[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (13)

[EN] On this day two years ago, God took me to the wonderful little place (with less than 650 inhabitants) shown in these pictures.

[RO] În această zi acum doi ani, Dumnezeu m-a dus în locşorul minunat (cu mai puţin de 650 locuitori) arătat în aceste imagini.

[EN] It was St Cumein’s Day (of which I wrote before), and my first chance to see how Orthodox Christianity is kept alive in the Scottish Highlands.

[RO] Era Ziua Sf. Cumein (despre care am scris) şi prima mea şansă de a vedea cum este ţinut în viaţă Creştinismul Ortodox în Scottish Highlands.

[EN] Like other (but not many!) places in the world, this Fort Augustus almost instantly got a special place in my heart.

[RO] La fel ca altele (dar nu multe!) locuri din lume, acest Fort Augustus şi-a căpătat aproape instant un loc special în inima mea.

[EN] And this happened both because of its obvious beauty, and because of the charming people I met there.

[RO] Iar aceasta s-a întâmplat deopotriva datorită frumuseţii evidente, cât şi datorită oamenilor fermecători pe care i-am cunoscut acolo.

[EN] To them, and to all Orthodox believers arriving on my blog, I wish you to have a blessed Great Lent, preparing for Holy Pascha!

[RO] Lor, şi tuturor credincioşilor ortodocşi care ajung pe blogul meu, vă doresc un Mare Post binecuvântat, în pregătirea Sfintelor Paşti!

[EN] The pictures in this 13th episode were taken in… Fort Augustus (Kilchumein), Scottish Highlands, Scotland.

[RO] Fotografiile din acest al 13-lea episod au fost făcute în... Fort Augustus (Kilchumein), Scottish Highlands, Scotland.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (8) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

What I had in mind when I started this series was to try my best to describe how an ordered (for how long though?!) and rather amoral society (like Britain – but other countries could fit the description as well) functions.

And things work as long as the Nanny State manages to provide rules (laws, instructions, regulations, prescriptions) for most spheres of human life, so that people could be told what is good and bad, and be spared from the effort of judging by themselves.

“If it’s not expressly illegal/forbidden, it means it’s not bad/immoral” – this is the mindset of most Brits, the same as that shared by millions of people from the contemporary supposedly civilised world.

This is why one can see in the UK little announcemens or large billboards where you are given advice, interdictions and recommendations. Nowhere else is this visible than in the means of public transport.

Messages like these are being poked into your eyes because godless people are more and more less able to understand why something is (more or less strictly) forbidden, and something else is, on the contrary – recommendend.

As long as God’s voice in ourselves (our consciousness) has been suppressed ever since early childhood, a human being becomes a sort of Pavlov’s dog, conditioned to behave ethically only by interdictions and/or sanctions, plus immediate rewards, accessible like those on a supermarket shelves.

This is precisely why these poor civilised Brits, who have thown the Lord away from their hearts, now need a Big Brother, to constantly tell them what to do and what not to do, what is permitted and what is forbidden...

Or just to assure them that they are being watched. And that being watched is by no means an intrusion, an infringement of their rights, but some kind of a blessing. They are watched for their own good – so they are told.

These people believe that God’s presence in their consciousness is a hard thing to bear, yet inherently they need assurances – they fear for their lousy animalic lives, for the safety of their petty ambitions, for the comfort of satisfying their hedonistic aspirations...

Obviously, one doesn’t need God for these, thus Big Brother eventually becomes a necessity for any godless society. Something (anything but God!) must keep the society working.

The absolute madness of mass abortions, sexual education, gay rights (privileges, in fact), binge drinking, the global warming hysteria, consumerism – all these need to take place under watchful eyes.

These mad people rejected the eyes of the Supreme Being (The Holy Trinity), and replaced them with the look of an amorphous entity, this politically correct Big Brother.

All these atheists who want ‘to seize the day’ for their vain delights are foolishly gambling it all on ‘here and now’, on this absurd assumption that there is no God, there is no afterlife, no Heaven or Hell, no absolute Truth, thus no responsibility.

I am sure that they just say I’m just another madman, but I dare saying to them: “Beware! This gentle and apparently benevolent Big Brother is just a forerunner of the Antichrist!”

I don’t fear any of their labels, as we were warned centuries ago, by the Holy Fathers of the Lords’s only One Church, that such times will come, when the world will be so full of mad people, who will call madman enyone who refuses to join them in their insanity.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (12) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Acelaşi Guvern – ce mi-e T. Bliar sau G. Clown, că tot aceeaşi gaşcă vorbim! – care a dat dreptul localurilor să vândă alcool 24 de ore din 24 (sau 21) are acum cugetul încărcat.

Numărul internărilor cu probleme generate de abuzul de alcool s-a dublat faţă de începutul erei New Labour, iar britanicii care mor din astfel de cauze să tot fie la vreo 40,000 – cică de cinci ori mai mult decât recunoaşte Guvernul.

Un număr la jumătate faţă cei 88,000 care şi-au sapă prematur groapa prin fumat şi mor în fiecare an. Numai că, pe măsură ce fumatul scade în UK, creşte setea de alcool.

Şi nu creşte domol sau ipotetic precum aşa-zisa încălzire globală, ci mai degrabă înt-un mod alert şi ireversibil. Deja, consumul mediu în Scoţia este înspăimântător şi estimat a fi cu 25% mai mare decât în Anglia.

Este vorba de 46 sticle de vodcă sau 130 sticle de vin pe an, pe fiecare cap de scoţian înrobit de această patimă. Nu degeaba Executivul local încearcă să fixeze preţuri minime pe unitatea de alcool, de cel puţin 40-50 pence, poate şi mai mult.

La Londra însă, Guvernul – aflat pe făraş până de curând, dar încă nu un perdat 100% sigur în următoarele alegeri, că nici conservatorii nu-s prea grozavi – nu atacă dezastrul cauzat de alcool prin preţuri minime, ci prin mijloace propagandistice.

Soluţiile propuse de echipa condusă de jalnicul personaj care este G. Clown sunt: avertismente privind riscurile pentru sănătate lipite pe sticlele de alcool şi spoturi video difuzate la televiziuni, într-o campanie în valoare de 7 milioane de lire.

Câtă ipocrizie, din partea unui Guvern care nu doar că a îngropat ţara în datorii (temă pe care am mai scris aici, aici sau aici), a cheltuit o grămadă de bani în zadar, dar a şi aruncat-o într-o mlaştină de hedonism fără precedent!

Dar şi câtă prostie în a crede că astfel de metode pot funcţiona. Câţi fumători nu fac haz de imaginile menite a fi ‘terifiante’ de pe pachete, dar pufăie în continuare din ţigări?

Cât despre filmuleţele difuzate în calupul de reclame din programele TV (care poate promovează cine-ştie-ce licoare), ele nu pot fi mai eficiente decât furibunda campanie propagandistică legată de încălzirea globală.

Aceasta din urmă pare să fi eşuat lamentabil, deşi mai-marii lumii îi dau înainte cu ‘pericolele’ pentru atmosferă produse de orice om care respiră!

Tot aşa, îmi pare sortită eşecului orice campanie de conştientizare a unor oameni cărora li s-a dat posibilitatea să bea la orice oră, nu doar dependenţi de o substanţă ori o obişnuinţă, ca nişte simpli câini ai lui Pavlov, ci sunt subjugaţi de demonul alcool.

Ştiu că este 99% imposibil minţilor raţionale şi nereligioase (din UK sau de aiurea) să accepte o astfel de explicaţie, dar eu nu încetez să o dau, măcar până ce blogurile mai sunt la liber.

Campaniile împotriva excesului de alcool vor da greş mereu pentru că vor să aplice soluţii aşa-zis ştiinţifice unor probleme de gravă dependenţă, care nu se pot vindeca eficient decât cu leacuri duhovniceşti.

Iar cine caută falsul refugiu promis de demonul alcool trebuie eliberat nu doar de această dependenţă, ci şi de nenumărate alte rele care îi împovărează sufletul.

Omul are nevoie a se vindeca de toate cele pe care societatea de azi i le-a prezentat drept alegeri legitime (şi aducătoare de fericire), dar care nu sunt, în esenţă, decât păcate ucigătoare de suflet, care nu pot aduce fericirea.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UK’s motor vanity fair (15) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

It may take years to make it to the top of any industry, but it doesn’t take anyone too much to fall form the peaks where the first automotive producers of the world had reached not further than 4-5 years ago.

Weren’t Toyota and General Motors bitter rivals competing for the title of “number one car producer in the world” some years ago? And where are they now?

The American company has been an ailing giant for the past years, while Toyota appears like a Sumo wrestler knocked down by a fly these days.

The miracle of Japanese cars – cheap and reliable (?!) – has crumbled. Fans of the brand who would have advised you to choose a Toyota some years ago, have now had enough of their lousy after-sale services (for instance, ask the Brits!).

Toyota may not necessarily be a bad car (and quite visible on the streets of Edinburgh), but they definitely had a disastrous PR strategy since the beginning of 2010.

Having survived the first blows that brought Chrysler and General Motors on the brink of collapse, Toyota only began to report a significant drop in sales by the end of 2008.

Then, this problem of recalling vehicles erupted, which would definitely add to the important loss which was already expected.

“Sic transit glory mundi,” the Romans would have exclaimed. Reaching to the top of the automotive production is not as simple as in the entertainment industry, yet downfalls appear to be as quick as those in the show-biz.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (16) [Women in the UK]

Un lucru care nu are cum să nu-ţi sară în ochi pe tărâm britanic este că foarte multe tinere (către 85-90% dintre şcolăriţe) poartă ştrampi negri şi fuste scurte, cât mai scurte.

Din câte am văzut, uniforma de la licee impune dresurile negre, dar cred că şi o lungime minimă a fustei, ceea ce strâneşte uneori proteste vehemente.

Fetele (susţinute uneori de mame cu tot atât de multă minte ca ele) vor cât mai scurte, profesorii cât mai decente.

Deja, într-o ţară în care avortul e la liber şi în creştere între adolescente, unde educaţia sexuală li se va băga copiilor pe gât de la şapte ani, promiscuitatea devine normă, iar alcoolismul este o problemă socio-medicală de nestăvilit…

… îmi par sunt absolut hilare astfel de dezabateri pe tema: se cuvine ori nu se cuvine elevelor să poarte astfel de fuste?

De parcă buna cuviinţă ar mai conta în lumea contemporană! E legal sau nu? Atâta vrea să ştie omul de azi. Restul, chiar şi într-o ţară renumită pentru a sa British civility este irelevant!

Problema ţine de învăţământul preuniversitar, căci la studente treaba aceasta deja nu mai este o problemă fierbinte (hot issue). Numai exclusivistele universităţi private (şi scumpe!) mai au uniforme.

La cele de stat, taxele mai mici vin însoţite de o mai mare libertate vestimentară. Pe care studentele o împart – iarăşi zic eu ochiometric, fără a mă baza pe relevanţa vreunui studiu statistic – în felul următor.

Pe de o parte, sunt cele care – că o fi iarnă, vară, zi obişnuită sau specială (de examen) etc – nu se pot dezlipi de ştrampii negri. Desigur, pornim de la premisa că n-or fi fiind aceeaşi pereche în fiecare zi :-)

Să fie la vreo 40% cele din această categorie. Restul optează pentru jeans sau alte soiuri de pantaloni. Rochiţele şi fustiţele (însoţite de tocuri cât mai înalte sau bocanci) sunt rezervate exclusiv pentru petreceri.

Şi la astfel de ocazii de partying unde jertfele zeului Bachus sunt regula, mai recomandabili ar fi pantalonii. S-or spala ei mai greu decât picioarele goale, dar sunt mai comozi şi mai călduroşi când cazi la margine de drum.

Foarte ciudat a mai evoluat moda în ultimul veac, încât o fată cuminte în UK mai degrabă poartă pantaloni decât fustiţie şi rochiţe, asociate cu promiscuitatea.

Nu că nu s-or găsi absolut deloc prin magazine şi din acelea mai lungi, drepte şi/sau în nuanţe sobre (de tip business – poza cinci) sau vaporoase şi înflorate (casual).

Cine caută găseşte, mai ales într-un oraş cu nenumărate posibilităţi de shopping, cum este capitala Scoţiei (Edinburgh), de unde provin toate fotografiile din acest episod.

Doar că, în mod obişnuit, alegerea este între scurt, şi mai scurt şi scurtisim. Iar reclamele numai la d-astea scurte se fac… cine a văzut vreuna la altceva?!

Evident, nici scurtimea fustei şi nici scurtimea minţii nu se pot corecta prin dispoziţie legală sau administrativă, de Big Brother sau conducerea unei şcoli. Ar trebui să rămână exclusiv la alegerea fiecăruia.

Faptul că, din pricina lumii fără-de-Dumnezeu în care trăim mulţi fac alegerile cele mai proaste este foarte trist. Însă alegerea corectă nu o poţi prescrie nimănui, ci cel mult stimula.

Tot mai multe fete vor fuste scurte şi nu-i locul aici de a deschide o discuţie cu conotaţii etice pe această temă – ce anume şi cât spune scurtimea fustei ceva despre persoana purtătoarei? – ci mă limitez a constata ceva.

Sunt unele în cazul cărora (vezi prima şi a şasea imagine, ambele contre-jour), înspre soare de poţi uita, dar la chipul lor – ba :-) Vestimentanţia lor poate ridica, în funcţie de diverse spaţii culturale şi de diferite epoci, probleme etice.

Dar nu generează o izbitoare cacofonie estetică. Pentru că sunt destule şi cele cărora fusta scurtă şi ştrampii negri nu le fac nicidecum vreo favoare.

Pur şi simplu, aceste biete fete au pierdut simţul ridicolului, care nu este decât un simptom al prăpastiei morale pe fundul căreia se află societatea în trăiesc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Many waters cannot quench love…” [“Marea nu poate stinge dragostea…”]

Some 22 months ago, I had less than 20 hours before taking off to Bucharest (including a 12-hour night bus trip to London), and I was taking a last stroll on the Ness Walk in Inverness.

I crossed the white pedestrian bridge (built in 1881), took a glance at the daffodills, then followed a little alley, with the church (I don’t know which ‘Church of Scotland’ it was) on my right & the graveyard to my left.

Soaking with impressions of bonnie Ness Walk, on top of the load of memories gathered in the previous seven months of travels, I don’t remember to have thought of anything in particular.

Then I saw quote the shown in the fourth picture from the Song of Songs on the pavement: “Many waters cannot quench the love, nor can rivers wash it away (…)”

Exactly a week before going to Britain, I had read the very same fragment, but my heart was ablaze with the sentence issued in the continuation of the verse:

“(…) If one were to give all the wealth of his house for love, it would be utterly scorned”. I had gone to the UK broken-hearted, and the fabulous experience cured me.

As I gazed at the old tombstones through the young grass, I realized that we won’t pass beyond the grave with our experiences (no matter how spectacular or dull they were), but with our love.

Two months later, God would bring into my life the person to whom this peculiar blog post (as if they weren’t all pretty weird!) is especially addressed.

Therefore, here I am now, just like when I was leaving Scotland, concentrated on the first part of the verse – on this love that can’t be quenched, nor washed away.

The Lord has been giving me a lot of blessings, along with humbling circumstances, as we all have a cross to bear. But what I yearned for and what I’m most grateful for is such a love.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Refuzându-ne scutul credinţei, rămânem fără de apărare [Refusing ourselves the shield of faith, we remain defenseless]

De vreo 72 de ore, aproape că numai despre scutul antirachetă scriu (vezi aici, aici, aici, aici, aici şi aici) pe care nu-l văd nici drept binecuvântare, nici ca pe un neapărat şi iminent dezastru pe capul nostru, ci ca, pur şi simplu un semn rău prevestitor.

Eu mă ştiam destul de iubitor de americani şi admirator al lucrurilor bune care se pot învăţa de la ei. Socot că aşa am rămas, încât mă amuză titlul de năpârcă bolşevică :-)

Distincţie pe care am primit-o online nu pentru că aş fi criticat scutul (despre care încă nu ştim sigur ce va fi) sau că Traian Băsescu l-a acceptat, ci servilismul cu care a făcut-o.

Cred că maximum de bine şi libertate pe care îl putea aduce democraţia – în esenţă, o imensă rătăcire a omului fără de Dumnezeu sau construită pe baza unui dumnezeu închipuit de credinţe eretice – americanii l-au atins deja.

Din păcate, fără El nu se poate face nimic. Şi americanii, la fel ca atâtea civilizaţii înaintea lor, au trecut deja dincolo de ce se poate face bine. Sunt pe panta unui din rău în mai rău.

Dar nu pot să-mi opresc admiraţia pentru cei care luptă pentru dreptul la viaţă al nenăscuţilor, împotriva experimentelor pe embrioni umani sau pentru spiritul de sacrificiu al multora.

Nu pot să nu găsesc admirabil faptul că un locuitor din Vermont, Nebraska sau Oklahoma este mai liber faţă de Washington DC decât este un eston, un slovac sau un român faţă de Big Brother-ul de la Bruxelles.

Ba chiar aş merge până la a susţine scandaloasa poziţie că, într-un fel, Francis Fukuyama avea dreptate şi istoria s-a terminat. Ce va fi după ce americanii n-or mai fi ei cei mai şi tari va fi infinit mai rău decât orice imperiu malefic pe care l-a ştiut omenirea.

Nu vreau să intru în polemici, să-mi susţin ideea, pentru că nu am ajuns la ea în urma unui proces reflexiv, ci pentru că simt astfel. Simt că – numai Dumnezeu ştie cât de curând va fi aceasta – mulţi dintre cei care îi înjură acum pe americani îi vor regreta.

Desigur, faptul că mulţi vor trece de la înjurii la regrete amarnice nu scuză relele americanilor, dar nici nu mă întristează alegerea lui Băsescu mai mult de maniera în care a făcut-o.

..

De acolo de unde sus, în vârful lumii civilizate contemporane (pe care au urcat pe trepte construite de nişte antemergători ai lui Antihrist), americanii nu au de ales. Trebuie să joace cum joacă, aerul tare al înălţimii la care se află nu le permite altceva.

Dar noi românii, la fel ca şi ruşii, aveam întodeauna alegerea bună la îndemână – avem credinţa adevărată, avem Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Aşa că ceea ce mă întristează cel mai tare în discuţiile pro sau contra accepării scutului este că uităm cu toţii că “de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”.

Odinioară, regele scoţian Robert the Bruce (aici, într-o impresionantă statuie din Scottish Borders) avea drept apărare numai scutul cu crucea Sf. Andrei.

Orice altă inferioritate militară putea fi compensată de credinţa puternică. În vremea noastră, nicio superioritate sau presupusă impenetrabilitate a scutului (ideal departe de a fi atins!) nu poate compensa lipsa credinţei în Dumnezeu.
.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (13) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Ever since Thomas Robert Malthus came up with his fatalist claim – that “the power of population is indefinitely greater than the power in the earth to produce subsistence for man” – many in Britain have been frightened by the specter of overpopulation.

Overcrowding (of England in particular, see here and here) is a ‘threat’ which many politicians, scientists, artists or others and fashionable thinkers in the UK often invoke, in order to draw attention upon them.

There’s no need to offer evidence of overcrowding (although some doubt it), as long as they can quote Malthus saying that “population, when unchecked, increases in a geometrical ratio”.

There’s a simplistic ideology (based on only apparently solid facts), claiming that “many people born = a bad thing,” while “fewer people born = a good thing.” But are things really that simple?

Is a healthy (God-given!) birth rate a genuine threat or is this danger the result our our egoism? Large families manage their resources far better than the forcibly (through contraceptives and abotions!) reduced ones.

In those families where couples set themselves a limit of 1-2 children, the offspring are turned into their parents’ idols (spoilt) or into their trophies (forced to reach standards, to perform, to succeed).

I wonder whether any honest scientist (sociologist, demographer, economist) has ever made a study proving something that seems very obvious to me…

…that the more children one family has, the less resources it consumes. Siblings are taught to share, while parents are stuggling to become economical.

On the contrary, contemporary hedonistic families (especially in a hedonistic country like today's Britain) with few or no children at all exhaust the planet, with all the delights of modern life they consider themselves entitled to.

Unknown to people who can only care of themselves, there’s an ongoing war on population. Some may say that I’m just a weirdo fooled by a conspiracy theory, but I simply can’t believe in the existence of coincidences.

Global warming hysterics claim that too many children harm the atmosphere, human right activists insist on recognizing abortion (assassination) as a fundamental right of the woman, and they succeeded in doing so.

Let aside the onslaught of broken families, alternative families, promiscuity, pornography, compulsory sexual education... Could all of these be merely innocent coincidences?

No, they are part of the prevalent ideology in today’s civilised world (?!), where those who bring to life as many children as God wants are irresponsible, while those who use contraceptives are sensible people who care about the planet.

This war on population is carried out on several fronts. Two of the main ones are the tireless abortionist agenda (offering murder as a lifestyle choice), and the attemps to curb immigration.

Also, on a subliminal front, women are gradually being seduced by the idea that childbearing is rather a distress than a bliss. They are taught to worship themselves, and the supposingly marvellous (but actually murderous) Pill.

Let us make no mistake: playing God, deciding when to have children (often in the late 30s or early 40s), after having aborted some, will have severe consequences!

And not only in the afterlife of which some are not aware, and others refuse to admit its existence – as if they could have refused to be born?!

After 40-50 decades of massive abortions, for countries like the UK and Romania there surely will be a reckoning day in the next 40-50 years. Only the Lord knows if a due punisment wouldn’t come even sooner.

Europe’s population is aging, and Britain makes no exception. When faced with such a dreadful perspective – countless milions of elders with no one to look after them – ‘wise thinkers’ no longer see immigration as problem, but as a solution for Britain.

Nevertheless, I remember having heard a completely different assesment of this challenge, while I was a Chevening Fellow: “All simulations show that migration is no solution to the aging problem.”

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (11) [From my forays into Scotland's heartland]

În afara situării într-o zonă superbă – unde se întâlnesc munţii The Trossachs cu lacul Lochearnhead – acest micuţ Kilmahog nu are nimic special în a atrage turiştii.

Cu greu poate fi un rival pentru Callander (1,5 km mai la est) – o destinaţie mai cunoscută din The Scottish Highlands şi unul dintre popasurile nelipsite în orice excursie pe malurile Loch Lomond sau prin The Trossachs.

Ei, iată cum, într-o bună tradiţie scoţiană de a face bani din piatră seacă, patronul acestui Trossachs Wollen Mill s-a gândit că turiştii ar putea convinşi să se oprească puţin şi să cumpere suveniruri datorită unei simpatice... văcuţe.

Dintr-o rasă specifică acestui colţ de lume (obişnuită cu frigul şi hrană mai săracă), dar bine aclimatizată chiar şi însorita Australie. Şi care este, de fapt... un bou.

La fel cum, prin multe sate din România, pe toţi căţeii îi le cheamă Grivei sau Lăbuş, prin Highlands, pesemne că tuturor boilor le zice Hamish (le cer iertare celor care poartă acest nume tradiţional scoţian! :-)

Doar că acest bou are şi pedigree, aşadar şi nume de familie – Hamish McKay Denovan. Plus ceva notorietate pe internet (vezi aici, aici sau aici).

Genială idee în a face turiştii, mai ales pe aceia cu odrasle care n-oi fi văzut vaci decât la televizor sau prin cărţile de poveşti, să oprească la popasul tău. Unde aproape sigur vor cheltui.

Căci, şi dacă orice produs pare mai scump în GBP (în ciuda devalorizării lirei sterline din ultimii doi ani), ispitele sunt absolut copleşitoare...

...jucărele-suvenir (farfurioare, pixuri, brelocuri, oiţe, vaci sau ursuleţi de pluş); îmbrăcăminte din lână scoţiană (plovăraşe, fulare, fuste, mănuşi, tricouri, kilt-uri), haggis, whisky, delicioşi biscuiţi (cookies) scoţieni, gemuri etc.

Hamish pare că îţi zâmbeşte de peste tot. Habar n-o avea nici de frumuseţea locurilor în care îşi duce traiul, nici de ce afacere trăieşte pe spinarea lui.

Cred că are o fericită viaţă de bou după care zeci ori sute de milioane de oameni tânjesc. Oare nu-s destui aceia dintre noi cărora, să le dai un ţarc precum acela în care se învârte Hamish le este destul?

Ţarcul, haleala asigurată şi admiraţia celorlalţi. Cum nici pentru Hamish n-or mai conta acestea când ajunge acolo unde orice bou devine vacă (la măcelărie), nici oamenilor nu le-or mai servi dincolo la nimic desfătările de pe astă lume.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]