Un gând la moarte [A thought on death]

Punându-l pe idolul-om şi capriciile sale drept etalon (permanent relativ) al tuturor lucrurilor de pe lume, omenirea din ultimele veacuri, pare să cadă de acord cu adevărul fundamental sintetizat de René Descartes: “Mă îndoiesc, deci cuget (Dobito ego cugeto). Cuget, deci exist (Cogito ergo sum)”.

Totuşi, cum se face că oamenii refuză să îşi mai amintească şi de cea de-a treia parte a butadei filosofului francez, care adaugă: “Eu sunt, deci Dumnezeu este” (Sum ergo Deus est) şi fug mereu de cunoaşterea Creatorului?

Iar dacă de evidenţa prezenţei Lui te mai poţi ascunde cumva, sub voaluri ţesute din ceţoase concepţii despre ‘totul’ care ar fi apărut din ‘nimic’, ce te faci cu evidenţa evidenţelor, cu moartea? Până acolo, poţi să faci ce vrei, cum vrei, cât vrei, să-şi tot gândeşti şi răzgândeşti sensul vieţii după cum pofteşti...

Dar ce mai poţi zice dincolo de pragul morţii? Când şi aşa este preaplină de parametrii incontrolabili viaţa aceasta, ce te faci în cea de dincolo, de apoi? Dacă lucrurile sunt infinit mai puţin controlabile precum aici?

 

Aşa-zişi oameni deştepti, cugetă toată ziua câte în lună şi în stele, declarând că dincolo nu mai este nimic precum nici înainte n-ar fi nimic, motivând cu uşurinţă măcelărirea nenăscuţilor oameni. Şi îşi pierd timpul gândindu-se la tot soiul de imposibilităţi, lăsându-şi propria moarte să-i prindă pe negândite...

Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?

Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.

Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (24) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

For the Free Presbyterian Church of Scotland, closing down their website once a week is a sign of adherence to one of the dearest dogmas, the Holy Sabbath.

“This site is closed today in observance of the Lord’s day” – this is what their webpage says every Saturday. They clearly reject the Orthodox view of a renewed Creation, which established a new Holy Day (Sunday) of rest and worship.

This Free Presbytherian Sabbath is nothing but an idol. So is their Bible, and idols are also the gang of much appreciated Scottish reformers and their heritage:

“This priceless heritage is not ours without great cost. It was handed to us at the expense of much labour, sweat and blood.

To see the truth of this we do not need to go beyond our native land. Who has not heard of John Knox, George Wishart, Andrew Melville, and Alexander Henderson and a host of others too numerous to be mentioned?

Their life and their struggles on behalf of true religion [?!?!?!] is bound up with the history of Scotland in such a way that no one can read the history of our native land without realising the important part they played in handing us our religious heritage.”

I wonder what the epithete ‘free’ means, apart from signifying ‘liberation’ from the obnoxious Roman Catholic Church of the early 1500s?

Of Calvinist descent, iconoclastic, condemning the celebration of Christmas, this so-called church is ‘free’ from most of the ties that the Orthodox Church maintains to the Holy Apostles, and ultimately to its Founder, Our Lord Jesus Christ.

The birth of contemporary British humanism can be traced back to the birth of such self-proclaimed ‘free churches’. It all started with such twisted perceptions of God’s Revelation, and we can witness the results 500 years later, and almost a millennium after 1054/1066!

It’s no wonder that alternative families, abortions, euthanasia, genetic manipulation, and repression of Christianity, founded on a tragic denaturation of human nature, are made possible and cherished as humanist values of paramount importance in today’s Great Britain.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (18) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

So that the previous episode of this series didn’t seem too biased against Britain’s leaders, I should balance it with a similar inquisitorial tone regarding the equally chameleonic leaders of Romania, and the ‘Christian’ (?!) nation they rule over.

Actually, there’s more honesty in the UK. Leaders, as well as ordinary citizens, may have a perverted acception of Christianity or a clearly atheist outlook on life, however, they are (more or less) openly professing their beliefs.

On the other hand, while ruling over a nation of predominantly Orthodox Christians, Romanian political leaders often find themselves more compelled to become ‘tightrope walkers’ in regards to expressing religious opinion in public.

Almost none would declare themselves nonbelievers, like Nick Clegg, nor would their popularity profit from the sort of ‘political correct Christianity’ shamelessly paraded by Tony Bliar or a bit more decently exibited by David Chameleon.

Anyway, disguising their utter indifference to religion is the least of the ‘crimes’ that Romanian leaders could be guilty of.

Even to a greater extent than politicians in Britain – where there is still a class system in place, denying the acces of ordinary mortals to upper steps on the social ladder – Romanian leaders are the mirror image of Romanians.

Irrespective of the centuries old tradition of regarding the rulers of this land as ‘corrupt’ villains who were (and still are) oppressing a ‘virtuos’ nation, it’s simplistic to judge history in these terms.

It’s very likely that most of the 86.7% self-confessed Orthodox Christians in Romania (making up the second most populous Orhodox Church after that of Russia) resemble more the leaders they despise than the Saints whom they are supposed to immitate.

Self-centered (albeit not spared of a great deal of self-loathing), hedonist, vain, envious, lazy, inconsistent, gossipy, unreliable, complaintful, cowardly – this is how many Romanians (including Orthodox believers, including myself!) are.

Above all these, the greatest sin is our hypocrisy – seeing faults only in political leaders and Church hierarchs, yet almost never within ourselves.

There’s a proverb saying that “the fish rots from the head down,” and countless historical examples seem to support this claim. In spite of this, when it comes to disasters that befall entire nations, it would be reckless to believe that the Lord may be arbitrarily punishing ‘virtuos nations’ with undeserved unworthy leaders. 

An often motivated presumption of guilt has been cast upon all political leaders in Romania, and a definitely unmotivated presumption of innocence was bestowed on the ‘ordinary’ citizens.

Herod was no better than most of the Jewish society at the time when the Son of God was born into this world. Nor were most Jews under Ahab and Jezebel, in Elijah’s days.

To the same degree, most Britons may not be better than the successive ‘chamelelons’ in Downing Street 10, while Romanians surely deserve a mischeivous character like president Traian Băsescu is.

A country soaking with the blood of some 20 million aborted children for the past 20 years, cannot expect anything else then a ‘reckoning day’ that will surely come.  

Any nation  wearing this ‘mark of Cain’ (and so is the case with Russia, UK, France or China) has no moral right whatsoever to hope that a ‘providential leader’ could bring ‘providential solutions’; on the contrary, things will keep turning from bad to worse.

The shameless and self-interested daily deeds of political leaders that outrage us, the ‘law abiding citizens’ and ‘good Christians’, only happen to be in the spotlight (thus more visible), yet they are not worse than our personal sins.

Be it true that the sins of rulers in power have farther reaching consequences than the personal sins of each of us, it is the sum of the latter that has thrown Romania (Britain or any other nation for that matter) into the present spiritual abyss.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Grave and unpleasant readings / [RO] Lecturi grave şi neplăcute (8)

[EN] For many children from countries like the UK and Romania, the future will look exactly like this pic :-( [RO] Pentru mulţi copii din ţări precum UK şi România, viitorul va arăta exact ca această poză :-(

[EN] By no means ‘bright and prosperous’, as their parents may have imagined, but rather dark and frightening. [RO] În niciun caz ‘strălucitor şi prosper’, precum părinţii lor şi-or fi imaginat, ci mai degrabă întunecat şi înspăimânător.

[EN] In 2007 (before the economic crisis!), the UNICEF had identified a ‘failed generation of British children’. [RO] În 2007 (înainte de criza economică!), UNICEF identificase o ‘generaţie ratată de copii britanici’.

[EN] In 2009, another study showed that British children were some of the least happy in Europe.  [RO] În 2009, alt studiu arăta copiii britanici a fi unii dintre cei mai puţin fericiţi din Europa.

[EN] Romania and Great Britain share the podium of ‘abortion champions’, thus it’s no surprise to find them ‘together’ again. [RO] România şi Marea Britanie împart podiumul ‘campioanelor la avort’, aşadar nu este o surpriză a le găsi ‘împreună’ din nou.

[EN] On this ‘index of child misery’, the UK is the 24th place, and Romania the 25th (from 29 European states). [RO] Într-un ‘index al nefericirii copiilor’, UK este pe locul al 24-lea, iar România pe al 25-lea (din 29 de state europene).

[EN] The happiest (?!) children live in Holland (1), Sweden  & Norway; the unhappiest (?!) in Latvia, Lithuania & Malta (29). [RO] Cei mai fericiţi (?!) copii trăiesc în Olanda, Suedia şi Norvegia; cei mai nefericiţi (?!) în Letonia, Lituania şi Malta (29).

[EN] Far from giving 100% credit to (much idolatrised) statistics, is there a smoke without a fire? [RO] Departe de a da crezare 100% (mult idolatrizatelor) statistici, iese fum fără foc?

[EN] I gathered some unpleasant things to read which could (at least partially) explain why the future will look like in the  pic :-( [RO] Am strâns câteva lucruri neplăcute de citit care ar putea (măcar parţial) să explice de ce viitorul va arăta ca în poză :-(

[EN] The proposed readings: / [RO] Lecturile propuse:

[EN] 1) First of all, the ‘riskiest’ thing is getting born in an  country favouring abortion (be it UK or Romania) – here, here, here.

[RO] 2) Întâi de toate, cel mai ‘riscant’ lucru este să te naşti  într-o ţară care favorizează avortul (fie că e UK sau România) – aici, aici, aici.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

[EN] 3) Seldom in a family (or no normal one), more and more often in a test tube – prone to medical problems (+ here, here, here, here, here).

[RO] 4) Rar într-o familie (sau nu una normală), din ce în ce mai des într-o eprubetă – predispuşi la probleme medicale (+ aici, aici, aici, aici, aici).

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

[EN] 5) Children old as 4-7 years are taught about sex, but not love and marriage (here, here, here), and can be denounced as racists (at the age of 3!) in a political correct society.

[RO] 6) Copiii de 4-7 ani sunt învăţaţi despre sex, dar nu despre dragoste şi căsătorie – aici, aici, aici, aici. şi pot fi denunţaţi ca rasişti (la 3 ani!) într-o societate politic corectă.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

[EN] 7) It’s no wonder they grow up behaving like they do – being firstly victims of crimes (+ here, here) then perpetrators or simply ‘amoral beasts’: here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here, here.

[RO] 8) Nu e de mirare că cresc comportându-se cum o fac – fiind mai întâi victime ale infracţiunilor (+ aici, aici), apoi făptuitori sau pur şi simplu ‘bestii amorale’: aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, here, here.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (20) [Women in the UK]

Într-o ţară în care mi-a plăcut să văd că oamenii întorc arareori capul după ciudaţii care de pe stradă, cu atât mai puţin să-i privească dezaprobator, este surprinzător să constaţi de ce anume s-ar putea şoca britanicii.

Oricând de liberă, civilizată şi tolerantă ar fi UK – sau tocmai de aceea, de la prea multă toleranţă faţă de toate aberaţiile! – multor britanici li se pare un lucru potenţial ofensator, aşadar demn de dezaprobare, alăptatul în public.

Multe lucruri nefireşti sunt permise în public pe teritoriul UK, inclusiv unele dintre acele fapte care, în urmă cu 50-100 de ani, erau infracţiuni. Dar un lucru care, de când lumea, a fost unul firesc – ca mamele să-şi hrănească pruncii – este privit cu suspiciune.

Ce crimă împotriva bunului simţ şi contra aşa-numitei British civility să îndrăzneşti a alăpta într-un spaţiu public? Oare cum îţi permit femeile acestea? ...s-or mira milioane de britanici care, la vremea lor, au supt la biberon.

Tot mai multe britanice sunt atenţionate în legătură cu această crimă (vezi aici sau aici!), ceea ce nu este, după mintea mea, decât un alt exemplu de cum s-a răsturnat lumea cu fundul în sus în ultimii nu mai mult de 10-15 ani.

Nimeni nu se mai şochează că îmbrăcămintea la modă pentru tinerele din UK sau de oriunde în lumea civilizată are în zilele noastre drept standard ceea ce, altădată, era un etalon la care doar femeile uşoare erau considerate că se coboară.

Astăzi, este un standard la care milioane de femei aspiră. Iar obiectivul lor este considerat legitim, câtă vreme “a fi sexy” (a aţâţa, a ispiti, a tulbura, a suci minţile) este o valoare în lumea contemporană, cu totul contrar decât odinioară.

“Da’ ce, mai suntem pe vremea bunicilor?”, aş putea fi apostrofat, pentru îndrăzneala de a împărtăşi aici o viziune atât de retrogradă, bigotă asupra lumii. Păi, nu era mai bine pe vremea când mai existau bunici?

Nu doar că, în loc de impersonalele (îmi cer iertare celor care chiar au vocaţie pentru aşa ceva!) baby-sitters, existau bunici, care aduceau un cu totul aport în dezvoltarea copiilor decât a-i lăsa în faţa televizorului sau a computerului.

Mai mult de atât, de “ruşinea bunicilor”, probabil că şi fetele ieşeau din casă îmbrăcate altfel. Şi tot aşa, dată fiind sănătatea de gândire din vremi de mult apuse, de la bunici la nepoţi, oamenii se şocau de cele cu adevărat şocante.

Câtă vreme nici mamele lor n-au alăptat, nici ele nu vor să audă de aşa ceva – indiferent de studiile inconvenabile egoismului feminist! – desigur că alăptarea în public apare ca ceva şocant, care nu ar trebui permis sau, măcar, să fie restricţionat.

Într-o lume în care bunicii trebuie să dispară în azile, de nu cumva au murit înainte să prindă pensia, nici alăptarea copiilor nu este văzută cu ochi buni. “Câtă indecenţă”, exclamă lumea politic corectă de azi, care nu vrea să ofenseze pe nimeni.

Nu contează că, atunci când mama îşi hrăneşte copilul la sân, nu se vede nimic pentru publicul spectator involuntar. Decolteuri adânci şi fuste scurtisime, bluze transparente, pantaloni sau ştrampi mulaţi sunt mult mai indecente.

Dar acestea sunt normale în zilele noastre (prin cât de răspândite au devenit), pe când alăptarea este ceva atât de obscen, aşadar sancţionabil de societate (prin cât de rar se întâmplă acasă, deci cu atât mai mult în public!), zice gura lumii.

Aceeaşi lume ipocrită, care rumegă prefabricatele băgate pe gât de gânditori la modă, dar care rămâne oarbă la cele esenţiale. Problemele a tot felul de minorităţi de anormali sunt mereu pe agenda publică, dar măcelărirea a miloane de nenăscuţi nu contează.

Nenăscuţii (de unde venim toţi!) nu contează, cum ar trebui să conteze din ce în ce mai puţin şi bunicii – acolo unde ne ducem cu toţii (la bătrâneţe vreau să zic, că de avut nepoţi nu ştiu câţi dintre hedoniştii civilizaţi de azi or mai avea).

Tot ceea ce contează este să ne facem voia, potrivit convingerilor ipocrite în care ne-am înrădăcinat. Iar voia majorităţii femeilor civilizate de azi nu este alăptarea, nici maternitatea în sine. Mai importantă este posibilitatea de alegere a pruncuciderii.

Evident, nici bărbaţilor nu le convine maternitatea, dar le convine a fi asigurată această liberă alegere a asasinării unui nou născut. Fără acest drept, poate că însuşi dreptul la “fac ce vreau” (distraţie, iresponsabilitate) al bărbaţilor ar fi ameninţat.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aruncă în aer nişte oameni, salvează planeta! [Blow up some people, save the planet!]

“Am fost fericit să fiu aruncat în aer pentru a salva lumea!”, spune un actor-copil dintre cei ale căror măruntaie zboară pe feţele colegilor într-un film de propagandă, în care oamenii răi (prin indiferenţa lor faţă de sperietoarea încălzirii globale) trebuie să moară.

Încă şi mai indiferenţi la ‘explozia’ celor din jur sunt oamenii buni, cei preocupaţi de viitorul planetei, pe care o salvează ba cu un pedalat la bicicletă, ba cu un bec ecologic, ba cu o vacanţă în care merg cu trenul, nu cu avionul.

Aruncarea în aer este soarta rezervată scepticilor, a celor care nu vor să înghită gogoaşa otrăvită servită drept adevăr suprem al zilelor noastre – anume că, fie şi expirând dioxid de carbon, până la urmă facem rău planetei.

Negaţioniştii, habotnicii, iresponsabilii, stupizii etc sunt cei acuzaţi că refuză să vadă evidenţa proclamată de propagandiştii încălzirii globale. Şi bine ar fi ca indiferenţii să dispară, să sară în aer la o simplă apăsare de buton, sugerează pelicula 10:10.

Până la urmă, ce contează câţiva morţi virtuali (deocamdată!!!), susţine creatoarea filmului (citeşte aici, aici şi aici despre ea), câtă vreme “300,000 de oameni reali mor în fiecare an din cauza schimbărilor climatice”.

Cu aceeaşi siguranţă cu care se proclamă că “omul şi cimpanzeul au un strămoş comun” sau că nenăscutul-OM este doar un “mănunchi de celule”, se decretează şi neîntemeiata (altfel decât ideologic) dogmă a sutelor de mii de morţi provocaţi de prea mult dioxid de carbon.

Pentru că existăm şi respirăm, suntem vinovaţi. Şi ne mântuim numai dacă aderăm la religia încălzirii globale, recunoscându-ne nu păcatele, ci amprenta carbonică. Şi nu este suficient să ne spovedim de această vină, fără să o remediem!

Trebuie să ne îmbunătăţim karma, să înlocuim această amprentă cu fapte nu “vrednice de pocăinţă”, ci cu emisii de dioxid de carbon cât mai mici. Nu toţi putem fi stahanovişti, dar fiecare, după puteri, trebuie să jertfească ceva!

Cei mai desăvârşiţi dintre noi avortează un copil (vezi şi aici sau aici) sau se sterilizează pentru a salva planeta, dar nouă celorlalţi nu ni se cere (deocamdată!!!) mai mult decât să nu fim indiferenţi faţă de nemaipomenita ameninţare la care este supusă planeta.

“Mai avem doar patru ani pentru a stabiliza emisiile globale şi nu suntem aproape de obiectiv. Toate vieţile noastre sunt ameninţate”, avertizează ayatollahciţa pentru care un singur film pe tema acestui pericol nu a fost de ajuns.

Să facem ceva, neapărat să facem ceva, ni se tot spune… Oare noi nu ştim că luna aceasta, pe 10.10.2010, 91,000 de locuitori din UK, 3,500 de companii, 4,000 de consilii locale, şcoli şi alte organizaţii vor trage un semnal de alarmă?!

Şi nu vor fi singuri. În această Zi Globală de Făcut (Global Day of Doing) ceva în privinţa amprentei carbonice se vor mobiliza oameni din 180 de ţări, de la luptători de sumo la copii de grădiniţă. Toţi oameni buni – preocupaţi, responsabili.

Iresponsabilii care, chipurile, mint pe bloguri că dioxidul de carbon este inofensiv, nu pot fi aruncaţi în aer (deocamdată!!!), dar nici nu ştiu ce li se pregăteşte. Poate că emisiile nu vor putea fi controlate niciodată , dar net-ul va putea fi controlat.

Ceilalţi oameni răi (care nu văd pericolul evident), mai sunt atraşi o vreme cu zăhărelul. Biciul ar fi (deocamdată!!!) incorect politic şi contraproductiv, astfel încât şi oamenii buni ar intra la idei văzând vreo prigoană a scepticilor.

Însă, pe termen mai mult sau mai puţin lung – nimic nu mai este prea lung în aceste vremuri care ard ca un fitil! – ce-ar fi dacă toată lumea ar fi obligată să jertfească idolului încălzirii globale, aşa cum romanii aduceau jertfe statuii împăratului?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (14) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu cârcotaşul de mine – ar zice cei care nu văd decât cele rele despre UK pe blog, nu şi cele bune – ci înşişi medicii britanici avertizează această cvadruplă naţiune (englezi, galezi, scoţieni, nord-irlandezi) că îşi distruge sănătatea de la prea multă băutură.

O dată la câteva luni, de nu şi mai des, câte o autoritate medicală trage un semnal de alarmă, că britanicii sunt “iresponsabili faţă de sănătatea lor” – beau, fumează şi mânâncă prea mult.

Adică îşii deschid calea cancerului la gură, esofag, ficat, pancreas, stomac sau colon, a celui pulmonar, alături de boli de inimă şi diabet. Ba chiar şi creşterea numărului de cancer la sân la britanice s-ar datora alimentaţiei şi consumului de alcool în exces.

Ca să nu mai vorbim de avorturi – o adevărata cauză ignorată de către ‘atotştiutorii’ oameni de ştiinţă. Însă, şi de ar fi să ne limităm la cauzele invocate de ei, la fiecare 45,000 de cancere la sân nou-decoperite anual, circa 18,000 ar fi putut fi prevenite.

Dacă cele afectate ar fi băut şi mâncat mai puţin şi ar fi făcut ceva mai multă activitate fizică sau ar fi ales să-şi alăpteze copiii, mult mai puţine ar avea de-a face cu această formă de cancer. Şi situaţia va fi şi mai gravă în celor care sunt acum adolescente.

Această imagine descrie mai bine decât oriâte cuvinte cât bea un tânăr britanic între 11 şi 15 ani. O cantitate enormă a cărei vânzare – repet (vezi aici sau aici)!!! – este extrem de profitabilă pentru economie şi pentru bugetul statului.

În afara puştilor care poate n-au deschis vreodată vreun ziar, nici măcar pe internet, nu cred că mai are cineva vreo scuză în UK, să poată zice că “n-a ştiut” cât de rea poate fi băutura, dar şi mâncarea peste măsură, mai ales a anumitor mizerii.

Acelaşi Stat britanic, care câştigă circa 5% din veniturile sale fiscale din alcool – pe seama unei pieţe care face £ 30 miliarde pe an – tot dă avertismente peste avertismente. Dar mai pot fi avertismentele unui Stat ipocrit credibile pentru cei care nu-şi mai ascultă nici propria conştiinţă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Liberă să alegi... uciderea unei FIINŢE UMANE nenăscute [Free to choose… the killing of an unborn HUMAN BEING]

De Ziua Internaţională a Copiilor – câţi or mai reuşi a se strecura prin sita unei industrii ucigaşe – nu ştiu cât ar mai putea rezona vreun apel antiavort cu inimile împietrite ale românilor (sau ale oricăror civilizaţi cetăţeni ai UE).

Deja, este foarte posibil ca mulţi pensionari dintre cei care se târâie de la o pensie la alta şi pe care se face un experiment în aceste zile, să îşi primească plata pentru o parte din zecile de milioanele de avorturi care împovărează România.

Este doar începutul. Peste încă 20, maximum 30 de ani, lipsa nenăscuţilor dintre noi va reprezenta o catastrofă economică faţă de care actualele vremuri de criză să pară o ‘epocă de aur’. Desigur, dacă mai îngăduie Dumnezeu lumea încă 20-30 de ani.

Despre faptul că se doreşte facilitarea cu orice preţ a avorturilor; că în spatele asasinatelor stau oameni de afaceri prosperi; că, de câteva decenii, omenirii civilizate (?!) i se vâră pe gât mitul suprapopulării... am tot scris.

Nu ştiu cu ce folos, nu ştiu cui îi mai poate păsa – mai ales dintre cei cărora nici de mântuirea proprie nu le pasă, darămite să simtă gravitatea acestui asasinat în masă pentru întreaga omenire, aşadar pentru fiecare dintre noi.

Măcar am grupat nişte linkuri (vezi aici, aici, aici, aici, aici, dar şi în alte locuri) care, poate, i-or fi de folos cuiva care intră pe acest blog. Sunt atâţia alţii care au spus ceea ce tot spun eu – şi mai argumentat, şi mai iscusit.

Acum, vreau să atrag atenţia asupra altui cadou otrăvit pe care l-a primit România din UK – o filială a acestei organizaţii care vrea să faciliteze cu orice preţ uciderea nenăscuţilor, ascunsă după tot felul de eufemisme.

Ar fi nenumărate lucururi bune pe care le-am fi putut învăţa de la britanci, dar văd că nu ne putem lăuda cu prea multe. În schimb, avem şi noi acelaşi drept la alegere, dar şi această fundaţie care să asigure, doritoarelor, “cele mai bune servicii” (oare?!).

Multe lucruri distrugătoare (atât pentru trecătoarea noastră viaţă de acum, cât şi pentru cea veşnică!) sunt ‘la liber’ de decenii, aşa încât nu cred că s-ar mai putea interzice avortul. Nici nu cred că vreo interdicţie ar avea vreun efect mai puţin nociv.

Eu aş vrea numai ca oricine se vede pusă în faţa alegerii unui “serviciu rapid, sigur şi profesionist” şi ajunge pe mâinile aceste organizaţii care promite “sentimentul alegerii bine făcute”, să ştie ce alege de fapt.

Nimic altceva decât uciderea unui OM nenăscut. Aceasta este alegerea. Legea nu o pedepseşte, dar pedeapsa vine negreşit pentru cine nu se căieşte de acest păcat.

Iar aceşti prieteni ai femeilor, ai ‘dreptului la alegere’, nu-s deloc mai prieteni decât a fost şarpele din Grădina raiului cu Eva. Sunt prieteni şi cu autorităţile avorţioniste din China, au fost prieteni şi cu naziştii, de la care cei din urmă au luat ideea eugeniei.

De fapt, nu drepturile femeilor, cât mai ales propriile fantasme ucigaşe (justificate de ‘binele omenirii’) au fost scopurile dragi ale fondatoarei. Care avea să moară de cancer la sân – la fel ca milioane de alte femei care au făcut avorturi ori se încred în beneficiile contraceptivelor.

Ştiu că este o afirmaţie în răspăr cu autojustificărtile hedoniste ale omenirii de azi, care NU doreşte să fie deranjată de mici adevăruri, la fel cum nu-L doreşte pe Iisus Hristos, Adevărul.

Doar lumea nu vrea să creadă nici că fumatul ucide... Cel puţin în acest caz, ţigările înrobesc prin lanţurile dependenţei. Dar cine poate invoca scuza că este dependent de ucidere şi că aceasta ar fi un act necesar?

Totuşi, cine vrea, poate citi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici despre legătura dintre avort + anticoncepţionale şi cancerul de sân, dar şi despre mitul propovăduit drept adevăr ştiinţific vreme de decenii că nu ar exista vreo legătură.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

O alegere ucigaşă, vândută la televiziune [A murderous choice, sold on television]

N-ar trebui să fie de mirare într-o ţară unde “omul, în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (vezi aici şi aici la ce mă refer), însă noua victorie a avorţioniştilor nu are cum să nu şocheze.

Toate marile ziare şi alte media britanice (vezi aici, aici, aici, aici şi aici) se arată mai mult sau mai puţin şocate că ‘publicitatea la avort’, deja foarte vizibilă în UK, a mai depăşit o ultimă barieră.

Dreptului de a alege uciderea – pentru că nu este alta esenţa acestui ‘drept al omului’ – i se va putea face reclamă la televiziunile britanice, după orele 22:00.

O organizaţie antiumană (îmi asum furia politic corecţilor pentru a o califica astfel!), care ucide circa 65,000 de copii nenăscuţi în UK, în fiecare an, a obţinut posibilitatea de plasa câte o reclamă pentru moarte în calupuri de publicitate.

Desigur, cuvântul moarte nu apare în reclamă, nici măcar cuvântul avort, căci promotorii acestui ‘drept al omului’ sunt extrem de iscusiţi în a răstalmăci totul pe lumea aceasta, până la a spune păcatului – virtute, mizeriei – curăţie şi albului – negru.

Între o reclamă la maşini, la băuturi, la mâncare, la vacanţe sau la cine-ştie-ce alte ‘distracţii’, oamenilor li se oferă posibilitatea de a face “alegeri informate legate de sănătatea sexuală”.

Elegant nume pentru ucidere, nu-i aşa? Aceasta este ultima alegere care trebuie legitimată pentru una din trei britanice care va face cel puţin un avort în timpul vieţii, după ce i s-a spălat creierul a crede că promiscuitatea este firească.

Nu era destul că dreptul la ucidere este perfect legal. În UK, în România şi în mai toate statele civilizate din UE (mai puţin în Malta şi cu anumite restricţii în Irlanda şi Polonia).

De acum înainte, mai întâi britanicii, apoi şi românii şi toţi ceilalţi civilizaţi, ar trebui să ne obişnuim cu ideea că este inuman ca femeile (cât mai de tinere) să nu aibă deplină cunoştinţă despre acest drept.

Despre inumanitatea uciderii, despre cum sunt amăgite aceste femei să creadă că un asasinat le rezolvă problemele, despre faptul că nenăscutul om este tot OM devine politic incorect să vorbeşti în civilizaţia noastră tot mai întunecată.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (16) [Women in the UK]

Un lucru care nu are cum să nu-ţi sară în ochi pe tărâm britanic este că foarte multe tinere (către 85-90% dintre şcolăriţe) poartă ştrampi negri şi fuste scurte, cât mai scurte.

Din câte am văzut, uniforma de la licee impune dresurile negre, dar cred că şi o lungime minimă a fustei, ceea ce strâneşte uneori proteste vehemente.

Fetele (susţinute uneori de mame cu tot atât de multă minte ca ele) vor cât mai scurte, profesorii cât mai decente.

Deja, într-o ţară în care avortul e la liber şi în creştere între adolescente, unde educaţia sexuală li se va băga copiilor pe gât de la şapte ani, promiscuitatea devine normă, iar alcoolismul este o problemă socio-medicală de nestăvilit…

… îmi par sunt absolut hilare astfel de dezabateri pe tema: se cuvine ori nu se cuvine elevelor să poarte astfel de fuste?

De parcă buna cuviinţă ar mai conta în lumea contemporană! E legal sau nu? Atâta vrea să ştie omul de azi. Restul, chiar şi într-o ţară renumită pentru a sa British civility este irelevant!

Problema ţine de învăţământul preuniversitar, căci la studente treaba aceasta deja nu mai este o problemă fierbinte (hot issue). Numai exclusivistele universităţi private (şi scumpe!) mai au uniforme.

La cele de stat, taxele mai mici vin însoţite de o mai mare libertate vestimentară. Pe care studentele o împart – iarăşi zic eu ochiometric, fără a mă baza pe relevanţa vreunui studiu statistic – în felul următor.

Pe de o parte, sunt cele care – că o fi iarnă, vară, zi obişnuită sau specială (de examen) etc – nu se pot dezlipi de ştrampii negri. Desigur, pornim de la premisa că n-or fi fiind aceeaşi pereche în fiecare zi :-)

Să fie la vreo 40% cele din această categorie. Restul optează pentru jeans sau alte soiuri de pantaloni. Rochiţele şi fustiţele (însoţite de tocuri cât mai înalte sau bocanci) sunt rezervate exclusiv pentru petreceri.

Şi la astfel de ocazii de partying unde jertfele zeului Bachus sunt regula, mai recomandabili ar fi pantalonii. S-or spala ei mai greu decât picioarele goale, dar sunt mai comozi şi mai călduroşi când cazi la margine de drum.

Foarte ciudat a mai evoluat moda în ultimul veac, încât o fată cuminte în UK mai degrabă poartă pantaloni decât fustiţie şi rochiţe, asociate cu promiscuitatea.

Nu că nu s-or găsi absolut deloc prin magazine şi din acelea mai lungi, drepte şi/sau în nuanţe sobre (de tip business – poza cinci) sau vaporoase şi înflorate (casual).

Cine caută găseşte, mai ales într-un oraş cu nenumărate posibilităţi de shopping, cum este capitala Scoţiei (Edinburgh), de unde provin toate fotografiile din acest episod.

Doar că, în mod obişnuit, alegerea este între scurt, şi mai scurt şi scurtisim. Iar reclamele numai la d-astea scurte se fac… cine a văzut vreuna la altceva?!

Evident, nici scurtimea fustei şi nici scurtimea minţii nu se pot corecta prin dispoziţie legală sau administrativă, de Big Brother sau conducerea unei şcoli. Ar trebui să rămână exclusiv la alegerea fiecăruia.

Faptul că, din pricina lumii fără-de-Dumnezeu în care trăim mulţi fac alegerile cele mai proaste este foarte trist. Însă alegerea corectă nu o poţi prescrie nimănui, ci cel mult stimula.

Tot mai multe fete vor fuste scurte şi nu-i locul aici de a deschide o discuţie cu conotaţii etice pe această temă – ce anume şi cât spune scurtimea fustei ceva despre persoana purtătoarei? – ci mă limitez a constata ceva.

Sunt unele în cazul cărora (vezi prima şi a şasea imagine, ambele contre-jour), înspre soare de poţi uita, dar la chipul lor – ba :-) Vestimentanţia lor poate ridica, în funcţie de diverse spaţii culturale şi de diferite epoci, probleme etice.

Dar nu generează o izbitoare cacofonie estetică. Pentru că sunt destule şi cele cărora fusta scurtă şi ştrampii negri nu le fac nicidecum vreo favoare.

Pur şi simplu, aceste biete fete au pierdut simţul ridicolului, care nu este decât un simptom al prăpastiei morale pe fundul căreia se află societatea în trăiesc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]