Femeile în UK (25) [Women in the UK]

La imaginea proastă a britanicelor s-a nimerit de mai multe ori să mă refer, deşi scopul declarat al serialului acesta era să pun în evidenţă lucrurile bune (câteva doar: aici, aici, aici sau aici), nu pe cele rele.

În acord cu schimbarea de politică editorială pe care o anticipam acum ceva vreme – de a face din MunteanUK mai degrabă un fotoblog – se vrea a fi şi postarea de faţă: să postez două imagini fără prea multe comentarii (de m-oi putea abţine :-)

O adolescentă cântă pe stradă (parcă amicele ei doar se amuzau, fără să fie şi ele mici artiste), pentru un bănuţ cinstit, într-o ţară unde aceast hobby rămâne hobby, adică o ocupaţie temporară, privită ca una pe deplin respectabilă.

Nu este asociată cu cerşetoria, precum în alte ţări, mai de prin părţile răsăritene ale UE. Decât atunci când, din păcate, anumiţi est-europeni vin să transforme acest obicei onorabil într-o agasantă modalitate de a-şi câştiga existenţa.

Ca simplu hobby, este vorba de easy money (bani uşor obţinuţi), căci trebuie să fie uşor şi plăcut să câştigi ceva de pe urma unui talent de la Dumnezeu. Pentru rezultate mai mari decât aplauze şi bănuţi pe stradă, probabil că trebuie mai multă muncă.

Nu ar trebui să conteze cât de mult poţi câştiga; mai importante sunt experienţa, depăşirea tracului, interacţiunea cu publicul… Din cealaltă perspectivă, a cerşetorilor, ştim bine că doar banii contează, nu şi calitatea interpretării.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi neapărat cerşetor pentru a ajunge la acoperirea unor cheltuieli sau să faci economii, îmi spunea cineva care a practicat aşa ceva într-o metropolă din Australia, în timp ce urma o facultate de drept.

Toată aprecierea pentru acest tip de ocupaţie (street busking) şi pentru feţele normale ale tinerelor din poze, dar în spatele lor se vede alt tip de imagine, a femeii-obiect, femeia-zeiţă a erei noastre consumiste. Că aşa-i în viaţă, unii cu munca, alţii cu succesul…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (22) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

Has pro-islam gone too far in the UK over the past years? Aren’t Muslims granted excessively many facilities in order not to feel uncomfortable within the British society?

And isn’t it inconsistent – if not outrightly hypocritical –  to see this politically correct concern not to hurt the feelings of Muslims, while Christians are pressured not to wear crosses in public, as this might be ‘offensive’ to other people?

No matter how irreligious many Brits would consider themselves to be, what sane human being wouldn’t notice how far this madness has gone?!

If I were to offer one last (at least for now :-) example of how Muslims are pampered, here are two relevant pictures from the University of Sussex. 

In the second pic, Muslim religious items (books and a prayer rug) are publicly displayed through a window.

The first image is even more problematic, as it shows the (double!) entrance to the Muslim Student Center. Never mind the fact that Christians don’t have a center of their own.

They can also express freely in the secular campus, organize gatherings, spread leaflets, put posters etc. 

The weird thing is that, in a humanist university, with up to 70% female students attending some faculties, gender segregation is allowed. For Muslims only, obviously.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (24) [Women in the UK]

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.

Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.

De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.

Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.

De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.

Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.

Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.

De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.

Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.

Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

“Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.

Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.

Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (23) [Women in the UK]

Dacă aş spune că nu este decent, mi se poate arunca în faţă un “bigotule”, cu toată furia feministă contra care cuiva care atentează la sacralizatul adevăr secular al vremurilor noastre – “fac-ce-vreau”, în speţă “mă-îmbrac-cum-vreau”.

De aş zice că nu este estetic, mi s-ar putea reproşa că-s un “pervers neruşinat”, care vrea să sugereze că ar putea exista şi o variantă estetică a ipostazelor surprinse de cele două imagini.

Adaug însă şi precizarea că era într-un 4 aprilie, respectiv 7 martie, aşadar cât de caldă putea să fie vremea în UK, aşa încât să simţi nevoia de răcorire?

Aş mai putea zice şi că nu este sănătos (pentru muşchii spatelui, rinichi, vezica urinară, ovare etc), caz în care prevăd că aş fi înfruntat cu replica “da’ ce te roade grija?” sau cu acuzaţia că nu pricep eu cum stă treaba cu moda, că doar “aşa se poartă”.

Poate fi o consolare faptul că doar din întâmplare am făcut pozele în UK, dar putea fi oriunde altundeva în lumea noastră aşa-zis ‘civilizată’?

E drept, n-o fi ceva demn de interdicţii severe, precum fumatul, dar nu-i o supidă modă care să îngrijoreze orice Stat dădacă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (22) [Women in the UK]

Mânat de impulsuri fotoholice, adesea nu ajung în cele mai interesante (sau mai bine cotate) obiective turistice dintr-un oraş.

Ceea ce caut eu este cel mai înalt loc posibil, la cel mai bun preţ posibil (sau gratuit :-), de unde să fac fotografii. Unora le place în vârf de munte şi, nu că nu mi-ar placea şi acolo, dar mai des m-am văzut în vârf de... metropolă.

O astfel de căutare avea să mă ducă în The Lighthouse, centru de arhitectură din Glasgow şi un soi de muzeu/expoziţie de design, în care incultul de mine desigur că nu am avut ce mare lucru să văd. Obiectivul meu era să ajung sus pe clădire.

Adică să urc pe strâmta scară spiralată către o platformă de unde era promis (pe net, în broşuri pentru turişti, la centrele de informare turistică etc) accesul la o “panoramă uimitoare a oraşului”.

Eram cu un alt Chevening Fellow, am intrat, am plătit biletul de intrare (doar câteva, sub 3-4 GBP) şi am trecut rapid pe la fiecare etaj, complet neimpresionat (poza 2) de chestiile de design (nu ştiu cum să le zic) expuse.

Toate mi-au părut nedemne de Charles Rennie Makintosh, un celebru arhitect din Glasgow a cărui amprentă creativă se regăseşte în tot ceea ce are mai ‘cool’ cel mai mare oraş al Scoţiei.

De fapt, obiectivul la care voiam să ajung chiar este denumit în cinstea arhitectului şi se cheamă Makintosh Tower, fiind situat undeva aproape de mereu aglomerata arteră comercială Buchanan Street.

Urcuşul meu către vârful clădirii a fost oprit de către ultimul custode dinaintea mult-lăudatului turn – o simpatică scoţiană prin adopţie, fiind la origine pe jumătate englezoaică, pe jumătate poloneză (poza 1).

“Starea vremii nu permite deschiderea platformei”, mi-a spus. Deşi de pe stradă n-aş fi zis deloc că este un vânt teribil (precum constatasem la Edinburgh), cică rafalele erau prea puternice pentru a permite accesul turiştilor în turn.

Aşa era avertismentul meteo, într-o ţară unde Statul Dădacă ştie întotdeauna mai bine, aşa că nu aveam ce face. 

Aparent tristă – nu am cum să ştiu cât era un sentiment sincer sau unul adesea exersat ca obligaţie profesională – că un vizitator trebuie să plece atât de dezamăgit din The Lighthouse, custodele a cedat doar la insistenţele mele de a o chema pe ‘şefa’ ei.

Care a venit rapid să vadă care este problema. A ascultat răbdătoare mica doleanţă, dar a rămas la fel de intransigentă: nu poate fi încălcat avertismentul meteorologic, care interzice urcarea în Makintosh Tower, dacă vântul depăşeşte o anumită intensitate. Cum se măsoară ‘pericolul’ acesta nu mi s-a explicat.

“Dacă sunteţi nemulţumiţi de experienţa avută la The Lighthouse, dacă nu aţi găsit ceea ce căutaţi, vă putem returna preţul biletelor de intrare”, ne-a spus ‘şefa’.

Am spus că m-aş mulţumi doar să putem face poze personalului :-), dar şi această cerere a fost îndeplinită parţial (poza 6), pentru că foarte prezentabila ‘şefă’ a refuzat să se lase fotografiată.

Cât despre “panorama uimitoare” promisă, nu am rămas decât cu câteva imagini (pozele 3, 4, 5), de la ultimul etaj înainte de Makintosh Tower.

Făcute prin geamuri nicidecum perfect curate şi cam de la acelaşi nivel cu acoperişurile din jur, imaginile nu prea surprind :-( cât de interesant este oraşul Glasgow.

Poate ca postarea mea o surpinde cât de amabile pot fi măcar unele britanice şi, ca bun exemplu britanic, faza cu returnarea banilor clientului nemulţumit de o ‘experienţă culturală’, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.

Totuşi, nici cele mai simpatice angajate nu par dispuse, de dragul amabilităţii, să facă excepţii de la strictele reguli impuse de Statul Dădacă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (17) [This alcohol, a Brit's best friend?]

De departe, din stereotipuri care au făcut înconjurul lumii, Anglia reiese a fi ţara berii şi (poate şi) a cidrului. Fanaticii suporteri ai fotbalului mereu apar cu bere în faţă.

Iar Scoţia – ţara whisky-ului, băutură a cărei producţie asigură 30,000 locuri de muncă. Plus venituri de ordinul miliardelor de GBP an de an.

Se produce şi ceva vin în Marea Britanie, încă de pe vremea romanilor, dar în mod clar se bea mult mai mult. Viile din Anglia şi Ţara Galilor de-abia acoperă 1% din cât vin beau britanicii.

Acasă, în restaurante, sau în aşa-numite ‘wine bars’ (localuri cărora văd că le zice la fel în România), precum cel înfăţişat în prima imagine din Brighton).

Despre cum este vinul englezesc sau galez – cică vin britanic (British wine) ar însemna licoarea fermentată din suc de struguri de import – nu am ce experienţe să împărtăşesc.

N-am gustat, dar poate că (1) voi avea ocazia cândva sau (2) s-o găsi vreun cititor care să ne povestească aici cum este vinul făcut pe teritoriul UK, din struguri băştinaşi.

Tot ceea ce pot eu povesti este o altă scurtă discuţie (chat) cu o britanică într-un supermarket, unde mă plimbam uimit de rafturile cu vin din Franţa, Chile, Africa de Sud, Australia...

...Spania, SUA (mai ales din California) şi alte ţări, între care nu se număra şi România :-(, în ciuda pălăvrăgelii la care am tras cu urechea în Edinburgh.

La întrebările mele „unde găsesc vin produs în UK?” şi „cât de bun este vinul britanic?” aveam să primesc următorul răspuns.

O grimasă, cu precizarea: „Mai bine nu ai încerca.” Să fi fost doar fiţele interlocutoarei? Nu ştiu, căci prin ce magazine am intrat, eu n-au zărit vin ‘made in UK’.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (21) [Women in the UK]

Că or fi 5 ani sau 8 ani (zic surse diferite) din viaţa britanicelor, probabil că nu este vreo exagerare a spune că multe dintre ele petrec foarte mult timp la shopping, fie criză economică sau nu.

Pentru unele dintre ele, după ce s-o mai fi atenuat ‘depresia de Crăciun’ (sau nu?! …că încă mai este o jumătate de iarnă înainte), de-abia acum încep adevăratele sărbători – perioada de reduceri din magazine.

Amăgirea că un chilipir – pentru că, într-adevăr preţurile scad mult, astfel încât te întrebi de proşti pot fi cei care cumpără în afara perioadelor de reduceri – te face să te simţi bine nu ţine mult. Dar merită încercată, ca o distracţie între atâtea altele.

Până la urmă, deşi se aruncă bani pe lucruri de care nu prea ai nevoie, parcă această risipă este mai puţin nocivă decât alte mijloace la care apelează femeile de pretutindeni pentru a-şi pansa puţin nefericirea, a o ascunde de ele însele.

Iar că britanicele suferă, nu o zic eu, ci un studiu al Platform 51 (numele politic corect al fostei Asociaţii a Tinerelor Femeilor Creştine – YWCA). Potrivit cercetării, 15,2 milioane de femei din Anglia şi Ţara Galilor au “probleme psihice de vreun fel”.

Desigur, despre verdicte ştiinţifice care să ne arate cât de nebuni suntem şi ce mare nevoie de tratamente avem nevoie s-a mai auzit. Totuşi, multe observaţii ale studiului rămân triste şi adevărate. Şi nu sunt aplicabile doar britanicelor.

Nenumărate femei contemporane, moderne, ‘eliberate’ de tiranicele reguli care îngrădeau viaţa până la jumătatea secolului 20 suferă de depresie, anxietate şi alte tulburări pe care şi le tratează cu diferite aparente ‘leacuri’.

Cu shopping, cu pumni de pastile, cu izolare în faţa televizorului, cu tentative de suicid dar şi cu ‘suprasexualizare’ şi promiscuitate sau cu tot mai mult alcool. Nimic din acestea nu vindecă şi nici nu pare să dea de gândit cuiva care sunt cauzele.

Studiul numeşte problema, descrie simptomele, dar nu este capabil să arate cauza. Ce incorect politic ar fi să pretind că una singură este cauza (întinsă pe câteva secole şi accelerată de vreo 50 de ani), anume decreştinarea acestei naţiuni, nu-i aşa?

Aceeaşi cauză care explică şi situaţia României de azi. Ba încă şi tot mersul trist al lumii, dar care nu poate fi decât respinsă de cei care, deşi or descrie ştiinţific (deşi parţial) problemele femeilor de azi, nu pricep defel că nu le pot rezolva ştiinţific.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (12)

[EN] I don’t know her, not even as ‘online acquaintance’ – but this won’t prevent me from recommending her bilingual blog. [RO] Nu o cunosc, nici măcar drept o ‘cunoştinţă online’ – dar aceasta nu o să mă împiedice să recomand blogul ei bilingv.

[EN] An interesting reading for anyone who wants to get another view, apart from my unconventional one, about life in the UK. [RO] O lectură interesantă pentru cine vrea altă perspectivă, în afara celei neconvenţionale a mea, despre viaţa în UK.

[EN] She posts rarely, but good stories: about giving birth to a daughter in the UK, a picnic in London, snow in Great Britain etc. [RO] Postează rar, dar poveşti bune: despre naşterea unei fiice în UK, un picnic în London, zăpada în Marea Britanie etc.

[EN] I’d say that some professional issues are also worth reading: about team buildings or social media. [RO] Aş zice că nişte chestii profesionale merită citite, de asemenea: despre team building-uri sau social media.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (8) [Romanian traces throughout the UK]

Era într-una din desele călătorii între Londra şi Brighton, din primăvara lui 2008. Aveam un loc la geam, pe stânga, în direcţia de mers, şi – ca fotoholic ce eram deja de vreo opt luni :-) – încercam să nu îmi scape nimic: de afară sau din vagon.

La un moment dat, într-o staţie apropiată de London Victoria (să fi fost East Croydon sau Clapham Junction), se aşază lângă mine o tipă între 20 şi 30 de ani. La o fulgerătoare scanare, mi-am dat seama că nu prea am de ce să-mi fugă privirea către dreapta.

Acum este posibil să spun un lucru urât, politically incorrect, poate chiar necreştinesc căci aduce a judecată a seamănului, dar mi s-a părut o femeie urâtă. Ceea ce, de regulă, nu-mi este deloc o piedică pentru o coversaţie interesantă.

Ba dimpotrivă, chiar e mai simplu aşa. Nefiind aşa de simpatică precum turcoaica din faţa mea – cu care aveam să vorbesc puţin mai târziu, căci acum dormea cu capul pe geanta aşezată pe masă – aş fi putut vorbi pur şi simplu, fără conotaţii romantice.

Chiar aveam chef de vorbă, mai ales că suspectam ceva foarte românesc în înfăţişarea celei aşezate în dreapta mea. Nu peste multă vreme avea să vină şi confirmarea că este româncă, pentru că a scos cartea care se vede în fotografie.

Scrisă în româneşte, cu foile îngălbenite de cei cel puţin vreo 20 de ani care or fi trecut de la tipărirea ei, cândva în România lui Ceauşescu. Nu ştiu ce operă să fi fost, doar am prins cu coada ochiului un personaj numit Bertha.

De-acum, curiozitatea mea se făcuse şi mai şi, de parcă aveam un vierme pe limbă şi chiar trebuia să încep să vorbesc, ca să scap de el cumva. I-am întrerupt lectura în felul următor:

“Excuse me, what language is this?”, i-am spus arătând spre carte. “Romanian”, mi-a zis scurt, dar eu nu m-am lăsat. “Would you like to practice your spoken Romanian as well?”, am întrebat-o, adăugând “I can speak Romanian.”

N-am spus nici că “sunt român”, nici nu-mi dau seama dacă accentul meu o fi fost mai mult românesc sau mai degrabă britanic în acea clipă. Dar răspunsul a venit sec: “No.”

M-am întors şi n-am mai băgat-o în seamă, meditând puţin asupra următoarelor… ce îi face pe unii români aflaţi peste hotare să evite sau chiar să refuze dialogul cu un alt român? N-am ajuns la o concluzie – aşadar îmi întreb cititorii!

Foarte interesant ce zice un expat român din Belgia despre faptul că “există o suspiciune istorică a românilor faţă de semeni” şi că “experienţe traumatizante la iniţiative pornite cu dragă inimă, fac din unii români plecaţi să se izoleze şi mai mult faţă de România”.

Recunosc că şi eu, pentru a putea trage cu urechea în voie, nu m-am dezvăluit a fi român, dar nu ţin minte să fi refuzat dialogul cu cineva, odată ce am fost ghicit sau m-am deconspirat eu însumi drept român.

Şi dacă prea micul şoc din trenul către Brighton în urma refuzului dialogului n-a fost prea greu de depăşit, de un şoc cultural, româno-român, aveam să mă lovesc şi vara trecută, imediat după aterizarea mea la Roma.

Dorind să scurtez puţin trambalarea prin aeroport, l-am întrebat direct pe un tip pe care îl văzusem în avion: “Nu vă supăraţi, către tren să o iau încolo?”. Era chiar direcţia bună cea spre care indicam, aveam să aflu ulterior, şi nu ceream decât un da sau nu.

Totuşi, în loc de un astfel de răspuns am primit un gest cu mâna la propria gură din care reieşea că bietul om nu înţelege limba română, că am greşit să-l abordez. Eram sigur că nu am greşit, dar l-am lăsat în pace, nu am mai inistat.

Peste vreun minut mi-am dat seama de direcţia corectă şi peste alte 2-3 ajung să mă urc într-un lift, alături de alte 4-5 persoane, între care şi respectivul şi consoarta, pălăvrăgind de zor în română, la fel ca în avion.

Greu de crezut că, în lift, nu mă vedea, fiind oarecumva în diagonală faţă de el. Dar, în mod ciudat, parcă eu mă ruşinam şi încercam să-i evit privirea. Parcă mie mi-era ruşine că el este român...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (20) [Women in the UK]

Într-o ţară în care mi-a plăcut să văd că oamenii întorc arareori capul după ciudaţii care de pe stradă, cu atât mai puţin să-i privească dezaprobator, este surprinzător să constaţi de ce anume s-ar putea şoca britanicii.

Oricând de liberă, civilizată şi tolerantă ar fi UK – sau tocmai de aceea, de la prea multă toleranţă faţă de toate aberaţiile! – multor britanici li se pare un lucru potenţial ofensator, aşadar demn de dezaprobare, alăptatul în public.

Multe lucruri nefireşti sunt permise în public pe teritoriul UK, inclusiv unele dintre acele fapte care, în urmă cu 50-100 de ani, erau infracţiuni. Dar un lucru care, de când lumea, a fost unul firesc – ca mamele să-şi hrănească pruncii – este privit cu suspiciune.

Ce crimă împotriva bunului simţ şi contra aşa-numitei British civility să îndrăzneşti a alăpta într-un spaţiu public? Oare cum îţi permit femeile acestea? ...s-or mira milioane de britanici care, la vremea lor, au supt la biberon.

Tot mai multe britanice sunt atenţionate în legătură cu această crimă (vezi aici sau aici!), ceea ce nu este, după mintea mea, decât un alt exemplu de cum s-a răsturnat lumea cu fundul în sus în ultimii nu mai mult de 10-15 ani.

Nimeni nu se mai şochează că îmbrăcămintea la modă pentru tinerele din UK sau de oriunde în lumea civilizată are în zilele noastre drept standard ceea ce, altădată, era un etalon la care doar femeile uşoare erau considerate că se coboară.

Astăzi, este un standard la care milioane de femei aspiră. Iar obiectivul lor este considerat legitim, câtă vreme “a fi sexy” (a aţâţa, a ispiti, a tulbura, a suci minţile) este o valoare în lumea contemporană, cu totul contrar decât odinioară.

“Da’ ce, mai suntem pe vremea bunicilor?”, aş putea fi apostrofat, pentru îndrăzneala de a împărtăşi aici o viziune atât de retrogradă, bigotă asupra lumii. Păi, nu era mai bine pe vremea când mai existau bunici?

Nu doar că, în loc de impersonalele (îmi cer iertare celor care chiar au vocaţie pentru aşa ceva!) baby-sitters, existau bunici, care aduceau un cu totul aport în dezvoltarea copiilor decât a-i lăsa în faţa televizorului sau a computerului.

Mai mult de atât, de “ruşinea bunicilor”, probabil că şi fetele ieşeau din casă îmbrăcate altfel. Şi tot aşa, dată fiind sănătatea de gândire din vremi de mult apuse, de la bunici la nepoţi, oamenii se şocau de cele cu adevărat şocante.

Câtă vreme nici mamele lor n-au alăptat, nici ele nu vor să audă de aşa ceva – indiferent de studiile inconvenabile egoismului feminist! – desigur că alăptarea în public apare ca ceva şocant, care nu ar trebui permis sau, măcar, să fie restricţionat.

Într-o lume în care bunicii trebuie să dispară în azile, de nu cumva au murit înainte să prindă pensia, nici alăptarea copiilor nu este văzută cu ochi buni. “Câtă indecenţă”, exclamă lumea politic corectă de azi, care nu vrea să ofenseze pe nimeni.

Nu contează că, atunci când mama îşi hrăneşte copilul la sân, nu se vede nimic pentru publicul spectator involuntar. Decolteuri adânci şi fuste scurtisime, bluze transparente, pantaloni sau ştrampi mulaţi sunt mult mai indecente.

Dar acestea sunt normale în zilele noastre (prin cât de răspândite au devenit), pe când alăptarea este ceva atât de obscen, aşadar sancţionabil de societate (prin cât de rar se întâmplă acasă, deci cu atât mai mult în public!), zice gura lumii.

Aceeaşi lume ipocrită, care rumegă prefabricatele băgate pe gât de gânditori la modă, dar care rămâne oarbă la cele esenţiale. Problemele a tot felul de minorităţi de anormali sunt mereu pe agenda publică, dar măcelărirea a miloane de nenăscuţi nu contează.

Nenăscuţii (de unde venim toţi!) nu contează, cum ar trebui să conteze din ce în ce mai puţin şi bunicii – acolo unde ne ducem cu toţii (la bătrâneţe vreau să zic, că de avut nepoţi nu ştiu câţi dintre hedoniştii civilizaţi de azi or mai avea).

Tot ceea ce contează este să ne facem voia, potrivit convingerilor ipocrite în care ne-am înrădăcinat. Iar voia majorităţii femeilor civilizate de azi nu este alăptarea, nici maternitatea în sine. Mai importantă este posibilitatea de alegere a pruncuciderii.

Evident, nici bărbaţilor nu le convine maternitatea, dar le convine a fi asigurată această liberă alegere a asasinării unui nou născut. Fără acest drept, poate că însuşi dreptul la “fac ce vreau” (distraţie, iresponsabilitate) al bărbaţilor ar fi ameninţat.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (14) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu cârcotaşul de mine – ar zice cei care nu văd decât cele rele despre UK pe blog, nu şi cele bune – ci înşişi medicii britanici avertizează această cvadruplă naţiune (englezi, galezi, scoţieni, nord-irlandezi) că îşi distruge sănătatea de la prea multă băutură.

O dată la câteva luni, de nu şi mai des, câte o autoritate medicală trage un semnal de alarmă, că britanicii sunt “iresponsabili faţă de sănătatea lor” – beau, fumează şi mânâncă prea mult.

Adică îşii deschid calea cancerului la gură, esofag, ficat, pancreas, stomac sau colon, a celui pulmonar, alături de boli de inimă şi diabet. Ba chiar şi creşterea numărului de cancer la sân la britanice s-ar datora alimentaţiei şi consumului de alcool în exces.

Ca să nu mai vorbim de avorturi – o adevărata cauză ignorată de către ‘atotştiutorii’ oameni de ştiinţă. Însă, şi de ar fi să ne limităm la cauzele invocate de ei, la fiecare 45,000 de cancere la sân nou-decoperite anual, circa 18,000 ar fi putut fi prevenite.

Dacă cele afectate ar fi băut şi mâncat mai puţin şi ar fi făcut ceva mai multă activitate fizică sau ar fi ales să-şi alăpteze copiii, mult mai puţine ar avea de-a face cu această formă de cancer. Şi situaţia va fi şi mai gravă în celor care sunt acum adolescente.

Această imagine descrie mai bine decât oriâte cuvinte cât bea un tânăr britanic între 11 şi 15 ani. O cantitate enormă a cărei vânzare – repet (vezi aici sau aici)!!! – este extrem de profitabilă pentru economie şi pentru bugetul statului.

În afara puştilor care poate n-au deschis vreodată vreun ziar, nici măcar pe internet, nu cred că mai are cineva vreo scuză în UK, să poată zice că “n-a ştiut” cât de rea poate fi băutura, dar şi mâncarea peste măsură, mai ales a anumitor mizerii.

Acelaşi Stat britanic, care câştigă circa 5% din veniturile sale fiscale din alcool – pe seama unei pieţe care face £ 30 miliarde pe an – tot dă avertismente peste avertismente. Dar mai pot fi avertismentele unui Stat ipocrit credibile pentru cei care nu-şi mai ascultă nici propria conştiinţă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (19) [Women in the UK]

Banalele, dar şi stupidele ‘concursuri de miss’ – zice-se, uneori, pe româneşte, deşi în engleză li se spune ‘beauty contests’ – au adversari unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv la University of Sussex (US), unde studentele sunt net majoritare.

De data aceasta, la originea protestului ilustrat de acest afiş nu stau ‘creştinii’ de la US, adesea consideraţi primii suspecţi de orice deranjantă şi neadecvată mustrare, în lumea politic corectă unde fiecare trebuie lăsat să facă ce vrea.

Şi nu doar să nu fie discriminat, dar să nu cumva să i se spună de către altcineva că nu este de acord şi că priveşte drept un păcat sau, pur şi simplu, drept o mare stupizenie o anumită alegere de viaţă (life choice).

Autoarele mesajului provin de la o mişcare feministă. Da, mă refer acea specie de femei care par să nu savurează nimic pe lumea aceasta decât a strâmba din nas la ceva.

Nu suportă să fie trimise să facă vreun doctorat la cratiţă, nici să nu fie ‘stapâne pe trupul lor’ şi să nu avorteze de câte ori vor. Mai nefeminine decât feministele acestea, mai rar găseşti, totuşi, de data aceasta, sunt şi eu de acord cu mesajul lor!

Pentru că acesta este un serial în limba română, deschis şi celor care nu-s bilingvi, iată traducerea:

ANTI-concursul de frumuseţe MISS BRIGHTON AND SUSSEX UNIVERSITY. Trupul tău este un câmp de bătălie. Un concurs de frumuseţe la Universităţile Brighton şi Sussex va fi ţinut luni (...) Credem că este ruşinos că astfel de lucruri se mai pot petrece.

Aceste concurente(,) [sic! – nici în engleză nu se pune virgulă între subiect şi predicat!] doar întăresc ideea că femeile, fie studente la universitate sau nu, există pentru a te uita la ele, pentru plăcerea privirii şi distracţia publicului masculin şi că ele trebuie să concureze una cu alta pentru a fi cea mai admirată.

TOATE VALORĂM MAI MULT DECÂT ACEASTĂ IDIOŢENIE DE TÂRG DE VITE, exclamă semnatarele: Sussex Women’s Group – afliliat la o reţea universitară de promovare a asasinării nenăcuţilor ca drept legitim.

Pe lângă acest afiş-protest venit dintr-o sursă care rămâne, pentru mine, de aceeşi subţirime morală precum multe aşa-zise ‘instanţe morale’ din UK, aş adăuga părerea despre aceste ‘concursuri de frumuseţe’ a Sf. Nicolae Velimirovici.

Nu o dată, l-am citat pe Sf. Nicolae (vezi aici şi aici), deoarece am convingerea că studiile sale din UK şi anii petrecuţi pe aceste meleaguri l-au ajutat să vadă mai bine decât alţii putreziciunea morală a unei lumi care, o fi visând ea binele, dar care nu poate fi decât nebine în afara cunoaşterii adevărate a lui Hristos.

Ceea ce îi scria*** Sf. Nicolae unei mame încântate că fiica ei a câştigat un astfel de titlu de frumuseţe, cândva între cele două războiale mondiale, ar fi valabil şi astăzi ca oricând:

“Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs a fost aleasă miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.

Concursurile moderne de miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multor miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei, «reginele frumuseţii»! (...)

Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine.

Dar va putea oare, să o biruie fiica dvs, care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea, Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”.

NOTĂ: Fragmente reproduse din cartea Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.I, Sophia, 2002, p. 226-227.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]