Din raidurile mele prin inima Scoţiei (12) [From my forays into Scotland's heartland]

Ştie o lume întreagă că germanii ar fi, chipurile, foarte harnici, pe când grecii şi alte naţiuni meridionale – taman invers...

Cam tot aşa se zice că scoţienii ar fi zgârciţi, încât numele acestui neam (Scots) a ajuns ca un substantiv comun; spui scoţian, zici om zgârcit!

Sincer, mie nu mi s-a părut deloc că ar fi adevărat, încât acest prost renume să fie cumva meritat.

O fi având şi Scoţia uscăturile ei, dar nu s-au numărat între atâţia oameni generoşi, prietenoşi, amabili şi simpatici pe care i-am întâlnit.

Totuşi, prea puţin mai contează minima mea experienţă, când stereotipul scoţianului zgârcit este deja un instrument de marketing.

Aşadar, poate că nu iese fum fără foc; altfel, cum să se fi răspândit în toate colţurile lumi bancuri (vezi aici, aici, aici sau aici) cu scoţieni?!

Oare o dovadă în sprijinul acestei prejudecăţi să fie faptul că nu poţi să nu observi prăvăliile cu orice produs la 1 £ (GBP) sau la 99 pence?!

Ba chiar unii se laudă a fi un mare brand de profil – dedicat celor strâmtoraţi la pungă, fie din motive obiective (economice), fie subiective (zgârcenie).

Poţi să dai peste astfel de magazine sunt prezente pe artere comerciale, taman lângă cine-ştie-ce magazin cu branduri de lux, nu neapărat la pefireria oraşelor.

Că doar din zone centrale provin aceste imagini, fie că este vorba de Inverness (foto 1 şi 2) sau Edinburgh (3).

Dar, în aceeaşi măsură în care există aceste locuri pentru cei cu câte un arici în buzunar, dai şi peste multe charity shops.

Iar în Inverness (foto 4 şi 5) există circa o duzină.

Acolo se vând lucruri donate, precum cărţi, haine, electronice, jucării, decoraţiuni, diverse obiecte casnice etc.

Şi, cel mai adesea, de vânzare se ocupă voluntari – şi nu doar tineri care să n-aibă ce face, din câte am văzut eu.

Banii din acest tip de comerţ merg către diferite fundaţii, iar cei care cumpără sunt încurajaţi să ia un produs, să-l folosească, apoi să-l doneze pentru revânzare.

Ar face nişte zgârciţi aşa ceva? I-ar interesa să ţină în funcţiune acest tip de comerţ umanitar?

Într-un astfel de butic (foto 5-10), am dat peste un vinil single din ediţia originală (1977) The Eagles – Hotel California.

Şi nu de scoţian nu l-am luat, căci preţul era derizoriu – 95 pence. Doar că, în era MP3(4)-urilor, nu prea mă mai atrag asemenea suveniruri.

În plus, efectiv, eram supraîncărcat cu bagaje şi mi-era imposibil să-l mai car în bune condiţii.

Dar n-am rezistat impulsului fotoholic de a face poze de împărtăşit cu oricine intră pe acest blog :-)

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (7) [Women in the UK]

Extraordinar mi se pare contrastul dintre această statuie, situată la nivelul solului, între călătorii care forfotesc în Autogara Buchanan din Glasgow, şi imaginea de mai jos, surprinsă de mine în Kensington Gardens din Londra.

S-ar zice că într-un fel erau drăgăstoase femeile britanice odinioară, şi altfel în zilele noastre.

Poate aşa o fi, dar şi dacă trebuie să admitem că moravurile s-au schimbat (nu doar în UK, ci în toată lumea, care nu mai înţelege dragostea aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu), tot periplul meu prin UK m-a convins că în niciun caz nu sunt aşa toate.

Fete care să fie şi frumoase, şi deştepte, şi cuminţi poţi găsi până şi într-o ţară atât de secularizată ca UK, aşadar poate există aceea unica (Domnul ştie unde în lume, că eu chiar nu am habar :-) şi pentru mine.

Admit că eu unul nu am găsit-o, dar sigur nevredniciei mele i se datorează asta. Nu sunt de acord cu lamentaţiile auzite adesea că “nu prea mai sunt băieţi credincioşi” sau că “s-a teminat cu fetele cuminţi”.

Profund lipsită de smerenie mi se pare o atare atitudine, mai ales din partea unora care vedem că suntem cu totul altfel faţă de lumea din jur, dar ne mândrim cu puţinătatea faptelor noastre bune, în loc să-I mulţumim Domnului pentru ele, fără de Care n-am fi făcut nimic.

Prea mult ne gândim că n-am găsit pe nimeni care să ne merite, uitând că avem atâtea cusururi care nu ne fac deloc aşa de buni cum ne credem adesea.

Cât despre miturile că britanicele ar fi de evitat (nişte naşpete, bagaboante şi alte idei d-astea) adesea popularizate de cei care caută un anume tip de femei-obiect, acestea mi se par complet false.

Zicea un părinte (nu dau un citat exact) că “pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. Cine caută astfel de fete (cărora li s-ar potrivi descrierea de pe acest blog), ori să se folosească de ele, ori numai să le judece – dintr-acelea şi găseşte.

Prin urmare, sunt în parte de acord cu opinia confratelui într-ale blogging-ului. Cu amendamentul că viziunea asta oarecum pesimistă nici nu se aplică tuturor fetelor (de altfel, sunt sigur că nici n-ar fi pretins aşa ceva autorul – vezi ideea lui de final) şi că eu nu trăiesc în lumea despre care scrie el:

“Trăim în lumea operaţiilor estetice, a cosmeticelor fără număr, a cremelor anti-rid, a religiei ‘trupului perfect’ (...) În lumea acesta nu mai e timp pentru biserică, pentru post, iar pentru rugăciune nici atât”.

Eu refuz să trăiesc în lumea asta, trăiesc mai degrabă în lumea romantică despre care cântă Gabriel Dorobanţu (vai ce nu-mi plăcea “behăitul ăsta” odinioară, pe când acum am în iPod vreo 7-8 MP3-uri de-ale lui!).

Şi cum nu obişnuiesc să iau de rele fetele, parcă pur şi simplu nici nu găsesc dintr-acelea naşpa. Nu că n-or fi deloc, dar probabil că omul găseşte taman ce caută, iar lumea toată este mai bună sau mai rea după cum o privesc ochii noştri (mai ales cei sufleteşti).

Astfel, aproape că nu este zi petrecută în UK să nu mă minunez de ce fete superbe întâlnesc (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu prototipurile din reviste), dar şi cât de inteligente (nicidecum gâsculiţele de la pagina trei sau cele care cad bete pe străzi) şi cât de amabile pot fi. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele...

Alături de aceste fotografii, nu îmi vine să pun altceva decât nişte citate (întreg textul în format audio) dintr-o conferinţă de-a Maicii Siluana Vlad care explică de ce anume mă tot minunez eu:

“Dumnezeu i-a dat omului, lui Adam, un ajutor care era darul Lui. Pe cine? Pe Eva. Aşa că, surioarelor, bucuraţi-vă, suntem darul lui Dumnezeu către bărbat! Aşa este, chiar dacă nu suntem căsătorite sau suntem măicuţe, tot darul lui Dumnezeu suntem. Că, ia uitaţi-vă cum îmi zâmbesc mie băieţii şi cum i-ar zâmbi unui moşneguţ! Altfel, nu? Niciodată nu se şterge diferenţa, dacă e darul lui Dumnezeu”.

Foarte clar explică Maica Siluana (o găsiţi online aici) cum de se întâmplă ca numai câteva vorbe schimbate cu o fată drăguţă să îţi schimbe o zi proastă într-una mult mai bună:

“Într-un autobuz de băieţi care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

“Cum zicea părintele Cleopa [la care venise cineva – nota mea – spunându-i]: ia uitaţi-vă la fetele astea ce picioare lungi au, şi ce dezbrăcate sunt, şi cad în ispită, mă tulbură! Ce să fac, să umblu cu ochii închişi? Nu taică, o să cazi în canal. Uită-te acolo şi zi aşa: Doamne, dacă picioarele ei care sunt aşa de frumoase, dar Tu Care le-ai făcut? (...) şi atunci vine bucuria şi recunoştinţa mea către Dumnezeu şi simţurile mele participă la această bucurie. Acesta e scopul meu, să transform această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine”.

Minunate cuvinte, pe care nu le-ar fi putut pricepe nici puritanii, născuţi pe tărâmuri britanice, şi care dispreţuiau frumuseţea feminină, lăsată de Dumnezeu şi crezând că, dispreţuind-o, se sfinţeau. Ce imensă rătăcire! Şi nu le înţeleg nici hedoniştii nesătuli de aici şi de aiurea, nici inversioniştii...

Nimeni nu înţelege frumuseţea femeii aşa cum trebuie înţeleasă, dacă nu o caută efectiv ca dar al lui Dumnezeu. Multe sunt frumoase, dar prin mila Lui (vai celor care se încred în propriile tehnici de seducţie, căci nu o dată vânătorul ajunge vânat!), poţi să o găseşti şi pe cea mai frumoasă, care este numai una şi doar a ta, alături de care să trăieşti cum scrie pe blogul acesta.

Cum zice înţeleptul rege Solomon (Pilde – 18, 22): “Cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte dar de la Dumnezeu” – sigur aşa este...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Strigătul râmelor stropşite” – Partea proastă [“The cry of trampled rain worms” – The bad part]

Imediat după ploaie, râmele ies într-o tăcere desăvârşită şi nu scot niciun sunet în afara unui soi de plescăit, atunci când sunt călcate. Acesta ar fi ‘strigătul’ lor.

Cu o asemenea expresie mi-a descris o colegă din Croaţia calitatea muzicii de la concertul din seara aceasta de la Brighton Philarmonic Orchestra.

Credeam că numai eu sunt un incult, filistin şi necioplit care nu apreciază muzica dincolo de piesele preferate, atent selectate în format MP3 şi pentru care îmi ajung (cel puţin în clipa de faţă) numai vreo 3.88GB, mai puţin de un DVD întreg!

Ei bine, iată că şi unei persoane care mai gustă muzica clasică nu i-a plăcut concertul. Pur şi simplu, poate de-abia câteva măsuri muzicale din ceea ce am audiat au trecut dincolo de nivelul suportabilului, dar niciuna măcar nu s-a apropiat, oricât de vag, de nivelul a ceea ce aş numi eu muzică în stare să mă uimească.

Repertoriul (Butler - Gershwin - Stravinsky) m-a lămurit că am făcut una dintre prostiile acelea pe care nu strică să le faci o dată în viaţă, doar ca să ştii apoi, tot restul vieţii, că nu pierzi nimic dacă nu le mai repeţi.

Fără nicio îndoială, pot adăuga şi muzica simfonică creată de compozitori contemporani (doar James Last sau Ennio Morricone îmi plac pe ici pe colo) la categoria “mai bine închis la Guantanamo decât să am de-a face cu operă, balet şi jazz”.

În inculta mea părere, toate acestea îmi sunt forme de exprimare artistică pentru care eu am tot atâta deschidere sufletească precum am pentru analiza matematică, ecuaţiile de la gradul doi în sus, polinoame, factoriali etc.

Şi măcar tuturor acestora din urmă le recunosc imensa utilitate, chiar dacă eu nu le pricep defel. Dar nicidecum şi celor asociate amintitei puşcării militare de tristă notorietate.

Poate că în clipa de faţă oi fi frânt inima vreunei fete iubitoare a amintitelor forme de artă (care tocmai era pe cale să mă considere simpatic :-), dar trebuie să fiu sincer: pot răbda un concert ca cel căruia tocmai i-am supravieţuit – căci, prin mila Domnului, lucruri infinit mai grele rabdă omul – dar nu cred să îmi placă vreodată.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]