Ortodoxia în Scoţia (9) [Orthodoxy in Scotland]

Văd că a devenit un obicei, căci, pentru a treia oară în ultimii trei ani, de ziua Sfântului Apostol Andrei – ajunul Zilei Naţionale a statului secular şi, practic, Ziua Naţională după calendarul Bisericii Ortodoxe Române – mă duce gândul şi la Scoţia.

Probabil că, de data aceasta, mă găsesc sub influenţa unei ştiri de la Glasgow (de unde sunt imaginile de faţă), unde nu doar că se încheagă pe zi ce trece parohia care are o biserică din ianuarie 2009, dar acum are şi o… bibliotecă românească.

Socot că unii cititori or zâmbi deja ironic, referitor la o “ştire de sfârşit de secol 19, publicată pe un blog de secol 21” – cam din vremile apuse de când, eroi populari ca Badea Cârţan vedeau într-o carte şi hrană pentru suflet, şi armă politică.

În zilele noastre şi în multiculturalul Glasgow, cele 4,000 de volume din Biblioteca “Ioan Alexandru” nu mai pot avea statutul de armă de afirmare naţională. Românii pleacă înspre UK şi se întorc cum binevoiesc, fie şi cu unele restricţii pe piaţa muncii.

Trăim în alte vremuri, când nimeni nu este deznaţionalizat cu forţa. În zilele noastre, există alt risc, acela al dezumanizării într-o lume goală de rost, secularizată, narcisistă, în care nu contează decât un hedonist ‘aici şi acum’. Riscul nu este mai mic în România decât în UK.

Însă, poate că o bună parte a cărţilor va fi o hrană duhovnicească celor care, de-abia pe tărâm britanic, au aflat ce nonsens este românitatea fără credinţa ortodoxă. Sper că or fi fiind cât mai mulţi din aceştia şi la biserica românească din Glasgow.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (12) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

According to my knowledge, there are parts of Scotland where “I go to church” means “I’m going out for a drink” (because many places of worship have become pubs for the past years), thus it shouldn’t be a great surprise to learn about a church turned into a… grocery store.

This is what happened to the former Westbourne Methodist Church from Bournemouth (Dorset, England), which is now a Tesco Express, part of a giant retail corporation undergoing a controversial expansion in Britain, as well as in several other parts of the world.

The faces of saints are still there, on the original stained glass windows, nevertheless, the interiour of the building is dedicated to other gods (food, sweets, alcohol, cigarettes, lottery tickets etc), this article from The Daily Mail reports.

The former minister of the church was helpless in stopping Tesco taking over Christ, and I bet there are countless fanatical atheists in the UK who are once more thrilled to see the ‘defeat’ of a God Whose mere existence they deny.

On the other hand, here’s what a local interviewed by the reporter says: “I suppose it represents people’s priorities nowadays – the convenience of being able to buy their bread a few miles closer is more important than prayer and religion.”

What else could I add that this is another example of sad truth about the UK? Anyway, if I were to end my article with a fickle beam of hope, I should add that the same Bournemouth is a place where a Romanian Orthodox Church was consecrated in 2007.

A former Church of England church declared ‘redundant’ in 2001 had the chance to be ‘revived’ by an Orthodox community, unlike the Westbourne Methodist Church which was brought back to life only for consumerist purposes.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Unde găsesc o biserică ortodoxă în UK? [Where do I find an orthodox church in the UK?]

Deja au trecut patru săptămâni din Postul Mare şi bine ar fi fost să fi pus această postare mai devreme (pentru cei care caută un răspuns la întrebarea-titlu) – poate că este binevenită oricând.

Nu o dată, din pricina etichetelor (tags), s-a întâmplat ca vreun internaut să ajungă în micul meu univers virtual (MunteanUK) căutând o biserică ortodoxă pe tărâm britanic.

Doar că ceea ce găsesc sunt mai degrabă impresii personale (povestioare), imagini (mai mult sau mai puţin interesante), însă nu informaţii exacte. Şi poate rămân dezamăgiţi :-(

Să tot fie peste 18 luni de când m-am gândit că o astfel de postare informativă ar suplini un (pe atunci) mare gol de informaţie, însă lucrurile s-au schimbat semnificativ de când şi eu porneam în căutări similare, care m-au dus aici.

Dacă, înainte de a ajunge eu în UK, era o rară şi plăcută surpriză să găseşti date exacte despre românii ortodocşi de pe meleagurile britanice, situaţia s-a schimbat. În bine :-)

Acum există online surse mult mai bune decât umilul meu blog. Ceea ce nu înseamnă că nu-ţi trebuie şi niţică răbdare pentru a găsi ceea ce doreşti..

.

O singură sursă poate nu ţi-e suficientă. Sau, cel mai bine, îi scrii cuiva, cum am făcut şi eu la sfârşit de 2007, mulţumindu-i acum încă o dată.

În ultimii ani, credincioşii români – care mergeau la biserici-surori (ruseşti, greceşti etc), cu sau fără slujbe în engleză – s-au închegat în parohii, au primit preoţi din România şi au unde să se adune pentru o Sfântă Liturghie.

Desigur, ritmul de formare a acestor comunităţi ortodoxe nu-l poate compensa pe cel în care se închid lăcaşurile protestante. Însă, oricât de puţin relevant statistic ar fi fenomenul, pesemne că este o lucrare a Duhului Sfânt.

Această organizare tot mai bună se vede şi în prezenţa online – după cum arată cele câteva imagini de pe unele siteuri. Aşadar, munca mea nu mai constă decât în a pune alături câteva adrese care sper că vor fi utile celor interesaţi.

Cine vrea să afle o biserică ortodoxă în UK ar trebui să înceapă căutarea cu această listă (politic corect întocmită, amestecând toate confesiunile îmbrăţişate de cetăţenii români :-) de Ambasada României la Londra.

Alt punct de plecare poate fi evidenţa ţinută de Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale sau listele aceasta şi aceasta de pe portaluri ale românilor din UK.

Cel puţin o adresă de e-mail-sau un telefon sunt notate, dar există şi siteuri tot mai complete, precum cel al Bisericii Ortodoxe Române din Scoţia şi al parohiilor din Nottingham şi East Midlands, din Liverpool sau din Birmingham.

Este cu neputinţă să se găsească vreo biserică ortodoxă în toate localităţile locuite de români, dar iată un destul de bun repertoar al tuturor lăcaşurilor ortodoxe de limbă engleză din UK, plus adrese ale unor mănăstri ortodoxe din Marea Britanie.

Credincioşi români, şi poate chiar mici fragmente din slujbe în română, se găsesc în comunitatea ortodoxă din Oxford (Anglia) sau acasa mea virtuală (a se vedea de ce îi spun astfel) – comunitatea credincioşilor ortodocşi din Edinburgh (Scoţia).

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (7) [Orthodoxy in East Sussex]

Nu ştiu cum o fi fost anul acesta, însă iată cum s-a desfăşurat – în câteva poze pe care le-am ‘refotografiat’, nici măcar scanat, aşadar scuzaţi calitatea! – procesiunea de la Botezul Domnului din Brighton, în urmă cu doi ani.

N-am participat eu însumi, ci îi mulţumesc pentru fotografii amicului meu căruia i-am dedicat un serial pe blog – între puţinii de la care (dar mai sunt: vezi aici sau aici) am avut acordul expres să scriu despre ei şi să le public imaginea.

Mult mi-am dorit să se ivească ocazia când să pot valorifica aceste imagini într-o postare şi o fac acum, dând mulţumire lui Dumnezeu...

...pentru m-am numărat şi eu o vreme între ortodocşii (nici ei feriţi de ispitele dezbinărilor şi ale secularizării – a nu se crede că îi idealizez cumva!) din Brighton – unul dintre cele mai improbabile locuri din lume unde să caute cineva Adevărul.

În istoria lui, oraşul acesta a fost mai degrabă un loc unde, ieşind la chiolhanuri şi orgii, respectabilii lorzi sau burghezi din Londra încercau cumva să se ascundă de ochii lumii. Măcar să salveze aparenţele, că de Dumnezeu tot nu se puteau ascunde.

Chiar lângă Brighton Pier – un loc nu neapărat al pierzaniei, ci o anticameră a ei, unde domneşte dumnezeul distracţiei – preotul şi enoriaşii s-au dus să sfinţească apele mării, prin puterea rugăciunilor şi a unei cruci, simbol al Crucii lui Hristos.

Să fi fost ca la vreo 60-70 de oameni, majoritatea ciprioţi, greci şi câţiva englezi (după cum arată steagurile purtate) şi studenţi din ţări ortodoxe.

Ba chiar îl recunosc în poze (dar n-o să i-l indic lui Big Brother :-) şi un român de peste Prut, un imigrant (ilegal?!) care câştigă de ani buni pâinea sa şi a celor de acasă pe tărâm britanic.

N-a fost niciun tânăr zdravăn să se arunce în apă după cruce. Şi, probabil, nici n-ar fi fost prea adecvat, dacă ţinem seama de trista reputaţie de ‘capitală a pidosnicilor’ pe care o are Brighton-ul.

Însă nu prea îmi vine a crede că, oricât de neperturbabili sunt britanicii, n-or fi fost curioşi de cele ce se petreceau chiar în zona cea mai animată a falezei.
.

Oare să fi fost la fel de impasibilii cum mi-au părut a fi tinerii din Edinburgh în Duminica Ortodoxiei din 2009?!

Într-o duminică a fost şi Boboteaza anului 2008, o zi când cel puţin de zece ori mai mulţi oameni decât credincioşii care vin la biserica ortodoxă din Brighton se duc pe Pier şi în împrejurimi pentru a se închina zeului distracţie.

Oare o fi remarcat măcar vreunul dintre spectatorii neparticipanţi (presupunând că un credincios nu e un simplu spectator!) cât de mult s-a apropiat porumbelul alb căruia i s-a dat drumul de cruce, tocmai când era aruncată în valuri?!
.

Oare ce se vede în prima şi a cincea imagine să fi fost doar o întâmplare? Porumbelul folosit de comunitatea (în majoritate greacă) de la biserică să fi fost dresat? Nu prea îmi vine a crede.
.
Oare dincolo de ştiri legate de bulucul de la Bobotează mai are răgaz cineva să priceapă ce vrea să ne spună Preasfânta Treime, cum ne cheamă, cu smerenia şi delicateţea unui porumbel, la viaţa cea adevărată?!

Cred că deja i-am obosit pe mulţi – dintre cei care or intra pe acest blog din politeţe (că mă cunosc şi dau curs unei invitaţii de-a mea) sau care ajung aici întâmplător, dornici de ştiri despre lume şi viaţă – cu referirile mele la credinţă.

Li s-o fi părând Adevărul ceva neimportant, o piedică în calea unei vieţi în esenţă lipsite de sens, dar părută a fi palpitantă. Şi ce dacă? Cui nu i-o conveni ceva, treacă-mă la spam!
.

Ştiind că toate ale Crucii lui Hristos le sunt nebunie celor care îşi irosesc viaţa, voi continua să scriu... până va îngădui Dumnezeu, până ce voi isprăvi povestioarele având ca fundal viaţa în UK şi împărtăşirea măcar a câtorva sute din mii de fotografii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (6) [Orthodoxy in East Sussex]

O mare sărbătoare precum cea de astăzi – Naşterea Maicii Domnului – mi-a prilejuit să-mi amintesc că, între multele lucruri nepreţuite care le lipsesc britanicilor din East Sussex şi de pretudindeni, poate cel mai dureros este lipsa Preasfintei Născătoare…

…din clădirile încă numite ‘biserici’ de către protestanţi, din orice spaţiu public, dar şi din tot mai multe… inimi. Pe alocuri, au mai auzit tinerii de ‘povestea lui Iisus’ (alături de poveştile cu Santa Claus, Peter Pan, Harry Potter etc), dar despre prin cine şi cum anume a intrat El în lume nu pare să mai intereseze pe cineva.

Dacă n-ar fi fost această icoană (click aici pentru imaginea mărită) de deasupra altarului din Biserica grecească din Brighton, plus întreg iconostasul, cu greu ai fi deosebit eleganta încăpere anglicană de orice altă sală de dezbateri. Şi nu oarecari dezbateri, ci parcă din acelea politice.

Cum poate sfinţi chipul Maicii Domnului şi al oricărei icoane orice incintă, fie ea cocioabă sau peşteră! Poate, după păcatele sau dispoziţia sufletească a fiecăruia dintr-un moment, Chipul lui Hristos (mai ales în ipostaza de Pantocrator) te acuză şi te arde cumva, dar Fecioara cu Pruncul te cheamă întotdeauna… Acasă.

“Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine,” ne-a spus Hristos, dar nici nu poate ajunge cineva cu adevărat la El, fără să se apropie de Mama Lui. Fără ea, mântuirea ar fi un oarecare concept, iar Hristos doar un personaj de basm, nu deopotrivă Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Este încă destulă bunătate şi bunăvoinţă la oamenii (mulţi – admirabili; toţi – demni de iubire!) din UK... Există încercări de a înfăpui binele, poate chiar de a-L afla pe Dumnezeu… Ori măcar tentative de îndreptare a firii lucrurilor, schimonosite de hedonism, individualism şi consumism tot mai există…

Dar, fără Hristos – şters aproape total din discursul public din UK, nici măcar păstrat fie şi stors de semnificaţii prin supraexpunere, cum se face prin ‘brandul Jesus’ în America – toate intenţiile de mai bine nu vor rămâne decât dintr-acelea care pavează drumul spre iad.

Un Iisus Hristos fără Maica Sa nu există. Aşadar, nici un altar precum cel din a treia imagine (din capela Castelului din Edinburgh), lipsit de o icoană a Preasfintei Născătoare, nu este un altar de biserică, ci o tejghea oarecare.

Aceasta e cancerul sufletesc de care suferă britanicii şi toţi occidentalii. Odată ce altarul lor n-a mai fost altar (de la Marea Schismă), eterodocşii şi fiii lor nereligioşi caută mântuirea – şi-or căuta-o până ‘le-o va da’ Antihrist! – la tot felul de instanţe politice... tejghele, tribune, mese (mai rotunde ori colţuroase) la care se aşază mai-marii vremurilor “în care nu este mântuire.”

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Biserica cu două altare din Londra [The church with two altars from London]

Pentru a trimite gândurile mele bune de Sfintele Paşti tuturor – prieteni, vechi şi noi, colegi şi cunoştinţe, colaboratori în diverse împrejurări, celor care intră des sau arareori pe acest blog, celor care o fac cu drag sau bruscaţi de vreun link trimis de mine (căci nu mai pot trimite puzderia de mesaje personale de odinioară) – mă folosesc de încă o ciudăţenie din UK.

După cum se poate întrezări din aceste (nu prea grozave, recunosc :-( fotografii de-ale mele, astfel arată Biserica ortodoxă românească din Londra. Nu doar că este plasată pe celebra Fleet Street din City of London şi are nişte uşi de fortăreaţă, dar această biserică este specială (oare şi unică?!) prin alăturarea a două altare. Unul ortodox şi unul anglican.

De ce s-a ajuns la acest compromis sau care ar fi eventualele probleme canonice ridicate de această stranie alăturare – nu ştiu. Şi nici nu cred că are prea mare importanţă. Ceea ce contează este că, în inima Londrei, ai posibilitatea să simţi Ortodoxia, în particularitatea ei românească.

Evident, doar aruncând o privire asupra celor două altare şi, având în vedere avansul zdrobitor al secularismului, sincretismului religios şi păgânismului în UK, mulţi – adică mai toţi, că nu o dată orice credincios ortodox va fi fost chinuit de demonul acela care te îndeamnă a te crede “mai ortodox decât ceilalţi ortodocşi” – ar putea să judece greşit acest lăcaş. Că doar nimic nu e mai uşor decât a zări paiul din ochiul celui de lângă noi, rămânând orbi faţă de bârna ce ne întunecă propria privire...

Însă eu mărturisesc, din câte am putut vedea, că Biserica românească din Londra este exact ceea ce ar trebui să fie toate bisericile ortodoxe – un spital pentru păcătoşi. Nu vreun edificiu cultural, nu o oarecare instituţie cu utilitate socială.

Există uneori impresia că, aruncate în teascul secularismului din Europa ocidentală, bisericile ortodoxe îşi pierd identitatea şi devin mai degrabă locuri de întâlnirea ale unor sufletele pribege cum sunt, în cea mai mare parte cele protestante din UK. Apoi, inclusiv aşa-zisele biserici protestante care pe Hristos Îl caută, nu satisfacerea unor necesităţi psihologice de comuniune ale omului, tot nu au ce să ofere sufletului omenesc, căci Biserica Lui este numai Una.

Da, pentru unii chiar aşa este – o biserică nu-i mai mult decât un loc de întâlnire sau, cel mult, de împlinire a unor necesităţi ceva mai speciale decât cele care se pot satisface la supermarket, la cinema, la restaurant... Destui ortodocşi doar cu numele – din aceia care nu calcă pe biserică decât la botezuri, nunţi şi înmormântări (de nu chiar şi atunci stau mai departe, de unde să poată trage din ţigară :-( – intră într-un asemenea loc doar pentru a auzi vorbindu-se româneşte.

.

Intrând aşa, destul de româneşte, oarecumva la plezneală, nici nu ştiu cărui fericit risc se expun – acela de a fi pescuiţi de Domnul. Aşadar, niciodată să nu-i osândim (că mulţi astfel de creştini teoretici vom întâlni în Noaptea de Înviere)! Să nu-l osândim nici pe cel care stă pe margine, darămite pe cel care intră, fie el şi fără habar de reguli minime pe care trebuie să le respecte cel intră în biserică!

.
Dintre aceştia din urmă, unii ajung să fie pescuţi de Hristos, căci pescuirea minunată încă nu s-a curmat. “Mulţi L-au găsit pe Hristos în străinătate, ca emigranţi”– ceva în genul acesta îmi spunea Parintele acestei biserici, care de un sfert de veac slujeşte în UK. Era uimit Părintele că până şi în Marea Britanie de azi l-a fericit Dumnezeu să vadă călcând pragul bisericii oameni care trăiesc cu Hristos – sau, oricât departe s-ar afla de El, măcar ştiu sigur că pe El îl doresc.

Cine vrea cele veşnice, nepieritoare, şi a înţeles pentru că acelea îi trebuie strădanie în a se lepăda de sine, Îl găseşte pe Hristos chiar şi în UK, unde se încearcă ştergerea Chipului Său din oameni cu o perseverenţă satanică. Cine nu vrea, nici dacă locuieşte între Sfinţi nu-L va găsi, că doar anturaj mai favorabil mântuirii decât a avut Iuda Iscarioteanul nu ştiu să fi avut alţi Sfinţi de-a lungul veacurilor.

În Biserică, la fel ca în spital, vindecarea nu ţine doar de iscusinţa medicilor (a pescarilor de suflete – preoţilor), ci de voinţa proprie a bolnavului (Credinţa ta te-a mântuit!). În mod fericit, unii chiar vor să se vindece, chiar vor să-L afle pe Hristos pe calea unică ce El ne-a lăsat-o (cea ortodoxă). Şi ajung să-L găsească taman în City of London, unul dintre cele mai improbabile locuri din lume ca cineva să-şi afle mântuirea mântuirea sufletului.

La câţiva metri de Biserica lui Hristos, aici domnesc dumnezii bani, planuri de afaceri, targeturi, obiective, proiecte, succese, realizări, care cer necontenit jerfe de ambiţie şi individualism. Aici nimereşte emigrantul, adesea cu venituri de zeci de ori mai mici decât ale semizeilor din City.

.

Totuşi, prin definiţie, un emigrant este un om curajos, care deja a avut îndrăzneala să-şi caute altă viaţă. Când îşi schimbă viaţa voită/visată a fi fost mai prosperă în UK decât în România sau altundeva pe viaţa adevărată (în Hristos), atunci acel om chiar că şi-a împlinit menirea.

.

Un astfel de om poate fi un model pentru mine şi pentru oricine. Căci celelate (anti-)modele pe care uneori le mai vedem în românii de peste hotare (tot felul de reuşite pe care nimeni niciodată nu le va fi luat dincolo de mormânt) mie nu-mi spun nimic.

Afaceri, bani, firme, recorduri, extravaganţe. distracţii, case, maşini, prestigiu, recunoaştere, notorietate – ce altceva decât nimic fără Hristos nu sunt toate acestea?! Dar când, tocmai în sahara spirituală care este Marea Britanie de azi, cineva Îl găseşte pe Hristos, eu nu pot să mă bucur ca pentru oricine care a găsit adevărata fericire.

Desigur, cum scriam aici şi veşnic am s-o spun – mântuirea ţine 99.99999% de harul lui Hristos. Dar fără acel 0.00001% al fiecăruia dintre noi (Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!) nu este posibilă. Noi nu putem fără El, iar nici El nu vrea ceva împotriva voinţei noastre.

Aceştia care şi-au dăruit al lor 0.00001% ori se luptă cu propria îndărătnicie să o facă (război ce poate dura şi o viaţă întreagă), sunt mai de succes în ochii mei decât toţi oamenii pe care moravurile vremurilor ni-i descriu ca fiind de succes. Lor le dedic aceşte rânduri, căci, în bucuria Învierii nu ne-o poate lua nimeni, ne vom întâlni chiar şă fără să ne fi văzut faţă către faţă.

Lor (celor de către*** Lumina lui Hristos), dar şi celorlalţi (celor de către*** Noaptea în care am trăit şi eu peste un sfert de veac), le cer iertare, pentru că, în prea multe privinţe numai vorba iscusită este de mine, dar altfel nu mă ridic la propriile aşteptări: greşesc, risipesc, irit, tulbur, umilesc, trădez, ascund, amăgesc, rănesc, smintesc... Asigur, la rându-mi, de iertarea mea pe oricine simte că-mi va fi greşit.

.

Celor dintâi (care cunosc drumul spre Acasa veşnică şi se ţin de el), dar şi celor din urmă (“cei care văd în practicarea creştinismului ceva împovărător şi frustrant nu cunosc adevăratul creştinism, care e “clocot, scandal, reţetă de fericire” – Nicolae Steinhardt”) le spun singurul lucru pe care îl găsesc demn de crezare în lumea asta nebună, nebună, nebună: Hristos a înviat!

*** NOTĂ: Spun de către, în loc de a spune din, pentru că niciul dintre cei care tragem către Lumină nu suntem „deja mântuiţi”, precum nici toţi cei aflaţi încă orbecăind în burta Nopţii nu sunt „sigur osândiţi”. Să nu uităm aceasta niciodată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (6) [Orthodoxy in Scotland]

Fie şi cu o săptămână întârziere, nădăjduiesc (sau îmi fac iluzii?!) că unii dintre cei care citesc aceste rânduri – măcar accidental sau somaţi cu vreun nesuferit mesaj promoţional din partea mea – se vor bucura să ştie că, până şi în îndepărtatul Edinburgh s-a sărbătorit Duminica Ortodoxiei…

…cu Utrenie, Sf. Liturghie, o procesiune cu icoane, obişnuitele ceaiuri şi cafele (inclusiv cu lapte de soia :-) de după, dar mai ales cu suflete zâmbitoare precum vremea surprinsă în aceste imagini. Iar aceasta se întâmpla într-o zi când (fără nicio exagerare o spun!) a nins de patru ori, şi tot de atâtea ori a ieşit soarele ca vara!

Uite că, prin minunea lui Dumnezeu, şi în acest oraş supranumit Atena Nordului (oare de aici se trage umanismul/ateismul multor localnici?!), Biserica Una a lui Hristos există şi cutează să-şi facă simţită prezenţa în The Meadows, celebru parc, situat într-o zonă studenţească!

Pentru că această întinsă pajiște se învecinează cu clădiri ale University of Edinburgh, a fost interesant contrastul între joggeri, probabil la fel de nereligioşi ca mai toţi prin UK, şi tineri cam de aceeaşi vârstă purtând icoane.

Nu doar pentru că cine vine la Hristos capătă o tinereţe veşnică pe care nimic altceva pe lume n-o poate aduce, dar această Comunitate Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh chiar este formată, în cea mai mare parte, din tineri. Majoritatea celor din imagini sunt studenți sau licențiați, având până în vreo 35 de ani!

La fel precum în unele locuri din Bucureşti – Biserica Rusă, Biserica din campusul Politehnica sau Schitul Darvari – nici aici nu se poate susţine veşnica argumentaţie (?!) persiflatoare a ateilor, privind credinţa aceasta înapoiată, pentru babe superstiţioase, moşnegi inculţi şi tineri complexaţi.

Nicidecum! Complexele, frustrările, prejudecăţile, blazarea, plictiseala, ratarea, lipsa de orizont, infatuarea, autosuficienţa, fuga din sine, balansarea între job şi distracţie într-un perpetuu nonsens existenţial şi alţi asemenea viermi neadormiţi se găsesc, din nefericire, în sufletele celor care ÎŞI REFUZĂ curiozitatea de a se întreba “ce-o fi cu Ortodoxia asta?” în care s-au născut.
.

Măcar britanicii au scuză pentru lipsa lor de curiozitate faptul că nu mai pot să se mire de încă o ciudăţenie din multele care se petrec în ţara lor. Oricine poate face orice în UK, atâta vreme cât respectă legile, așadar inclusiv să umble cu icoane prin locuri publice.

Desigur că se şi abuzează de acest prea mult bun-simţ britanic (a se vedea cum şi-au luat nasul la purtare extremiştii islamişti de aici!), ba încă mai vine şi această stupidă corectitudine politică ce îi pedepseşte tot pe majoritari, că nu-s destul de toleranţi cu toate aberaţiile!

Din această perspectivă, mi-a plăcut nespus de mult faptul că preoţii care au condus procesiunea au ţinut să nu-i deranjeze cu nimic pe localnici, repetându-ne că pistele pentru ciclişti/joggeri trebuie lăsate libere! Şi, cu prea mici excepţii ale unor prichindei, rugămintea a fost respectată întocmai.

Frumoasă contaminare cu ceva bun din spiritul britanic la nişte ortodocşi, acuzaţi adesea că venim din popoare înapoiate, care nu prea ştiu ce este aceea civilizaţie! Dar şi mai frumos este să vezi atâţia tineri care se aflau la mii de km de patrie (dintre care mulţi fiind acasă la propriu în Edinburgh, nu doar simţindu-se acasă, ca mine) adunaţi în numele lui Hristos! De fapt, aceasta este una dintre cele mai plăcute surprize pentru oricine vine la Hristos, fie în Edinburgh, fie oriunde în lume!

În Biserica Ortodoxă găseşti tinereţea adevărată, nu marea de zâmbete clonate ale evangheliştilor, nici ipocrizia iezuită (cântecele, predici-concert, festivaluri, excursii, liturghii scurt-metraj de 30 min) de la papistaşi...

Doamne-fereşte a se crede că îmi proiectez vreo imagine ideală, fără să admit că şi între ai noştri tineri nu ar fi destule caractere jalnice... De ce n-aş fi chiar eu un astfel de exemplu negativ? Oare îmi trăiesc eu credința măcar la jumătate din intensitatea și devotamentul cu care scriu despre ea?!

Şi nici să nu creadă cineva – deşi, în orice fel ar cuteza vreun credincios ortodox să critice moravurile modernității, imediat i se aruncă în faţă această, deja clasică, acuzaţie de intoleranţă! – că dau eu verdicte de genul “toţi ortodocşii se mântuiesc” sau că “dintre heterodocşi, negreşit, toţi merg în iad”.

Cine anume, unde, când, în ce împrejurări, pe ce căi ajunge să se închine Tatălui ceresc în duh şi adevăr şi să vină la credinţa adevărată – aceasta e o taină doar de Dumnezeu ştiută! Doar Una este calea care ne-a fost dată (cea ortodoxă), dar Judecata este numai a Lui Dumnezeu!

Ceea ce vreau să mărturisesc este că – după 12 ţări (13 cu România, fără a socoti escalele) prin care m-a purtat Domnul, în care am văzut și vorbit cu sute de oameni (miniştri, militari, ambasadori, profesori universitari, oameni de afaceri, vânzători, taximetrişti, artişti, agricultori, elevi și studenţi, think tank-işti la modă, creştini de toate denominaţiunile, musulmani, albi, negri, asiatici, tineri, vârstnici, bogătani, şomeri etc) – oamenii mai vii decât în Biserica Ortodoxă eu nu am cunoscut!

Ce tineri am aflat eu în Biserica Ortodoxă sunt de negăsit în masa amorfă a (cândva) tinerilor de 25-30 ani între care mă învârt în activitatea curentă... Deja sunt bătrâni şi învechiţi în rele, după mai bine de un deceniu trăit într-o succesiune de concubinaje în căutarea iubirii adevărate, cu înşelătoare stări de bine (?!) dependente de tutun și alcool, cu cine-ştie-câte avorturi de la anticoncepţionalele ucigaşe, aflaţi într-o veşnică supraîncărcare cu muncă, alternată cu scurte reprize de supraîncărcare cu distracţie...

De orice sunt în stare, doar-doar nu-și vor mai auzi glasul propriei conştiinţe întrebând… de ce sunt aici?... de unde vin şi încotro ce mă duc?... oare cui să datorez frânele morale (pentru cei care le mai au!); doar educaţiei, nu şi unui nu-ştiu-ce, lui Dumnezeu?... care este sensul a tot ce mi se întâmplă?... pentru ce mă zbat?... de ce mă bucur, de ce sufăr, de ce iubesc, de ce urăsc?...
.

Orice aş face eu, oricât aş vrea, cu cei care fug de astfel de întrebări ajung ca, mai devreme sau mai târziu, să nu mai am de-a face. Ori am doar nişte relaţii convenţionale, politicoase şi (până la un punct) chiar agreabile, dar finalmente lipsite de viaţă adevărată, care numai în Hristos se găseşte. În schimb, cu totul altfel de tineri am întâlnit la Edinburgh, dar şi la orice altă biserică ortodoxă din lume!

Între ei, sunt şi dintre aceia cu cu slujbe banale, dar și doctoranzi, cadre didactice, studenţi care învaţă pe bune la universităţi unde se face şcoală pe bune, tineri care şi-au lăsat patria pamântească, dar nu şi pe Hristos. Toţi cu poveşti de viaţă interesante, pe alocuri de-a dreptul fabuloase, căci orice convertire are în ea ceva mai spectaculos decât orice scenariu hollywoodian.

Unii au venit la Hristos încă din scutece, născuți în familii credincioase, alții au ajuns la El pe căi întortocheate, însă toți au o poveste – un destin asumat, o viaţă autentică, nu o simplă înșiruire de evenimente, mai banale ori mai ieșite din comun, însă lipsite de vreun rost fundamental.

Oamenii care încă nu şi-au descoperit sensul vieţii (care este numai unul – relevat de Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos) apelează neîncetat la poveşti (filme, emisiuni, jocuri pe calculator, piese de teatru, romane, competiții sportive, concerte, vacanțe exotice, discoteci, droguri, beții mai cu chef sau fără etc), pentru a-şi îndepărta pentru o clipă angoasa existenţială, conştientizarea dureroasă a faptului că există, dar fără să știe de ce. A nu se înțelege că aş găsi rele chiar toate cele enumerate; spun doar că ele n-au nicio legătură cu fericirea adevărată!

Eu nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că – după 15 ani de căutat sensul vieţii, de la 11 la 26 de ani – dragostea Lui a biruit îndărătnicia mea (căci aș fi putut afla și mai devreme, nu El n-a vrut, ci eu!) și nu mai am nevoie de povești ca să uit de mine, ci că pot fi cu adevărat fericit. Viaţa mea continuă să bată filmul și nicio poveste de genul celor îndrăgite de majoritatea contemporanilor nu-mi poate fi mai de preț decât povestea cuiva care crede în Hristos.

Împreună cu un astfel de om, fie și analfabet, fie și fără să știm o limbă comună, pot simți fericirea de a-L cunoaște pe El, sensul a toate. Bucuria întâlnirii cu un suflet care crede în Hristos – cu un om care, indiferent ce ocupație banală ar avea, nu-şi iroseşte viața – nu are egal între bucuriile de supermarket pe care ni le oferă lumea de azi.

Nenumărați oameni de succes (după standardele lumii de azi) am cunoscut, dar în locul niciunuia n-aș vrea să fiu. N-am găsit niciun sens în vreunul dintre succesele respective. Sensul este numai a fi cu El, în Biserica Lui, a crede câtuși de puțin, iar El va lucra în viața fiecăruia, în măsura în care Îl lăsăm fiecare dintre noi.

Şi oameni precum cei pe care îi admir fac păcate, şi ei mai cad în mrejele goanei după distracţie, şi ei greşesc, ba încă poate că sunt departe de iubirea neverosimil de perfectă a neoprotestanţilor, dar trăiesc cu adevărat! Viaţa lor nu se scurge nici potrivit dictonului “gândesc, deci exist”, nici după “cumpăr, deci exist”, nici “mă destrăbălez, deci exist”, ci după MĂ ROG (oricât de rar şi de nedesăvârşit), DECI EXIST!

Căci cu nimic nu poate trăi sufletul omului decât cu rugăciune! Iar începutul rugăciunii stă în ascultarea propriilor gânduri, a mustrărilor de conştinţă, a îndoielilor, a nedumeririlor, a spaimelor existenţiale, a adevăratelor năzuinţe proprii, nu a viselor prefabricate din mass media sau a impulsurilor animalice strârnite de dictatura corectă politic a hedonismului! Apoi, trebuie să-L chemi, ca să vină, căci simpla cufundare în propriile gânduri nu duce la nimic bun!

Creatorul nostru îi vorbeşte oricui, cu atât mai mult unuia care s-a îmbrăcat în Hristos prin Sf. Botez, în Biserica Ortodoxă! Doar că omul contemporan (la fel ca fiii lui Adam din toate vremurile și din toate locurile) nu mai vrea să se audă pe sine (respectiv pe Dumnezeu vorbind în sufletul fiecăruia), nici măcar în cele două ore cât ţine o Sf. Liturghie!

De câte ori ajung la fraţii ortodocşi din Scoţia, mă minunez de cum Hristos nu lasă în întuneric pe nimeni din cei ce caută Adevărul şi-i aduce la El. Şi mă cutremur de cei care, născuţi în Adevăr, fii ai Bisericii Una, ce puţin preţuim acest dar!

Cei conştienţi de acest dar (ca nevrednicul de mine) suntem încă şi mai de plâns decât inconştienţii din jur, care nu ştiu ce fac întorcându-I spatele lui Hristos. Noi, care pretindem că ştim, ce apărare avem pentru nepăsarea şi nerodirea noastră? Facem noi destul, potrivit măsurii noastre de credincioşi ori ne amăgim că “stăm mai bine” decât necredincioşii?

N-or fi deloc perfecţi (sfinţi) tinerii aceştia care mă uimesc pe mine, dar măcar poartă convingerea că există un sens al existenţei (Iisus Hristos). Astfel de oameni nu se sinucid lent, prin indiferenţa faţă de sensul vieţii, precum atâţia oameni dragi din jurul meu care – deşi simpatici, oneşti, harnici, bine intenţionaţi, poate chiar altruişti – parcă nu-s altceva decât (fie că poartă haina Sf. Botez ortodox ori nu) nişte cadavre sufleteşti :-(

Evident, demni de iubit sunt şi unii, şi ceilaţi, căci Domnul pe toţi ne iubeşte și ne așteaptă Acasă, în brațele Lui! Doar că pe cei precum tinerii cunoscuţi în Biserică (la Edinburgh sau oriunde altundeva) alături de care Îl ai pe Hristos în comun, ajungi să-i iubeşti cu o iubire care te bucură, iar pe ceilalţi – cu o iubire care te doare.

Pe primii, oricât de rar i-ai vedea, te bucuri nespus să-i vezi; de ceilalţi, deşi nu o faci programatic şi, într-un fel, ţi-e veşnic dor de ei, chiar dacă îi vezi zi de zi, ajungi să te îndepărtezi… pur şi simplu pentru că “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” :-(

Să dea Dumnezeu oricui va fi citind această postare să aibă parte de a cunoaşte cât mai mulţi oameni din prima categorie, ceea ce presupune că – pentru a simţi ce înseamnă comuniune în Hristos – vor fi trecut printr-o cât de mică schimbare în bine a propriului suflet (a se citi: pocăinţă), în lipsa căreia a cunoaşte Adevărul şi a fi eliberat de către El nu este posibil!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

To my Orthodox brothers in the UK [Fraţilor mei ortodocşi din UK]

Throughout the 13 weeks spent in Great Britain (a place where, whether I’m ever going to settle for good or not, I’ll probably always feel at home :-) at the beginning of this 2008, two of the most wonderful gifts that the Lord has granted me were:

1) having met some extraordinary brothers in Christ in such a secular country, within a distance of over 996 km (619 miles), as that between Brighton and Inverness (although I even travelled some 20-30 miles north of this city)

2) having entered the amazing world of blogging, with this personal project of mine, MunteanUK, yet cared after with some form of professional dedication (or is it mere addiction?! :-)

Now, days before Holy Pascha, I am using the current blog post as an opportunity to offer my thanks for all of God’s gifts to me during the whole action movie that my life looked like between Sept 2nd, 2007, to April 13th, 2008.

I know that few people in this world ever had been given the bliss to travel, for a: (lenghtier) study or touristic journeys, and (shorter) professional trips or b: mere stopovers (between 50 minutes to 10 hours), as much as I did in a little less than eight months [Romania-Netherlands-Portugal-Netherlands-Romania-Netherlands-USA (DC-CA-CO-IA-IL-VA-NY)-Netherlands-Romania-Belgium-Romania-Germany-Portugal-Germany-Romania-Germany-Spain-Italy-Romania-England-Scotland-England-Belgium-France-Belgium-England-Scotland-England-Romania], nor to meet all the interesting people I met.

Apart from a considerable dose of vainglory, the main reason why I started this blog was to share bits of the things seen, and experienced in the UK. If only at least a few of the words that I spilled from my heart here would be useful to anyone! However, in case this wasn’t obvious in the previous 99 blog posts, I am also bearing witness of Him, the One Truth of Whom I am so unworthy of.

No matter what I did, no matter what I saw, no matter what charmed me or disgusted me, nowhere I came across anything that has more meaning, and should count more than our Lord Jesus Christ. Nor have I encountered a more comprehensive and purer faith in Him than in His only One true Orthodox Church!

In order to thank them for their hospitality, I offer my humble translation of the parable bellow (click here for the Romanian version) primarily to my Orthodox brothers in the UK. But it could serve as my little present to all the (old or new) readers of this blog:
- native or non-native speakers of English;
- Orthodox or heterodox;
- religious or irreligious;
- to those looking for a meaning of life;
- and to those wasting their lives through workoholism or always looking for entertaining (?!) themselves beer after beer, cigarette after cigarette;
- to those who have been kind to me;
- as well as to those who made me sad;
- to those who opened their hearts to me;
- and to those who closed theirs;
- to those to whom God blessed me with bringing joy to them;
- and to those whom I have offended and hurt…

May the Lord bless all those He has brought into my life, including the author of the little story below to whom I’d give the due credit if I knew who that person is!

I am also thanking Him for the wonderful people I met due to blogging, reckoning that I might have never noticed this story, had I not met in the blogosphere, this wonderful woman's blog. Then, since this is Great Holy Week, I am recommending the English version of this interview about Mel Gibson’s movie The Passion of Christ (click here for the Romanian version), from another Orthodox blog that’s worth checking every day. So here’s something we should all meditate about…

+ Once upon a time there was a king who had four wives. He mostly loved the fourth wife, whom he dressed in most expensive garments and offered her the finest of delicacies. He always gave her the best. He also loved his third wife, of whom he was most proud of, and used to boast himself with her in front other kings. However, he lived in constant fear that this wife would one day desert him for someone else.

++ The king also loved his second wife. He could confide in her, as she was always kind, patient, and understood him. Any time the king had a problem, he could trust that the second wife will help him get over the times of trouble. The first wife of the king was loyal, and had a great contribution in maintaining the kingdom. Nevertheless, the king did not love her. Although she truly loved him, he barely noticed her!

+++ One day, the king felt that the end of his life was drawing near. He thought of his full life, and said to himself: “I have four wives, but when I die, I’ll be alone.” He called after the fourth one, asking her: “I loved you the most, I gave you the most beautiful clothes, and showed you my greatest care. Now, I’m going to die. Will you come and join me?”

++++ “No way,” the fourth wife said, and vanished without saying any other word. Her answer poked a knife into the king’s heart. But he also asked the third one: “I loved you all my life. Now, that I am dying, will you keep me company?” “No, life is too good. When you die, I will marry again.” Then he asked the second wife: “I always found understanding and help with you, and you were always by my side. When I die, will you come with me also?” “I’m sorry, I can’t help you this time. I can only bury you, and come to your grave.” This answer also broke the king’s heart.

+++++ Then a voice was heard: “I’ll follow you wherever you go.” The king looked around, and saw that the one who whispered those words was his first wife. She was very thin and frail, as she had suffered because of hunger and her husband’s neglect. With a sorrowful sigh, the king said: “I should have taken better care of you when I could…”

++++++ In reality, each of us has four wives. The fourth wife is OUR BODY. No matter how much time and effort we put in taking care of it, the moment we die, it will leave us. The third wife is OUR WEALTH. When we die, it passes to others. The second wife is OUR FAMILY AND FRIENDS. Irrespective of how close they were to us during our lifetime, they can only come to our tomb after we die.

+++++++ However, the first wife, OUR SOUL, is the only one that will follow us wherever we go. Therefore, we should cultivate it, strengthen it, and please it now, for it is the only bit of us that will follow us, and will be with us forevermore.

Christ is risen! He is risen indeed! [To check out how this truth of utmost importance for everyone’s soul is spelled in 250 languages – click here]

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (5) [Orthodoxy in East Sussex]

Chiar dacă în această Săptămână Mare nu ar trebui să ne stea capul la hrana cea stricăcioasă, poate că ar fi o ocazie nimerită să arăt măcar câte ceva din specialităţile de post greceşti pe care a dat Domnul să le gust în Brighton. Ceea ce mi-a plăcut la aceste pâinişoare cu măsline nu a fost neapărat gustul (cu nimic extraordinar), ci că sunt făcute exact, ca să uiţi de foame.

Mânânci două şi sorbi o cană de ceai (eventual cu lapte, fie şi de soia – am constatat ca într-atât sunt de contaminaţi de obiceiul de a bea englezeşte această licoare ortodocşii de prin UK) şi, măcar vreme de câteva ore, nu te mai gândeşti la cele ale stomacului.

Pe de altă parte, sarailiile sunt, ca pretutindeni, delicioase, fie că sunt făcute de greci ori turci, la patiserie sau în bucătăria unei gospodine iscusite sau... de mine însumi (atât cât ma pricep, cu foi de cumpărat :-)

Poate că ingredientele or fi de post, dar parcă produsul în care se combină este prea gustos şi aţâtător pentru simţuri, încât să fie cu adevărat o mâncare de post...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (4) [Orthodoxy in East Sussex]

Cât de repede (cam în 15 minute) se poate schimba chipul unui sălaş de-al anglicanilor într-o biserică ortodoxă, m-am lămurit în Lewes...

...un orăşel tipic englezesc (o postare despre localitatea aceasta– aici), situat la vreo 16 km nord-est de Brighton, cu numai 16,000 de locuitori.

În biserica Thomas à Becket – pe care credincioşii anglicani nu o ocolesc defel şi unde poate că s-ar potrivi mai puţin eticheta de secularism, din păcate valabilă în atâtea alte locuri în UK – reuşesc să se închine lui Hristos şi câteva zeci de ortodocşi.

Dar nu doar obiectele de cult ar putea crea vreo diferenţă, fără să existe o mică parohie ortodoxă (circa vreo 20 de oameni în consiliul parohial, vreo 25-30 alţii care vin la biserică regulat şi poate tot atâţia care vin sporadic), care reuşeşte să aibă parte de o Sfântă Liturghie măcar 2-3 duminici pe lună.

În prima miercuri din Postul Mare, am luat parte la o minunată seară dedicată Canonul Mare al lui Andrei Criteanul şi Rugăciunii Sf. Efrem Sirul.

Cârcotaşii ar putea găsi noduri în papură, căci negreşit totul a fost mai scurt şi “nu chiar la noi”, mai ales nu ca în locul în care mi-e drag să mă întorc (dar nu ştiu dacă e cuviincios să-i fac reclamă pe blog).

În orice caz, păcătosul de mine dau mărturie nu numai că era vorba într-adevăr de fraţi ortodocşi, care ţin de Exarhatul pentru Parohii de Tradiţie Rusească din Europa de Vest al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol), dar şi că preotul s-a străduit să citească toate rugăciunile cu atâta luare-aminte, suficient ca să mai îmi adauge un motiv să mă simt acasă în UK.

Căci, chiar dacă sunt şi nenumărate alte motive lumeşti pentru care mă simt atât de acasă în ţara aceasta, aceasta se datorează întâi şi întâi faptului că există viaţă ortodoxă pe aici.

Ba chiar – şi asta numai Dumnezeu ştie cum de se poate întâmpla, poate tocmai pentru a da de ruşine avântul atâtor ecumenişti – tot mai mulţi oameni (nu neapărat numeric, ci mă refer la multe locuri din UK, cu multe şi diferite istorii de viaţă, de la anglicanism, până la ateism) Îl găsesc pe Hristos acolo unde se află cu adevărat, în Biserica Ortodoxă.

Poate m-am simţit acasă şi pentru că avusesem a doua oară ocazia să aud slujind şi să vorbesc cu acelaşi preot ortodox din UK care se întâmplă să fie chiar englez, pe când majoritatea preoţilor din UK provin din ţări majoritar ortodoxe.

Slujitorul Domnului are un job part-time pentru a se întreţine, dar mulţumeşte bunăvoinţei fraţilor anglicani că are unde. Iar fraţi îi sunt, pentru că toţi suntem oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar nu pentru că i-ar recunoaşte cumva fraţi în credinţă – mare rătăcire ecumenismul ăsta!

În privinţa altor motive pentru care mă simt acasă în UK, cu voia Domnului voi mai tot scrie pe blog sau ele reies deja din tot ce am scris.

Este minunat într-o ţară unde parcă nu se vorbeşte aşa de urât pe străzi şi nu se circulă atât de haotic precum la Bucureşti, nu ţipă oamenii unii la alţii, nu se sună din claxoane de plictiseală sau pentru intimidarea celor cu lămâie galbenă în parbriz, nu se dă buzna peste rând (dacă o face cineva, de regulă nu este vorba de britanici de baştină), ba nici nu ai de ce să-ţi lustruieşti pantofii în fiecare zi, nici când plouă…

Dincolo de acestea, important este că, în această postare, am menţionat motivul esenţial pentru care “da, mi-ar plăcea să trăiesc aici”. Dar să las în voia Domnului ce şi cum va fi, căci nu întotdeauna este important în viaţă doar ceea ce ne-ar plăcea…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (2) [Orthodoxy in Scotland]

Iată ce minunat poate contrasta o cârciumă goală, amenajată în interiorul unei foste catedrale din Edinburgh cu o cămăruţă plină duhovniceşte, după transformarea ei în paraclis de către un fost preot anglican din Fort Augustus.

Convertit la Ortodoxie la 65 de ani, fostul anglican face acum cel mult treaba unui diacon pe lângă arhimandritul din imagine. Nu mai contează zecile de ani de preoţie anglicană, nici că ar putea fi şi părinte duhovnicesc şi trupesc celui ce slujeşte. Important este că “a văzut lumina cea adevărată, a aflat Duhul cel ceresc”, în Unica Biserică a lui Hristos. Nimic altceva nu este mai de preţ pentru el şi nimic nu ar vrea să mai fie ca înainte.

Când vezi că până şi în nordul Scoţiei poţi afla măcar o părticică din Biserica Lui şi oameni care au ajuns la El pe această cale unică, după ce au gustat surogatul pseudobisericilor reformate sau abisul ateismului, nu poţi decât să te minunezi de planul Lui pentru mântuirea lumii şi să te ruşinezi când îţi aminteşti cât de adesea luăm Ortodoxia de-a gata.

În România, mai avem şi duhovnici îmbunătăţiţi după ani de nevoinţe, şi destui preoţi care sfinţesc locul (dar desigur că aceia nu vor fi niciodată vedete TV), şi biserici la cel mult câteva străzi distanţă, şi mănăstriri la tot pasul, şi ore de religie în şcoală (pe care, în loc să ne străduim a le face mai bune, vrem doar a le scoate din programă!), şi cărţi folositoare în limba noastră, şi atâtea moaşte de sfinţi, dar prea puţin ne pasă.

De la “Ce-i cu prostiile astea? Mai lasă-mă cu popii ăştia! Ce, te-ai făcut religios? Te-ai pocăit?” până la “Şi eu cred, dar nu cum spune Biserica” sau “Îţi respect credinţa, dar eu nu pot să cred în aşa ceva” – aceasta aude oricine se străduieşte să trăiască în viaţa adevărată a Bisericii. Eu unul nu mă pot plânge, că nici măcar aşa ceva nu mi-a fost dat să aud prea des (poate şi pentru că aud numai ce vreau :)

N-am simţit decât că sunt privit puţintel altfel. Probabil nu este neapărat dispreţ, ci mai degrabă o distanţare compătimitoare, de genul “Bietul de el, nu ştie să se bucure de viaţă”. Dar asta nu mă supără nicidecum, măcar de ar pricepe toată lumea că, şi din punctul meu de vedere, nu mai vreau să fie nimic ca înainte.

Mă tem că am văzut în Scoţia câţiva oameni simpli care ne-ar putea face de ruşine şi, amintindu-mi de ei, îmi amintesc şi de o exclamaţie a Pr. Rafail Noica (alt convertit de la anglicanism) dintr-o conferinţă – “Vai de Ortodoxia noastră!”.

La Judecată, unii ca aceştia ne vor acuza numai purtându-şi veşmintele luminoase în faţa întunecaţilor de noi care vor încerca să ne scuzăm – ba că nu am ştiut, ba că n-am crezut că este chiar pe bune, ba că popii ăştia sunt de vină, ba că noi n-am omorât pe nimeni, nici n-am furat fabrici întregi, ba că am crezut că o să mai avem timp şi pentru suflet, ba că n-am făcut niciun rău să stăm la rugăciune cu catolicii, anglicanii şi alţi heterodocşi...

Păi dacă nu este niciun rău, cum se face că atâţia eretici vin la Ortodoxie?! Şi acest lucru se întâmplă în condiţiile în care Biserica Ortodoxă n-a mai făcut niciun fel de prozelitism în Scottish Highlands de vreo 1,500 ani, nici n-are la dispoziţie maşinăria de propagandă a Vaticanului ori purcoiul de bani al neoprotestanţilor.

Cine chiar VREA, îl găseşte pe Hristos chiar şi în pustietăţile astea (mai degrabă sufleteşti, căci altfel Scoţia e o ţară civilizată peste tot)! Domnul să aibă milă de cine NU VREA, dar şi de noi, cei care, cu toate că ştim că VREM, nu înseamnă nicidecum că “gata, ne-am şi mântuit”, ci mai avem atâtea de făcut în a ne îndrepta pe noi înşine, nu în a-i judeca pe alţii!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]