Leneşii greci, hoţii români şi restul de europeni ‘corecţi’ [Lazy Greeks, Romanian thieves, and the rest of ‘correct’ Europeans]

Spui grec şi ai spus ‘leneş’ de cel puţin vreun an încoace, de când asemenea descrieri se tot aud despre această naţiune, fie în termeni mai corecţi politic, fie în acuzaţii făţişe.

Au trăit pe datorie de vreo 350 miliarde euro, ţara lor este veriga slabă de unde poate începe să se deşire Uniunea Monetară Europeană (EMU), iar ei, puturoşii, protestează, în loc să muncească! 

Nu le place munca, nu-şi plătesc taxele, vor să iasă la pensie la 50 de ani… Sunt de-a dreptul irecuperabili... Oare cum s-o fi născut însăşi preamărita cultură europeană pe tărâmurile strămoşilor grecilor de azi?

O astfel de etichetă este deja lipită cu fierul înroşit pe fruntea grecoteilor – sunt convins că şi alte naţii au vorbe incorecte politic gen bozgor, rusnac, bulgăroi etc –, astfel încât nu prea lasă loc de nuanţări şi compasiune.

“Şi-o merită cu vârf şi îndesat, şi-au făcut-o cu mâna lor!” – aşa sună verdictul dat grecilor zilelor noastre, după ce anticii ne-au lăsat o altă descriere deloc măgulitoare: “Teme-te de greci chiar şi când vin cu daruri!” (pe care eu am dezminţit-o pe acest blog :-)

“Câtă neruşinare, dom’le, să trăieşti pe datorie şi să ai pretenţia ca noi să te scoatem din datorii!,” pufăie de iritare oneştii contribuabili germani. 

Ţara lor îşi menţine măcar aparenţa de mare putere economică prosperă graţie căluşului pus în gura sindicatelor, care au acceptat îngheţări de salarii. Care au fost, în orice caz, un sacrificiu asumat cu un rost.

Nu ca nonsensul austerităţii care îngroapă Grecia sau România. Ceea ce nu face cumva ca din sora de credinţă ortodoxă de la nord de Dunăre să răzbată ceva mai multă indulgenţă pentru greci. Şi aici, precum în restul UE, sunt priviţi ca nişte răsfăţaţi.

“Cum adică, ei să se lejească pentru că au rămas fără al 13-lea şi al 14-lea salariu, pe când la noi s-a tăiat chiar şi cu mai mult de 25%?”, or zice destui români. Cam aşa sună judecata unui popor blegoşit, dintr-o ţară de unde nu au ieşit nicicând pe străzi câţi au ieşit în Grecia în timpul duzinei de greve generale din 2010-2011.

Iar aceasta, în condiţiile în care locuitorii Greciei sunt cu 50% în statisticile oficiale (poate doar cu 30% de facto) mai puţini decât ai României.

Că lucrurile sunt infinit mai nuanţabile decât tuşele aspre în care este zugrăvită imaginea Greciei de azi nu mai contează pentru multă lume. 

Nu toţi grecii sunt privilegiaţi cu pensii de 2,000 euro începând de la 48-50 de ani şi cu piscine nedeclarate la fisc. Nu toţi grecii ar prefera să nu muncească, dacă ar exista alternativă viabilă.

Cum nimeni nu contestă încălzirea globală, mitul suprapopulării planetei sau alte născociri ideologice, nimeni nu mai contestă luat-drept-adevărul (?!) că grecii ar fi mai leneşti decât germanii. Sau decât toţi ceilalţi europeni. 

Pe acest fundal ideologic, nici nu e de mirare că mass media dintr-o ţară tot atât de prietenă cu Grecia cât şi cu România găseşte date UE, ca să decreteze că “grecii sunt mai leneşi decât bulgarii”.

Mânaţi de tendinţa să arătam că alţii sunt mai păcătoşi decât noi, ignorăm faptul că destule preţuri din Grecia sunt ca în Germania, fără ca salariile să fie la fel, şi că dezechilibre pe inflexibila piaţă a muncii – care nu ţin de grecul de rând – sunt responsabile pentru ceea ce se etichetează acum drept ‘lenea’ grecilor.

Înainte de a-i judeca pe greci, să ne nu uităm  milioanele de români care lucrează peste hotare, pentru că în ţara lor nu pot munci şi trăi decent. Între cei rămaşi, mulţi trăiesc după principiul “decât să muncesc pe şase milioane [la cât pot spera potrivit calificării], mai bine stau degeaba pe patru milioane [ajutoare sociale]”.

Fără îndoială, este imorală această lege existenţială după care trăiesc mulţi, dar nu este o crimă tipic românească ori tipic grecească. Ce să mai zicem de cele 6-7 milioane de britanici (+ aici) care trăiesc pe spinarea concetăţenilor contribuabili?

Nu este nici crima grecilor, nici a românilor, nici a respectivilor britanici puturoşi, ci rezultatul a două secole de experimente ale democraţiei, care au dus la înlocuirea dictaturii aristocraţiei (care sugea sângele bieţilor ţărani şi mic burghezi) cu dictatura (prin buletinul de vot) celor care trăiesc din ajutoare sociale şi a ‘tătucilor’ lor, liderii politici.

Aceasta fiind una dintre cauzele profunde ale celor ce se petrec în Grecia, România şi în restul UE, nu este de mirare că revoltele greceşti au aşa o pregnantă componentă anti-sistem, o dorinţă de răsturnare a ordinii social-politice, de schimbare din temelii.

“Să dăm cu ei (politicieni + creditori) de pământ!”, urlă anarhiştii greci, dintr-o ţară în care destui locuitori (dar nu majoritatea, cum se poate crede de la televizor!) sunt concubini ai ideologiilor comuniste de peste jumătate de veac.

O ţară în foarte mulţi au a luptat să devină comunistă şi care nu avea să fie, poate nu atât din meritele anticomuniştilor greci, ci a pixului lui Winston Churchill. Acelaşi pix care a făcut din România o ţară comunistă, deşi naţiunea nu a vrut şi, unde mulţi s-au jertfit ulterior în puşcăriile comuniste.

Ar fi o altă tristă (dar nu imposibilă!) ironie a istoriei omenirii răvrătite împotriva Creatorului său să vedem cum Grecia, aceeaşi ţară care este considerată ‘leagănul democraţiei’, ar deveni prima ţară de unde să înceapă preschimbarea democraţiei europene în altceva.

Perspectiva primului faliment statal în UE sau a părăsirii Eurozonei (de voie sau cu forţa) de către un stat nici măcar nu sună atât de înfiorător precum aceea că Grecia să devină prima dictatură din Uniune.

Poleiala de pe idealurile democratice pe care s-a construit UE s-ar evapora şi nu ar lăsa decât o şleahtă de chipuri hidoase, de păcăleali sinistre. Iar un astfel de scenariu nu ar fi doar un lucru pe care să-l socotim meritat de ‘leneşii greci’, ci un eşec al întregii Europe.

În afara excesiv de optimiştilor lideri UE care resping pesimiste ‘planuri B’, în SUA, ipoteza alunecării democraţiei greceşti într-un regim autoritar pare a fi (poate fi credibil un tabloid german?!) luată în serios. Unii găsesc deja un vinovat de arătat cu degetul, ca posibil încurajator şi susţinător al dictaturii, anume Biserica Ortodoxă.

În Portugalia şi Italia anilor `20 şi în Spania anilor `30, regimurile dictatoriale au fost, nu o dată, asociate cu un complice – Vaticanul. De la Nero încoace, n-ar fi prima dată când creştinii să fie scoşi ţapi ispăşitori.

Totuşi, parcă nici a cădea în extrema cealaltă, şi a deplânge “Grecia ortodoxă, cazută între tâlharii artizani ai unei conspiraţii mondiale”, nu arată a perspectivă de gândire sănătoasă.

Nimic nu se întâmplă din senin, adică pe nemeritatelea. Cu atât mai puţin când popoarele sunt lovite de dezastre naţionale ori li se aplică etichete nedrepte. Întotdeauna, Dumnezeu ştie rostul istoriei – care este în mâna Lui, nu a celor care se cred făuritori de istorie – iar vinovăţiile sunt împărţite.

Omeneşte, după mintea noastră strâmtă, împărţim istoria în victime şi călăi. Grecii se plâng că au fost victimele Eurozonei şi mai precis ale germanilor, aceiaşi care i-au invadat acum 70 de ani, fără să le mai achite despăgubirile de război.

La rândul lor, germanii sunt îndreptăţiţi să se vadă victime ale unui sistem monetar falimentar (EMU), în care trebuie să ia asupra lor datoriile altor neperformanţi europeni (din statele PIIGS). Alţii ar zice că tocmai EMU a permis menţinerea competitivităţii Germaniei, căci altfel marca s-ar fi apreciat excesiv, îngropând exporturile germane.

De-o parte şi de alta, se pot sintetiza tot felul de argumente. Dar rosturile lui Dumnezeu nu se potrivesc înţelepciunii acestei lumi seculare care I-a întors spatele. Lumea nu-L vrea, nu crede în existenţa Lui şi nici nu poate înţelege căile Sale.

Şi sfinţii, casnicii Lui, abia Îl înţeleg câtă vreme trăiesc în trup, darămite să-L înţelegem noi, oceanul de nedesăvărşiţi care ne dăm cu părerea pe bloguri şi judecăm istoria, citim semne şi facem paralele. De fapt, nu ştim nimic.

Eticheta ‘leneşii greci’ este tot atât de incorectă precum aceea de ‘hoţii români’. Nu toţi grecii sunt leneşi şi nu toţi românii se duc ca hoţi în alte ţări. Cu toate acestea, potrivit unor rânduieli doar de Domnul ştiute, nici chiar complet nemeritate nu sunt aceste etichete.

Ba chiar, poate sunt prea blânde faţă de ce merităm. Păcatele grecilor şi ale românilor nu sunt cu nimic mai prejos de ale altor naţiuni care s-au rupt de dreapta credinţă de peste o mie de ani. A fi chemaţi la ispăşirea lor prin greutăţile abătute asupra celor două ţări nu este o nenorocire, ci o şansă.

Dar nu o oportunitate în sens lumesc – de unde să mai visezi la prosperitate în două ţări ai căror locuitori sunt în scădere (inclusiv din pricina avorturilor în masă!) şi unde Biserica este sub asediul permanent al ideologiilor nihiliste?! – ci de regăsire a căii adevărate, prin pocăinţă.

Şi nici aceasta, probabil că nu pentru toţi, prin aşa-zise ‘mişcări de renaştere naţională’, ci individual. Poate că, în aceste ceasuri de strâmtorare, unii vor pricepe chemarea la pocăinţă, unde se găseşte şi Cine este Adevărul. Cine are urechi de auzit, poate că va auzi...

Hulitorii împotriva Duhului Sfânt, cei care nu vor să creadă, nu vor vrea nicidecum să audă. Ei îşi vor explica mersul istorie tot prin concepte ideologice. Şi vor continua să zică, asemenea altor europeni: “Frumoase ţări, păcat că-s locuite de… greci sau de români”.

Or fi destui şi greci – că doar nu de prea mult bine în patria lor s-au răspândit în lumea largă? – care să zică aşa ceva. Şi încă mult, mult mai mulţi români.

Ambele naţiuni au ajuns unde au ajuns pe mâna lor, iar starea lor duhovnicească este mai jalnică decât în vremea celor patru secole de jug otoman.

Iată cum, după nici 200 de ani întregi de autodeterminare (desăvârşită sau mai limitată), ni se pune din nou un jug – acela al creditorilor. Plătim nişte datorii de care nici nu ştim cum au fost făcute şi nici cu ce ne-am ales de acei bani.

Dar ne-am pus singuri capul în jug. Că o fi sau nu o ‘conspiraţie mondială’ împotriva noastră (cea mai comodă ipoteză, de la baciul din Mioriţa încoace) este complet irelevant. Şi de o fi, aceasta nu este cauza, ci doar un instrument prin care suntem chemaţi la judecata lui Dumnezeu.

Să nu ne amăgim că ar exista ‘europeni corecţi’, care să nu fie chemaţi la judecată, căci vedem cum, rând pe rând, toate popoarele sunt aduse în faţa unei ‘clipe a adevărului’. Însă n-avem noi treabă cu starea în care se găseşte fiecare şi cu răspunderile altora.

Mai bine să luăm seama că grecii şi românii vor da socoteală nu doar de păcatele obişnuite, ci şi de cele împotriva credinţei adevărate.

Pe de o parte, prea iubind-o, îşi închipuie ei, mulţi greci au ajuns să creadă că Ortodoxia nu poate fi decât grecească. Dar, necinstind-o în fapt – şi majoritatea fiind la fel de seculari ca majoritatea românilor! – iubirea lor este pătimaşă, ca aceea pentru o tradiţie asemănătoare ‘onoarei’ pentru care japonezii ar fi gata să moară.

Grecii atei, cu simpatii comuniste, anarhişti şi gata de o revoluţie mondială care să înceapă din Grecia sunt o minoritate. Tot o minoritate, la fel ca în România, sunt cei care ţin dreapta credinţă aşa cum trebuie ea ţinută, fără derapaje filetiste.

Pe lângă aceste minorităţi, probabil că majoritatea iubesc mai mult ethosul grecesc decât pe Dumnezeu şi cred că aceasta este dragostea adevărată. Poate că, la fel cum musulmanii îşi închipuie un rai cu mâncare şi fecioare, raiul multor greci este... neapărat grecesc.

Ca efect secundar pozitiv al acestei metehne este că grecii se şi iubesc unii pe alţii, sunt uniţi oriunde se regăsesc în lume – taman invers de cum fac românii.

Pe de altă parte, românii atât de mult se dispreţuiesc unii pe alţii, atât de mult nu vor să aibă de-a face unii cu alţii, astfel încât mulţi se leapădă cu uşurinţă şi de Ortodoxie. Nu o mai văd ca singur rost de a fi şi drept cauza pentru care mai pot astăzi vorbi româneşte, ci ca pe o veşnică piedică în calea progresului, dezvoltării, prosperităţii.

Mirajul Unirii cu Roma (pe la anii 1690), pentru blidul de linte al respectabilităţii lumeşti, al accederii în lumea aşa-zis civilizată, nu şi-a atenuat puterea de fascinaţie nici după trei veacuri. Mulţi apucă pe acestă cale largă.

În cazul acestui neajuns românesc, ca mic efect secundar pozitiv se cunoaşte, între cei rămaşi pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, o mai mare deschidere a Ortodoxiei româneşti, o adevărată universalitate a credinţei.

De pildă, oricâte cizme ruseşti ne-au îngropat feţele în mocirlă de peste 200 de ani, evlavia faţă de Sfinţii ruşi şi faţă de comorile Ortodoxiei ruseşti nu s-au împuţinat pe aceste meleaguri.

Apoi – fie-mi iertată o pură speculaţie teoretică în urma analizei celor două naţiuni! – de ar fi fost câte un patriarh de limbă română şi nu greacă la Ierusalim şi la Alexandria, mai mulţi arabi, respectiv africani ortodocşi ar exsita astăzi, cu biserici în mai bună stare.

Cu aceste rele şi bune, şi grecii şi românii suntem chemaţi la judecată – care este de fapt sensul cuvântului grecesc criză, după cum explică Sf. Nicolae Velimirovici.

Să dea Dumnezeu să ieşim din capcana perspectivelor ideologice asupra evenimentelor abătute asupra noastră şi să înţelegem că nu pierderea ‘prosperităţii’ este de jelit, ci că mai mare este riscul căderii din credinţa adevărată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UE & SUA: mari puteri, femei gârbove [EU & USA: great powers, hunchback women]

Când am început acest blog, mă declaram îndrăgostit de SUA, iar bunele sentimente faţă de superputerea epocii noastre (încă unica) nu mi s-au stins.

.

La fel cum nu înţeleg cum poate fi cineva antisemit şi mi se va părea întotdeauna o atitudine stupidă, nu ştiu dacă voi putea fi vreodată antiamerican.

.

Evident, se întâmplă destul de des să mă simt şi eu iritat de gafele de copil răsfăţat al diferitelor administraţii de la Washington sau de delicateţea de elefant într-un magazin de porţelanuri a diplomaţiei americane.

.

Însă, mai înainte de a arunca primul piatra către metehnele americăneşti, pun mereu în oglindă cum arată, în restul lumii, foste puteri (UK, Franţa, Rusia, Japonia), viitoare superputeri (China) sau entităţi încă-nelămurite-ca-statut-global (UE).

.

Şi oglinda îmi spune că, cel mult, în lucrurile care nu ne plac la SUA vedem o încununare a celorlalte metehne care nu ne plac în alte ţări, în alte colţuri ale lumii, ba chiar în fiecare dintre noi. Lucruri care nu ne supără decât când sunt văzute la alţii.

.

Aşadar, de-a lungul anilor, doar mi s-au mai nuanţat părerile pro-americane, astfel că, de la o declaraţie entuziastă, am ajuns la opinii mai rezervate – poate mai lucide, nu?

.

Între timp, învăţând despre UE (şi tot învăţ, şi tot nu ştiu nimic!), mi-am amintit că, în ciuda decăderii în plan geopolitic, pe acest Bătrân Continent îşi are rădăcina tot ceea ce numim civilizaţie. Cu bune şi cu mai puţin bune deopotrivă.

.

În Europa sau în toate colţurile de civilizaţie făurită după model european, toţi avem vise care mai de care mai ‘măreţe’ – de mai bine, de pace şi bunăstare, de mai multă (şi mai multă, tot mai multă) prosperitate…

.

Dar nu ştim la ce visăm, către ce năzuim şi nici nu ne dăm seama în ce mare măsură năzuinţele noastre aparent înalte nu sunt decât scormoniri între cele deloc înalte.

.

Suntem mai rău decât băştinaţii pe care marii exploratori europeni îi momeau, acum 500-600 de ani cu tot felul de nimicuri: cioburi de oglindă, mărgele colorate, eşarfe…

.

Punem botu’ la toate concepţiile, toate ideile, toate năstruşniciile, dar am cam pierdut din vedere Adevărul unic – că Hristos a înviat! – temelia degeneratei noastre civilizaţii, care îşi propteşte cocoaşa pe secularism, ateism, umanism, consumism, hedonism...

.

Nu-l mai cunoaştem, nu-l mai vrem, ne ruşinăm de El. Găsim însă răgaz pentru tot soiul de studii, de cercetări, de analize, de teoretizări şi conceptualizări pentru “deşertăciunea deşertăciunilor” :-(

.

Din cer nu ne-au mai rămas decât mici fărâme către care să tindem prin tot soiul de găuri (precum această a doua fotografie, dintr-un ‘mall’ din România). Dar nu mai înţelegem mare lucru. Privirea noastră este către pământul care ne cheamă.

.

Un sfânt adesea citat pe acest blog explică gârbovirea spirituală a Europei, aplicabilă întregii lumii, inclusiv Americii. Pentru cine are urechi de auzit, să audă!

.

.--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

.

“Scrisoarea a 79-a”

(din volumul Prin Fereastra Temniţei***) – Sf. Nicolae Velimirovici

.

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului.

.

Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. (Luca 13:12-13)

.

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă.

De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ.

.

Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului.

.

Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om.

.

Din această perspectivă a femeii gârbove trebuie privită şi preţuită întreaga viaţă a Europei din veacurile trecute.

.

Din această perspectivă a luminii, cea a unei femei gârbove ce priveşte în pământ, s’a dezvoltat ştiinţa, arta, economia, politica şi întreaga viaţă omenească, individuală şi socială – îndeosebi viaţa omenească.

.

Privind numai la pământ, s’a explicat totul prin pământ. Văzând numai pământul, s’a luptat doar pentru pământ. Auzind numai pământul, toată ştiinţa omenească s’a lăsat purtată de freamătul pământului umed.

.

Simţind numai miasma putreziciunii pământeşti, acel miros a covârşit toate bine-plăcutele miresme cereşti.

.

Mintea omenească s’a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea şi mirosi cu nasul, s’a încredinţat adică pământului şi numai pământului – aceasta era înţelegerea femeii gârbove.

.

Sute de aparate a născocit mintea femeii gârbove, ca să cerceteze pământul şi cele din pământ. A cercetat toate plantele şi rădăcinile, viermii mari şi mici, şi pe cei foarte mici, pe cei văzuţi şi pe cei nevăzuţi.

.

Femeia gârbovă şi-a înarmat ochii cu microscoape şi cu ochelari fini, ca să vadă cu de-amăruntul tot muşuroiul de viermi.

.

Pe toate le-a văzut, pe toate le-a aflat, şi a vestit cerului şi pământului că nu există nimic afară de viermi, mari şi mici, văzuţi şi nevăzuţi, gânditori şi negânditori, că omul este numai un vierme între viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme.

.

Atât a putut vedea femeia gârbovă, şi nimic mai mult. Ca să vadă mai mult, ar fi trebuit să fie dreaptă, cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă către lumea de sus.

.

Iar acea lume de sus nu este un muşuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminată şi strălucitoare, alcătuită din minunata ierarhie cerească a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor şi Începătoriilor, a Arhanghelilor şi Îngerilor, şi din mulţime nenumărată de Drepţi şi Plăcuţi ai lui Dumnezeu.

.

Femeia gârbovă nu poate vedea întregul Ierusalím de sus, întreaga lume duhovnicească de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus.

.

De aceea, tot ce-a cugetat şi a făurit de-a lungul ultimelor câtorva veacuri a cugetat şi a făurit pe nisip, pe praf, pe pământ şi pe noroi, pe cele pe care le putea vedea şi simţi sub ea.

.

Cine va înţelege privind în această lumină evoluţia omenirii Europene de la ruperea de Biserică, acela va înţelege tot.

.

Aşa cum pescarul de pe râul mâlos miroase a mâl, aşa şi întreaga cultură Europeană, cu ştiinţa şi filosofia ei, cu arta şi religia, şi cu întreaga ei cultură, miroase toată a mâl, a pământ, a praf – singurele lucruri pe care o femeie gârbovă le poate vedea. Hristos este singurul tămăduitor al gârbovirii.

.

Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu, şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc.

.

De aceea Domnul i-a binecuvântat dintru început pe cei ce îşi cinstesc părinţii, pe tatăl şi pe mama lor, ca pe un simbol al lui Dumnezeu însuşi; de aceea i-a blestemat pe cei ce îşi batjocoresc părintele, aşa cum s’a întâmplat cu Ham, fiul lui Noe, care l-a batjocorit pe tatăl său.

.

Cinsteşte pre tatăl tău şi pe muma ta (Matei 15:4) aceasta este esenţa, inima tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cine îşi cinsteşte părintele pământesc, acela îşi cinsteşte şi Părintele ceresc. Pe această învăţătură de jos este întemeiată învăţătura de sus.

.

Cine nu-şi cinsteşte tatăl şi mama, pe care îi vede, cum Îl va cinsti pe Dumnezeu Tatăl, pe care nu Îl vede?

.

Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. De atunci a început să-i crească cocoaşa din spate, precum cea a cămilei, de atunci a început să i se împreuneze capul cu genunchii.

.

De aceea nu vede nimic din cele cereşti şi nu înţelege nimic din cele duhovniceşti. Ea vede şi înţelege numai ce e vierme sau muşuroi de viermi.

.

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, şi învăţaţi să vă cinstiţi părinţii. Aceasta este toată porunca lui Dumnezeu, temelia tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu.

Cinsteşte pre tatăl tău şi pre muma ta, ca să fie ţie bine şi să trăieşti mult pre pământul cel bun, carele Domnul Dumnezeul tău dă ţie (Ieşirea 20:12).

.

Iar noi adăugăm, în duhul Evangheliei: şi să moşteneşti împărăţia Tatălui tău ceresc, cea fără de sfârşit. Amin.

.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

.

*** NOTĂ: Sf. Nicolae Velimirovici – Scrisoarea a 79-a, în vol. Prin Fereastra Temniţei, Ed. Predania, Bucureşti, 2007, p. 243-245

God’s place in a humanist society (13) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

The Lord only barely blew some cold air over the UK and the ‘X-mas holidays’ (the Christ-less Christmas of so many civilised secular people) became a mess. Planes were grounded, trains – cancelled, shoppers – prevented from bursting into stores.

.

People started whining, and most frustrating was the fact that there was no one to (immediately) blame for the chaos. A bit later, the guilty party was found: it’s the airport operators’ fault, the Government says; it’s the other way around, others claim.

.

Across the English Channel (or La Manche), in France and Belgium (where this winter has also driven many people mad), they will need to find a scapegoat very soon as well.

.

Too bad fewer and fewer civilised people these days believe that, with or without finding someone to put the blame on, no snowflake lands on the soil without God’s will and foreknowledge. Is He bad when His plans interfere with our holidays plans?

.

“Oh, it wasn’t your imaginary God, you fool!,” some could dismiss my words. It’s this scientifically proven (?!) North Atlantic Oscillation (NAO). Which, irrespective of unleashing some cold winters, ultimately contributes to Global Warming.

.

If anyone cares, look for more scientific facts supporting this theory about the NAO! I find it irrelevant to the point I want to make – how secular contemporaries naively imagine that anything could be be scientifically explainable without the concept of God.

.

They (apparently!) need rational and authoritative arguments, so that they could religiously adhere to them. Few are those who doubt the prefabricated truths they are told, as most people today need to fulfill a psychological urge to ‘know’.

.

Which has nothing to do with actually knowing anything. It’s all about feeling that one is in control of the material world. Lies are easier to swallow than truths for that purpose. Trusting God (apparently!) means giving up one’s control over reality.

.

“Who is He to know better than I do?,” asks the vain man of today. People’s hearts are so burdened with sin and deceitful surrogates of happiness, that few could possibly imagine the freedom of putting one’s heart into the Lord’s hand.

.

The pursuit of happiness (apparently!) means mastering the necessary technology that would provide that happiness. Knowledge and craftmanshipship are primordial, while ethics become (apparently!) unessential.

.

Technology promises to guarantee everyone’s ‘I-do-what-I-want’ but remains as fragile as human beings are; it keeps failing even when faced with powerless snowflakes. It’s so ridiculous to see our freedom restricted by winter.

.

Every know and then, the Lord reminds us that heartless technology cannot save us; it often makes the chains of our sins heavier. Too bad that those acknowledging this are even fewer that when St. Nikolai Velimirovich wrote the following:

.
“Ethics are likened to a lady, and technology like her handmaiden. That is why ethics have to control technology. Eternal values are the territory of ethics and not technology.

.

It is devastating for an entire people to put the purpose of their lives in technology, and all of their labor and sweat they sacrifice to the advancement of technology, dragging behind them ethics, like Achilles dragged the dead Hector tied to a chariot.

.

A people like that can succeed to build all of their cities from ivory and gold, but if people like Ahab and Jezebel live in them, dogs will have the last word and not people.”

.

I dare not assume to what extent today’s Britons, Romanians or any other supposely civilised people are like Ahab and Jezebel. But I am sure that, even when Elijah comes, many will remain unrepentant just like those tragic characters.

.
[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (19) [Women in the UK]

Banalele, dar şi stupidele ‘concursuri de miss’ – zice-se, uneori, pe româneşte, deşi în engleză li se spune ‘beauty contests’ – au adversari unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv la University of Sussex (US), unde studentele sunt net majoritare.

De data aceasta, la originea protestului ilustrat de acest afiş nu stau ‘creştinii’ de la US, adesea consideraţi primii suspecţi de orice deranjantă şi neadecvată mustrare, în lumea politic corectă unde fiecare trebuie lăsat să facă ce vrea.

Şi nu doar să nu fie discriminat, dar să nu cumva să i se spună de către altcineva că nu este de acord şi că priveşte drept un păcat sau, pur şi simplu, drept o mare stupizenie o anumită alegere de viaţă (life choice).

Autoarele mesajului provin de la o mişcare feministă. Da, mă refer acea specie de femei care par să nu savurează nimic pe lumea aceasta decât a strâmba din nas la ceva.

Nu suportă să fie trimise să facă vreun doctorat la cratiţă, nici să nu fie ‘stapâne pe trupul lor’ şi să nu avorteze de câte ori vor. Mai nefeminine decât feministele acestea, mai rar găseşti, totuşi, de data aceasta, sunt şi eu de acord cu mesajul lor!

Pentru că acesta este un serial în limba română, deschis şi celor care nu-s bilingvi, iată traducerea:

ANTI-concursul de frumuseţe MISS BRIGHTON AND SUSSEX UNIVERSITY. Trupul tău este un câmp de bătălie. Un concurs de frumuseţe la Universităţile Brighton şi Sussex va fi ţinut luni (...) Credem că este ruşinos că astfel de lucruri se mai pot petrece.

Aceste concurente(,) [sic! – nici în engleză nu se pune virgulă între subiect şi predicat!] doar întăresc ideea că femeile, fie studente la universitate sau nu, există pentru a te uita la ele, pentru plăcerea privirii şi distracţia publicului masculin şi că ele trebuie să concureze una cu alta pentru a fi cea mai admirată.

TOATE VALORĂM MAI MULT DECÂT ACEASTĂ IDIOŢENIE DE TÂRG DE VITE, exclamă semnatarele: Sussex Women’s Group – afliliat la o reţea universitară de promovare a asasinării nenăcuţilor ca drept legitim.

Pe lângă acest afiş-protest venit dintr-o sursă care rămâne, pentru mine, de aceeşi subţirime morală precum multe aşa-zise ‘instanţe morale’ din UK, aş adăuga părerea despre aceste ‘concursuri de frumuseţe’ a Sf. Nicolae Velimirovici.

Nu o dată, l-am citat pe Sf. Nicolae (vezi aici şi aici), deoarece am convingerea că studiile sale din UK şi anii petrecuţi pe aceste meleaguri l-au ajutat să vadă mai bine decât alţii putreziciunea morală a unei lumi care, o fi visând ea binele, dar care nu poate fi decât nebine în afara cunoaşterii adevărate a lui Hristos.

Ceea ce îi scria*** Sf. Nicolae unei mame încântate că fiica ei a câştigat un astfel de titlu de frumuseţe, cândva între cele două războiale mondiale, ar fi valabil şi astăzi ca oricând:

“Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs a fost aleasă miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.

Concursurile moderne de miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multor miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei, «reginele frumuseţii»! (...)

Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine.

Dar va putea oare, să o biruie fiica dvs, care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea, Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”.

NOTĂ: Fragmente reproduse din cartea Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.I, Sophia, 2002, p. 226-227.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Trei din patru britanici visează la emigrare [Three in four Britons dream of emigration]

Fie criza cât de rea – iar mai răul încă nu a venit – încă se mai adună destui oameni care vor să traverseze cu orice preţ Canalul Mânecii şi să-şi refacă viaţa în UK, un fel de ‘tărâm al făgăduinţei’, unde şansele de reuşită le par mai mari decât în alte ţări.

Indiferent ce or înţelege prin reuşită, probabil că este vorba de acelaşi ideal al bunăstării şi unei vieţi plăcute (comode, distractive).

.

Un ideal pe care, dinainte de actuala criză, tot mai mulţi britanici nu-l mai găseau realizabil în ţara lor. Acum, trei din patru se gândesc la emigrare.

.

Probabil că încă sunt mai puţini faţă de câţi români vor să-şi ia tălpăşiţa din ţara lor şi sigur nu este un fenomen nou în istoria UK, căci altfel cum s-ar fi născut SUA?

Paradoxal este că, în vreme ce criza i-a gonit din Spania şi Franţa pe mulţi dintre britanicii care credeau că pot trăi mai bine undeva nu prea departe de patrie, alţii visează că mai departe (cu precădere în Australia şi Noua Zeelandă) pot găsi mai binele.

Dat fiind veşnicul dor de ducă pe care l-aş numi tipic britanic, cred că în orice mare librărie (nu doar una din Edinburgh – de unde provine imaginea) din UK sunt rafturi special dedicate ghidurilor privind o nouă viaţă într-o lume nouă.

Emigrarea nu este incompatibilă cu ce cred eu a fi reuşita în viaţă, dar adesea se întâmplă ca cei care n-au găsit în ţara natală sensul vieţii să nu-l găsească nici aiurea.

.

Deşi, teoretic, experienţa emigrării te zguduie din temelii şi-ţi deschide porţi inclusiv către ceea ce contează cu adevărat.

M-aş bucura ca actuala criză să le arate tot mai multora că nu de altă ţară au nevoie pentru o altă viaţă şi că degeaba schimbi exteriorul – o ţară ‘rea’ cu una ‘mai bună’ – dacă nu-ţi schimbi interiorul, adâncul inimii.

Mediul de viaţă de poate schimba în mare măsură, de la a te ajuta să te laşi de obiceiuri proaste (constrâns fiind de presupusele bunele obiceiuri din jur) până la a-ţi schimba dispoziţia, a te face mai vesel. Dar nu întotdeauna mai bun sau mai fericit.

Dacă nu îţi schimbi perspectiva asupra vieţii, dacă toate obiectivele tale – pe care, chipurile, ţi-era imposibil să le atingi în ţara lăsată în urmă şi le-ai putea realiza în cealaltă – se termină la mormânt (cea mai sigură destinaţie), n-ai învăţat nimic.

Dacă nu-L cauţi pe Cel Care vrea să ne dea nişte poveţe cu criza aceasta (după cum explica Sf. Nicolae Velimirovici despre Marea Criză din anii `30) şi prin toate crizele personale, degeaba îţi schimbi ţara.

În plus, prea mult are criza de faţă simptomele unei boli terminale ale civilizaţiei hedoniste şi ucigaşe de prunci a ultimelor decenii, astfel că, oriunde te-ai duce în căutarea unui anume tip de mai bine, acesta nu va mai fi nicăieri de găsit.

Cel mai trist mi se pare că, departe de a fi învăţat lecţiile crizei, pe zeci de milioane de oameni îi va prinde mai răul risipiţi în căutarea unui fals mai bine.

.

Când de fapt, criza ne este dată ca ultim semnal de alarmă, să ne trezim la (după cum acelaşi sfânt ne-o descrie) viaţa adevărată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Bless My Enemies, O Lord!” [“Binecuvântează-mi vrăjmaşii, Doamne!”]

Unless our death doesn’t find us loving our enemies (following our Lord Jesus Christ at least to a 0.000...0001% degree), our life will have been utterly meaningless.

It’s very unlikely – if not altogether impossible – for us to find salvation as long as we don’t understand this commandment, because loving one’s enemies is not optional for a Christian.

St. Nikolai Velimirovich clearly understood it before his death, maybe even before he studied in the UK.

He went there to learn anything he could have learned from a secular society, wounded by nine centuries of heresy, but his faith was not ‘contaminated’ with dead-end humanist values.

Far be it from me to give the impression that there could be any resemblance between me and this Saint of the 20th century! Unlike me, he really practiced what he preached, and lived to the full his life of true follower of Christ.

But just like in St. Nikolai’s case, the more I got to know how Britons are, and found things worth of admiration (from a contemporary wisdom’s perspective), the more I realized how far away from Christ this so-called ‘Christian’ nation is.

Precisely because I love Britain, I can’t help telling the truth about it – the sheer inconvenient truth that many Brits bear witness to. One such secret of Polichinelle is that Christianity is the target of political correctness craziness in today’s UK.

I’m pretty sure that many won’t get the essence of St. Nikolai’s prayer , but Christ’s message will always be nothing more than insanity to any proud mind. And this is my ‘Pascha gift’ shared with my readers this year.

May the Lord bless anyone who reads this blog post, and may He open all those hearts of ours which are still ‘locked’ by pride, and unable to understand Him in the only correct (Orthodox) way as St. Nikolai did!

May we all get at least a glimpse of the seamless love for mankind that Christ showed while being crucified! May we all forgive our enemies, so that we could full-heartedly say to each other: Christ is risen!

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

“Bless My Enemies, O Lord!”
(from Prayers by the Lake) – Bishop Nikolai Velimirovich

Enemies have driven me into your embrace more than friends have.

Friends have bound me to earth, enemies have loosed me from earth and have demolished all my aspirations in the world.

Enemies have made me a stranger in worldly realms and an extraneous inhabitant of the world. Just as a hunted animal finds safer shelter than an unhunted animal does, so have I, persecuted by enemies, found the safest sanctuary, having ensconced myself beneath your tabernacle, where neither friends nor enemies can slay my soul.

Bless my enemies, O Lord! Even I bless them and do not curse them.

They, rather than I, have confessed my sins before the world.
They have punished me, whenever I have hesitated to punish myself.
They have tormented me, whenever I have tried to flee torments.
They have scolded me, whenever I have flattered myself.
They have spat upon me, whenever I have filled myself with arrogance.

Bless my enemies, O Lord! Even I bless them and do not curse them.

Whenever I have made myself wise, they have called me foolish.
Whenever I have made myself mighty, they have mocked me as though I were a dwarf.
Whenever I have wanted to lead people, they have shoved me into the background.
Whenever I have rushed to enrich myself, they have prevented me with an iron hand.
Whenever I thought that I would sleep peacefully, they have wakened me from sleep.
Whenever I have tried to build a home for a long and tranquil life, they have demolished it and driven me out.

Truly, enemies have cut me loose from the world and have stretched out my hands to the hem of your garment. Bless my enemies, O Lord!

Even I bless them and do not curse them. Bless them and multiply them; multiply them and make them even more bitterly against me:
so that my fleeing to You may have no return;
so that all hope in men may be scattered like cobwebs;
so that absolute serenity may begin to reign in my soul;
so that my heart may become the grave of my two evil twins, arrogance and anger;
so that I might amass all my treasure in heaven;
ah, so that I may for once be freed from self-deception, which has entangled me in the dreadful web of illusory life.

Enemies have taught me to know what hardly anyone knows, that a person has no enemies in the world except himself.

One hates his enemies only when he fails to realize that they are not enemies, but cruel friends.

It is truly difficult for me to say who has done me more good and who has done me more evil in the world: friends or enemies. Therefore bless, O Lord, both my friends and enemies!

A slave curses enemies, for he does not understand. But a son blesses them, for he understands.

For a son knows that his enemies cannot touch his life. Therefore he freely steps among them and prays to God for them.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]