva bun, de la Domnul este, nu din 'meritul' nostru - dar sa nadajduim ca, fie si cateva cuvinte pe un blog, pot fi de folos cuiva, in a intelege ce mare nevoie de rugaciune are intreaga creatie si toata umanitatea care 'orbecaie' si se agata de nimicuri, in loc sa se prinda de mana intinsa de Hristos!

Anonymous said...

M. vine de la Maria; R. nu spun de la ce vine, sa nu te superi ca nu spun:)
Nu am simtit nevoia sa imi scriu numele si am lasat doar niste initiale. Totusi, nu cred ca ar fi contat foarte mult sa stii daca sunt sau nu de parte femeiasca.

Mi-a placut mult raspunsul tau.
In special aici: `nu doar fata din imagini pare ca 'cerseste' atentie, intelegere, sa-i fie recunoscuta o valoarea individuala si locul pe nume, ci nenumarati altii ca ea.`

Mai departe, referitor la ce spuneai despre credinta cea adevarata, spun cu mana pe inima si marturisesc si eu pa baza Sfintei Traditii a Bisericii ca: "am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne, ca aceasta ne-a mantuit pe noi".

Mai stiu ca sunt om pacatos, dar am mare nadejde in mila si iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu sa te ajute oriunde ai fi si oriunde ai pleca.

MunteanUK said...

@ Maria

iarta-ma dc ar trebui 'sa ma prind' de ceva in legatura cu identitatea ta, iar eu nu o fac, presupunand ca ne cunoastem.

desi ma laud eu adesea ca mi-a dat Domnul o 'memorie elefantina', din 2006 pana acum am adunat sute de cunostinte din toata lumea, cu zeci de persoane schimb (mai mult sau mai putin constant) mesaje prin e-mail sau pe blog, incat memoria imi mai joaca feste. sau nu e cazul sa ma plang de memoria mea in cazul de fata?!

nu e vreo prob dc vrei sa ramai anonima. doar consideram ca, pt folosul meu si al cititorilor, ar fi fost relevant dc perspectiva oferita in comentariul tau este 'feminina' sau 'masculina'.

nu stiu ce sa zic, poate ca un barbat nu ar fi facut observatia facuta de tine, legata 'semnalele' transmise de aceasta fata prin infatisarea ei... eu aveam cumva in minte de mai multa vreme si perspectiva asta oferita de tine, dar nu m-am oprit asupra ei, ci e cumva 'rezervata' pt alte episoade, dc va ma ajuta Domnul sa ma mai tin de acest blog.

minunata orice intalinire, chiar si sporadica, chiar si doar online, cu oricine a vazut 'Lumina cea adevarata' si un dar de la Dumnezeu!

nu pot sa neg ca am un soi de 'ghimpe' si sufar intrucatva ca prieteni de odinioara (cand nu stiam ca adevarata prietenie numai in Hristos se cladeste) nu au vazut acest blog ca o 'deschidere spre dialog' a mea si, fie si dc or mai poposi pe aici, nu-mi scriu nimic :-(

asadar Îi multumesc Domnului de fiecare data cand cineva cu aceeasi nadejde in Hristos ma citeste si are ceva de adaugat celor spuse de mine.

îţi multumesc si tie de gandurile bune, pe care ti el trimit si eu, in nadejdea ca, in ciuda pacatelor noastre, Mantuitorul nostru ne poate duce la indeplinire gandurile bune ce le avem unii pentru altii.

Anonymous said...

In cazul de fata nu e nevoie sa te plangi de memorie, nu ne cunoaste, nu ne-am intalnit, poate uneori, virtual, cand citeam aceleasi articole pe bloguri.
Citesc uneori blogul tau, nu des, ca nu imi permite timpul. Nu am scris comentarii dar articolul asta era prea frumos ca sa nu raspund si eu ceva.
Imi place cum scrii, imi place cum vezi lumea si putini au ocazia sa o vizualizeze in felul acesta, desi, daca ne gandim bine, calatori suntem toti oamenii in lumea asta.
Maria

MunteanUK said...

@ Maria

multumesc pt...
1) ca mi-ai confirmat ca nu am de ce sa ma 'ingrijorez' ca nu te-as fi recunoscut :-)
2) toate gandurile bune exprimate vizavi de cele scrise si cum le scriu, dar sa nu uitam ca, orice vei fi gasit bun pe blogul meu, de la Domnul este. Lui sa-I dam slava!

fara falsa modestie, care nu are legatura cu smerenia adevarata, ci e o 'prefacatorie', iti marturisesc tie si altor cititori ce or mai poposi pe aceasta pagina esta ca 'am simtit' de ani buni ca as avea 'ceva de spus'... si lucruri despre care merita sa scriu si un 'talant' anume de la Domnul, ca sa scriu.

Dumnezeu m-a purtat prin atatea locuri, mi-a dat sa cunosc atatia oameni, sa fiu expus la atatea si atatea pareri, perspective asupra vietii, experiente, incat parca nu se cuvenea sa le tin ascunse, fara a le impartasi altora.

despre cum anume imi indeplinesc misiunea 'autoasumata', desigur ca am multe sa-mi reprosez, dar nadajduiesc si eu in Domnul ca or fi mai multe cele bune pe acest blog decat cele rele!

adevarat graiesti ca toti suntem 'calatori in lumea asta', desi adesea prea ne legam de ea, ca si cum am fi vesnici aici, ca si cum n-am calca pe urmele a miliarde de oameni inaintea noastra ori n-ar fi ca dupa noi sa mai vina inca altii, doar Domnul stie cati...

uneori calatoria este 'de poveste', ne incanta, ne bucura, alteori este mai anevoioasa si plina de necazuri, dar sa nu pierdem niciodata din vedere destinatia finala catre care nazuim!

sa nu ne legam prea tare de 'deliciile' calatoriei, nici sa deznadajduim dc uneori avem mai mult parte de amaraciune pe cale!

sa nu uitam ca, finalmente, toata calatoria aceasta este un 'surghiun' indurat si de stramosul nostru Adam si toti oamenii se cuvine sa-l rabde!

bietii de ei, cei din afara credintei adevarate, nu-si vad scopurile decat incepand si terminandu-se aici si, ori ca vor sa 'evadeze' (prin sinucidere) ori ca vor sa-si constuiasca un paradis terestru, tot alaturea de calea imparateasca sunt!

noi ceilalti, care ne credem ortodocsi, sa nu uitam ca fara cruce nu vom avea parte de mantuire! poate ca parte din crucea noastra e si sa ne rugam pt cei care nu cunosc Adevarul, sa le fim 'modele'...

...caci, dupa cum observa Cristian, mai sus, lumea orbecaie in lipsa de modele.

Domnul sa Se milostiveasca de noi toti!

Eufrosin said...

Ai surprins foarte bine de-conectarea dintre generatii in ziua de azi.
Faptul ca dai atentie la ce se intampla in jurul tau si-appoi exprimi atat de bine ce ai vazut, imi spune ca ai un viitor stralucit.
Ma intreb insa daca nu simti ca te usti in mijlocul unei societati atat de rupta de traditia crestina. Daca inca nu, iti va veni cu siguranta, mai cu seama dupa ce vei fi vizitat Romania de cateva ori.
Doamne ajuta!

MunteanUK said...

@ Eufrosin

multumesc de gandurile bune!

sa nadajduim ca, dincolo de 'de-conectarea dintre generatii' (de care sufera din plin si Romania, plus nenumarate probleme, mai sunt (macar pe ici, pe colo) si lucruri bune de invatat chiar si dintr-o tara 'atat de rupta de credinta crestina' cum este UK.

ar fi si exemple pozitive destule, dar si nenumarate exemple de 'ASA NU' - caci materialismul, idolatrizarea stiintei, ateismul, individualismul britanic + boala 'corectitudinii politice' de care sufera UK sunt rezultatul a o mie de ani departe de Biserica Una a lui Hristos.

in ultimi 20 de ani (+ 45 de comunism), societatea romaneasca are deja nenumarate rani care supureaza, asemenea celei britanice.

britanicilor le-au fost necesari o mie de ani pt a ajunge sa-si bata joc de darurile cu care i-a inzestrat Dumnezeu. din pacate, vad adesea ca noua, romanilor, pare ca ne trebuie mult mai putin pt a ajunge la aceleasi rezultate dezastruoase!