Ringhişpil de ură [Merry-go-round of hatred]

Oricâte argumente ar căuta, şlefui şi pune în vitrină oricare dintre tabere – în favoarea acestui fals erou al democraţiei, Traian Băsescu, sau împotriva lui – ele nu mai contează în aceste zile.

A încerca să convingi pe cineva care îl vrea dus pe Dictachior ori pe un băsist portocaliu şi în cerul gurii de valabilitatea a măcar 5% dintre ideile susţinute de cealaltă parte are tot atâtea şanse de izbândă precum a câştiga Marele Premiu la Loto 6 din 49.

Atât cei care îl vor plecat (eventual şi la puşcărie) pe Traian Băsescu, cât şi cei care îl vor înapoi la Cotroceni au cam înţeles că ora dezbaterilor a trecut. De fapt, cu valul de isterie băsistă nici nu s-ar fi putut discuta nimic.

Comparând Parlamentul României cu Parlamentul Republicii de la Weimar, care a favorizat ascensiunea lui Adolf Hitler, şi trimiţând şarje de delaţiuni la Bruxelles, oamenii preşedintelui cred că dreptatea este de partea lor.

Numai că Dreptatea nu a fost niciodată de partea mârlăniei, aroganţei, şantajului, violenţei de limbaj, ipocriziei, minciunilor neruşinate, furtişagului ridicat la nivel de excelenţă şi altor metehne care au caracterizat cei ultimii opt ani de domnie băsistă.

Cei care urlă că înlăturarea idolului lor este ‘lovitură de stat’ sau ‘atac asupra instituţiilor statului’ refuză să vadă cât de găunos este personajul pe care l-au pus pe un piedestal al democraţiei.

Băsescu are de dat răspunsuri despre dispariţia flotei comerciale a României, despre aducerea trenurilor cu mineri în iunie 1990, despre mascarada răpirii jurnaliştilor români în Irak (2005) şi despre punerea ţării pe masa de disecţie a FMI (2009).

Poate mai mult decât orice, el trebuie să răspundă despre ce s-a ales de promisiunile sale de erou al luptei anticorupţie din 2004. Cum se face de caracatiţa roşie, atribuită lui Adrian Năstase, a fost înlocuită de o mai lacomă şi mai neruşinată caracatiţă portocalie?

Dincolo de propaganda auto-intitulaţilor inteligenţi, democraţi, europeni etc, există destule argumente pentru a susţine că DA, Băsescu trebuie să plece – citiţi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici.

Doar că nu mai este timp de argumente, în aceste ultime zile dintr-un război al nervilor. Este o încleştare nebună care poate fi numai preludiul unui şi mai înverşunat război dacă Băsescu revine în funcţie. Şi n-o mai poate face decât la masa verde.

Fiecare parte pune gaz pe foc, încercând să aţâţe suficientă ură. Pentru ca cei care îl urăsc pe Băsescu să se mobilizeze la urne, în ciuda caniculei şi a perioadei concediilor. Sau, de cealaltă parte, pentru ca susţinătorii lui să stea departe de secţiile de votare.

Strâmbând din nas în faţa duhorilor democraţiei – pe care şi-or fi închipuind-o vreo zeiţă fără de cusur?! – unii simandicoşi sceptici zic că nimic bun n-a ieşit din ură şi deplâng faptul că românii iarăşi votează (sau nu o fac) mânaţi de ură.

Dar n-ar fi cazul să ne simţim ruşinaţi de aşa ceva. Dacă acceptăm premisa că mobilizarea masivă la vot este posibilă doar ca urmare a mobilizării urii, ar reieşi că mai nimic de la Revoluţia franceză încoace nu s-a clădit pe altceva decât pe ură.

Toate idealurile măreţe şi principiile generoase au fost scrise după ce au curs valuri de sânge şi s-au adunat stive de capete tăiate. Or, acum nici vorbă de aşa ceva. Românii vor doar să scape de Băsescu, cum au vrut să scape şi de Ceauşescu. Dar nu cu gloanţe, ci cu voturi.

Nici în 1989 nu şi-o fi dorit nimeni din România vărsare de sânge şi asasinarea dictatorului în ziua de Crăciun. Dar au vrut alţii în locul nostru, orchestrând acel proces stalinist. Acum, de ce să ni-l vrea alţii pe Băsescu?

Să fi avut românii şansa de a-l da jos pe Carol al II-lea încă din primăvara anului 1940, poate că acea tragică vară din istoria României ar fi arătat altfel. Poate că încă nu era prea târziu ca pierderile să fi fost mai mici.

Să fi avut şansa de a-l trimite pe Ceauşescu la o blândă puşcărie (ca pe Todor Jivkov) sau într-un autoimpus exil (ca pe Erich Honecker), poate că şi istoria ultimilor 23 de ani ar fi fost mai blândă cu noi.

A-l da pe Băsescu afară de la Cotroceni nu înseamnă că, automat, în locul regimului său fals proslăvit drept unul justiţiar (?!) se va instala un regim injust (?!) controlat de plagiatorul Victor Ponta, cum urlă vuvuzelele portocalii.

Băsescu nu este întruchiparea justiţiei imparţiale, nici garantul democraţiei funcţionale şi nici catalizatorul unei economii prospere. Fără el, poate că ceva-ceva s-ar putea să fie mai bine; dar cu el – sigur nimic nu poate să fie bine.

Cu Băsescu – rămânem în buzunarul Germaniei, iar birul către Marele Licurici va creşte, căci va trebui să pluseze pentru a cumpăra bunăvoinţa Unchiului Sam, care pare (oricum, să nu ne luăm după aparenţe!) gata să-l lase din braţe.

Cu Băsescu – nu avem nicio libertate de mişcare la rangul de al şaptelea stat ca mărime în UE, ci suntem slugoi, arvuniţi deja pentru a face parte dintr-o Eurozonă, de unde unii (Grecia) nu ştiu cum să scape, iar alţii se felicită că n-au intrat (Suedia).

Poate că aceasta este democraţia şi nimic mai mult – un carusel al urii, în care nu suim cu toţii, odată la alegerile la termen sau mai des (în caz de referendum). Ne învârtim ce ne învârtim, ameţim şi, la finalul cursei, îl aruncăm peste bord pe indezirabili.

Nu tăiem capete, nu exilăm pe nimeni, ci doar ne bucurăm că îi dăm afară din terenul de joc pe cei care ne-au devenit nesuferiţi şi le râdem în nas susţinătorilor lor, dintre care destui au profitat din plin cât au fost ai lor la putere.

Este o bucurie primitivă, care nu poate aduce nimănui un plus de fericire, nici nu ne abslovă de vinovăţii personale, cum niciun ţap ispăşitor nu o poate face. Atâta ne poate dărui democraţia, un rău fără de care ne-ar putea fi şi mai rău.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Cod portocaliu [Code Orange]

De-a lungul ultimilor ani, de fiecare dacă când România a înfruntat condiţii meteorologice extreme, fusesem avertizaţi. Primisem semnalul că urmează ceva foarte rău (caniculă, furtună, inundaţie, ger etc.) – cod portocaliu.

La fel precum alte respectabile ţări UE, şi noi avem sisteme de avertizare timpurie,  iar autorităţile statului pot să anticipeze întâmplările nedorite, pentru că ştiu când, unde şi cu ce amploare vremea o va lua razna.

Însă, fără excepţie, de fiecare dată suntem luaţi prin surprindere, de la vlădică la opincă, de la premierul-lopătar până la unii şoferi care s-or crede mai tari decât orice avertizări.

Am putea să ne amăgim că şi la alţii merg lucrurile la fel de prost când dă viscolul şi gerul (Big Freeze), invocând ultimele trei ierni aspre (poate vine şi a patra?!) din Anglia şi Scoţia. Cam tot aşa de mare este surpriza autorităţilor şi pe acolo...

Totuşi, clima Marii Britanii – şi aceasta de acum, darămite cea mediteraneană pe care i-o prevăd ideologii încălzirii globale – este destul de blândă, ca să justifice precauţii excesive.

Mai ales în condiţii de datorie publică consistentă, în UK nu prea se face să investeşti masiv în tehnologii anti-zăpadă. Las’ pe oamenii cu răspundere din Canada, Rusia ori Suedia să-şi bată capul cu aşa ceva...

Ei bine, poate că în UK o ‘merge şi aşa’ (tipic româneşte să-i zicem?), dar acolo ar fi avut loc măcar un mic cutremur politic de s-ar întâmpla, precum în România, ca viscolul să lase în urmă oameni morţi de frig în maşini.

Desigur, viaţa şi moartea sunt în mâna lui Dumnezeu, dar cine s-ar putea ascunde după scuza că “aşa a fost să fie”, când este vorba de un (prevăzut!) viscol?

Fiecare dintre noi vine şi se duce de pe lumea aceasta cum îi este rânduit, dar dacă adevărata cauză a morţii este ‘ciuma portocalie’, nicidecum gerul?

La opt ani de la îmbătarea cu promisiunile de stârpire ale ‘revoluţiei portocalii’, dezăpezirea unui kilometru de drum în România este de patru ori mai scumpă decât dezăpezirea unui kilometru de drum din Finlanda.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (22) [Despre transportul în comun în UK]

It would be reasonable to expect that in a country like Great Britain, where locomotives were invented some two centuries ago, trains would the best in the world in our times, wouldn’t it?

Well, that would be reasonable… But what’s reasonable these days in the world we live in? There’s no secret that – although faring well compared to what happens in Romania – the British rail transport lags behind those of France, Germany and other EU countries.

And it is certainly lightyears away from the Japanese rail system, where passengers can receive a ‘delay certificate’ if a train is only five minutes late!

As of 1994, trains in the UK have been operated by private firms, nevertheless, Britons haven’t seen any of the improvements in service quality that they had been promised ever since Margaret Thatcher, in the 1980s.

By all accounts, it was a botched privatisation. Britons ended up paying 40% more for a train ticket in their own country than they would pay in the Netherlands, Sweden or France.

To this day, France’s (SNCF) and Germany’s (Deutsche Ban) rail companies are state-owned and their performance is often acclaimed. On the other hand, since 1987, Japan’s complex rail system has been in the hands of some 16 private firms – and trains run even better.

It’s not the aim of this blog post to go into ideological speculations about privatisation. If it’s carried out, it should be done properly – the Japanese way, not the British way (read about this big failure: here, here, here, here, here, here, here or here).

Why do I fear that when the Romanian state-owned rail company (CFR) is eventually privatised, the result will look more like what happened in Britain than how privatisation was done in Japan?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Hollow triumphalism [Triumfalism găunos]

In the wake of the last EU summit, all leaders who had entered lengthy negociations in Brussels claimed ‘victory’, whilst not truly achieving anything substantial for the half a billion European citizens.

On the one hand, the presumed Franco-German diktat of a European Fiscal Union stepped closer to reality than ever before.

By March 2012, another EU Treaty with as strong historical implications as those of the Treaty of Maastricht is due to be signed.

Out of the EU’s current 27 members (soon to be 28), at least 23 countries will no longer decide exclusively by themselves how to shape their national budgets. A Big – and pressumably wiser – Brother in Brussels (the European Commission) would ‘help’ national governments plan their spending more carefully.

That should be cheered as a ‘triumph’ of common sense and seen as a ‘safeguard’ that public debt would stop accumulating to unsustainable levels in EU countries, we were told.

Nevertheless, this assumption regarding the smooth functioning of the future United States of Europe (USE) does absolutely nothing to solve the actual economic crisis in Europe, and the future of the common currency is still uncertain.

Irrespective of the ideological debate – is it worth giving up national sovereignty or not, could Europeans live better within the USE than in their national states? – a full fiscal union offers no solutions to the current debt crisis…

Neither to the lack of competitivity of many European economic sectors or to the demographic and moral decline of the Old Continent.

When and who is ever going to address those issues in the EU? For how long would political leaders be fooled by fictions such as ‘economic growth’ and ‘prosperity’, which are impossible to achieve while built up on other fictions such as ‘credit’ and ‘capital markets’?

When will history makers (politicians) learn the bitter lessons of history that all times of severe crisis are the broader consequence of a grave moral ills rather than effects of mere disfunctionalities or redeemable mistakes?

There cannot be growth on a continent where millions of EU nationals are are still ‘second (or even fourth!) class citizens’ on the job market, where the brain drain to the USA has never ceased, where hedonism, promiscuity, moral relativism and abortions are widespread.

On the other hand, Britain’s PM David Cameron also claimed his petty ‘victory’ for managing to snatch his country out of the future new European treaty.

Far be it from me to join those deploring Great Britain’s self-condemnation to many years (the most commmonly invoked figure is 20) of isolation. After all, outside the European Exchange Mechanism and the Eurozone, Britain had done better than it would have probably done inside.

Anyway, the much esteemed financial services and the partly nationalised British banking system will not remain immune to what’s going on in the Eurozone, and their freedom of maneuver could be limited whether the UK is in or out a new EU treaty.

Cameron put himself in a ridiculous position, as defender of the bankers (and not for the first time!) in an era when everyone hates them, although most EU Council solutions to the crisis favoured this clique, not the European taxpayers.

In spite of being portrayed as an isolationist (in Europe) or foolish (at home), he dared taking a huge gamble, and that’s somewhat admirable.

Especially when compared to yesmen like Romania’s President Traian Băsescu, who has been a brainwashed lobbyist for the USE even long before this last EU summit.

Last, the little victories of the Hungarian, Swedish and Czech delegations who said they would first consult national parliaments are also ridiculous. It’s not impossible but very unlikely that they would join Britain on the isolationist path.

Britain and Sweden could possibly afford it, like Switzerland and Norway. But Hungary and the Czech Republic would eventually give in to unbearable pressures.

All the triumphalism of those pretending to avoid a catastrophy either by wowing for deeper European integration or, on the contrary, by staying out of too much integration – is equally meaningless.

Europe is in desperate need of both sound economic solutions and of reshaped moral foundations, which it gravely lacks.

Their absence is by no means a sign that the Old Continent requires a ‘revolution’ in political terms or a sort of ‘Nuremberg trial’ for a failed generation of bankers and/or politicians.

It would actually need other Europeans – people aspiring towards what truly matters in this life (which is but an antechamber of afterlife), not hordes of hedonist copycats, enslaved by the dreadful illusion that happiness equals a perpetual ‘I-do-what-I-please (having fun, feeling good) here and now’...

Simply replacing a wrong ideological model (unrestricted free flow of capital, living on credit) with another (a centralisation of austerity) leaves little room for hope. Everything will keep turning from bad to worse.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]