Studentul nostru, stăpânul nostru (11) [Our student, our master]

Când am început serialul de faţă, mă aflam sub influenţa foarte bunei impresii despre învăţământul superior britanic. Ulterior, cum şade bine oricărui blogger, am mai fost şi cârcotaş.

S-or mai fi nuanţat părerile iniţiale, dar buna impresie nu mi-a dispărut. Senzaţia mea limpede a fost că studentul (britanic sau străin) care învaţă în UK este stăpân, adică pus în centrul politicilor de educaţie.

Tânărul sau mai puţin tânărul care vrea să înveţe într-o universitate britanică nu este doar o rotiţă într-un sistem, o cantitate neglijabilă, nici o vacă de muls – de taxe de studii, bani de cărţi, taxe de restanţe, şpăgi etc.

Desigur, aş putea fi acuzat că, fiind Chevening Fellow nici nu puteam avea o altă părere decât una superlativă. Admit că în mod sigur am fost privilegiat şi ferit de orice dificultăţi cu care se confruntă studenţii.

Însă şi experienţa personală, şi părerile altora, şi statisticile veneau toate să confirme calitatea învăţământului universitar din UK. De până acum. Căci despre ce va fi după tăierile bugetare + creşterea taxelor încolo sunt mulţi care se îngrijorează.

Şi nu mă refer doar la cei care au ieşit la cafteală cu nu foarte eficienţii poliţişti britanici, care şi-or fi ieşit din mână în ultimii 20 de ani trecuţi de la mişcările sociale din vremea premierului Margaret Thatcher.

Anarhiştilor (să nu fi fost şi troţkiştii pe acolo?!) prea puţin le pasă de taxele de studii. Însă ei nu-şi puteau face reprezentaţia dacă nu ieşeau pe străzi zeci de mii de tineri cu adevărat îngrijoraţi că un an de studii îi va costa de trei ori mai mult.

Îngrijorarea lor s-a auzit (din păcate, fără urmări) şi în Camera Lorzilor. Oricât de hulit ar fi acest corp legislativ neales, tocmai faptul că nu depinde de isteriile electorale, îl face o adevărată voce a raţiunii în Marea Britanie.

Majoritatea (273) ‘nobililor lorzi’ au votat în favoarea dureroaselor măsuri, dar din rândul celor (200) care s-au opus legii s-au ridicat întrebări care, mai mult ca sigur, îi frământă şi pe David Cameron şi Nick Clegg.

Nu cumva creşterea taxelor va duce la o creştere cu 300% a datoriilor studenţilor (student debt)? Oare nu se putea tăia bugetul mai prudent, mai chibzuit? Vor mai putea vreodată cei mai săraci dintre britanici să spere la studii universitare?

N-aş crede că Guvernul de coaliţie nu a cântărit bine chestiunile acestea. Dar, foarte probabil, nu mai este astă soluţie. Datoria publică a UK este sufocantă. Altfel cum ar fi fost Nick Clegg de acord cu o propunere sinucigaşă pentru partidul său?!

Pe de altă parte, mă întreb cum de îşi închipuie cineva că foştii studenţi îşi vor putea plăti vreodată datoriile? Şi ce va fi cu cei 60-70% dintre studenţii, veniţi din state UE, care studiază în UK graţie unui student loan, apoi nu mai rambursează nimic?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (11) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

I don’t know how true the next statement is, but I’ve been planning to write something on this issue ever since I heard that the House of Commons has only 450 seats in the debate chamber, although there are currently 646 mandates. Therefore, first and foremost, I humbly ask my readers to confirm as plain truth or deny as malicious myth the above piece of information. I didn’t find supporting evidence online, nor did I – to my shame! :-( – use the opportunity to verify this when I had the chance (as Chevening Fellow).

Taking the risk of this episode being rather a ‘silly bit’ than a ‘witty bit’, in case that the above information is false, I’ve still got another serious aspect to refer to. The total number of Members of Parliament (MPs) in the UK is absolutely huge, when compared to all ‘big democracies’ of the world, whilst being the greatest in the EU!

With a population of 309 million people in 2009, the USA has a Congress made up of 435 representatives, and 100 senators (+ 1, the Vicepresident).

All members of the House of Representatives are changed every two years, and a third of senators are changed every three years (although a senator stays six years in office), I personally believe it’s a pretty good parliamentary system.

Undeniably, there are voices complaining that today’s American citizens are underrepresented in their Congress, but what could the Indians say then?! There are only 802 (552 + 250) MPs elected to the Parliament of India, for a population of 1,198 billion people.

Well, if you asked Britons about their confidence in Parliament, I’m sure you’d get many people saying they feel ‘unrepresented’. Nevertheless, the figures would disagree with them, as merely feeling unrepresented cannot deny the fact that the Brits are better represented than other (most?!) nations of the world.

There are 646 MPs in the House of Commons + 757 (unelected!!!) members of the House of Lords. This makes a total of 1,403 parliamentarians having a great time on the recession stricken taxpayers’ expense :-(

I find it useless to add any of my comments, as long as I can quote some data, illustrating that there are considerably more MPs in the UK than in any other ‘big democracy’ of the EU. For instance, in Germany, the Bundestag has only 611 members, not 646 like the House of Commons!

Moreover, there are only 69 unelected members in Germany’s Bundersrat, a federal council with some (but not all!) characteristics of an upper house. In the UK’s House of Lords, there’s no limitation on the number of peers who can be part of it!

Let us not forget that Germany’s population is 82,1 million, not 61,1 million like the population of the UK. This means that there is one MP for every 121,000 German citizens, while one British MP (at least theoretically) ‘represents’ 43,500 inhabitans.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

România, în Camera Lorzilor [Romania, in the House of Lords]

România nu este cu desăvârşire absentă din conversaţiile britanicilor, ba chiar poate ajunge să îi preocupe, mai degrabă accidental, până şi pe membrii Camerei Lorzilor. Cu urechile mele am auzit o interpelare în care Guvernul Majestăţii Sale era întrebat ce măsuri ia pentru a preveni exportul de cai pentru sacrificare în Europa.

Nobilele animale - faţă de suferinţa cărora un nobil lord (aşa se adresează ei unul altuia în plen!) nu poate rămâne indiferent - ar fi transportate în condiţii chinuitoare dintr-o ţară UE în alta. România s-ar afla între mai mulţi asemenea exportatori vinovaţi, dar a fost singura nominalizată.

Spre norocul nostru, ministrul care a răspuns la întrebare, a belmejit ceva despre faptul că "toate statele UE respectă normele sanitar-veterinare, bla, bla, bla...". Nu ştiu dacă lorzii au fost convinşi, după ce, acum câţiva ani, au reuşit să impună ca UK să interzică exportul cabalinelor în ţări în care se bănuieşte că aceşti nobili prieteni ai omului vor fi făcuţi salam.

Pe de altă parte, mi se pare demn de remarcat că (cel puţin până acum!) niciunul dintre cei cărora le-am spus că sunt român (şi mă refer la cei pe care i-am întâlnit pe stradă, nu în vreun cadru oficial!) nu părea să facă legătura dintre etnia mea şi cetăţenia celor acuzaţi de toate grozăviile prin ziare, dar pe care, prin zonele curăţele ale Londrei pe unde am umblat, efectiv nu i-am văzut.

Căci la Bruxelles, de pildă, chiar în faţa Parlamentului European, eu unul nu am avut cum să nu-i observ acealşi tip de cerşetori despre care scrie presa britanică, să nu-i aud, ba încă şi să obţin confirmarea, de la o sursă de încredere că "într-adevăr, sunt români".

Sau, mai bine spus, din România, nu români - ca să fim politically correct! Din ce scriu până şi colegii, se pare că îngrijorarea există la nivelul autorităţilor britanice, dar încă nu ştiu cât de întemeiată.

Asta deoarece, după cum este organizat şi supravegheat metroul londonez, mi-e greu să cred că voi auzi şi pe aici cântată Drumurile noastre (acordeon remix :-) ca în Bruxelles. Ceea ce nu exclude să aud - cum mi-a spus o cunoştinţă de la Paris - români vorbind în metrou despre ce pungăşii mai pun la cale.

Multă lume vorbeşte pe aici în hindi, bengali, punjabi, arabă, lituaniană, rusă (plus multă franceză, spaniolă şi italiană - asta da surpriză, că la celelalte limbi mă aşteptam!), cu relaxarea tipică străinilor aflaţi într-un oraş cosmopolit, de parcă nimeni n-ar putea să-i înţeleagă.

Dar tare m-aş mira ca Big Brother-ul ăsta care a instalat milioane de camere să nu fi dus (ori să nu ducă) investiţia până la capăt şi să nu înveţe şi să tragă cu urechea.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]