Minciuna repetată de un milion de ori… [The lie repeated a million times…]

“Parcă vorbesc cu turcii!” – aşa sună o exclamaţie din popor, rămasă din moşi strămoşi şi menită să sintetizeze exasperarea în faţa unui interlocutor autoritar, convins că numai el are dreptate, consecvent (ca un bou?!) în a-şi susţine opiniile.

Ori că vobeşti cu Băsescu şi ai lui fanatici ieniceri portocalii, ori că vorbeşti cu Başesgioglu*** – tot acelaşi lucru este… nu te poţi înţelege, nu ai o limbă comună.

Nu că ar fi să dăm, neapărat, crezare ipotezei că familia Băsescu este de origine turcă, însă, pe unde a trecut cel mult-lăudat drept preşedinte-jucător, erou anticorupţie, reformist etc, a lăsat în urmă ceea ce lăsau şi turcii când invadau aceste meleaguri acum câteva sute de ani.

Jale şi prăpăd – oameni plecaţi în bejenie (ba chiar invitaţi să o facă!), cu veniturile jumulite, socotiţi drept leneşi şi inutili, spitale închise, natalitate în prăbuşire, resurse prădate, declin al autorităţii statale şi un sufocant simţământ de străin în ţara ta.

Nici urmă de progres economic, de reaşezare pe criterii meritocratice a societăţii, de valori europene, de instituţii ale statului de drept funcţionale… Sub nicio formă, nici urmă de ‘trai mai bun’, aşa cum se promisese în 2004.

N-a fost decât, vorba unui analist politic din UK (citată deja pe acest blog), de “o revoluţie a milionarilor contra miliardarilor”. Un jaf sistematic în favoarea unei găşti portocalii.

În tot acest timp, maşinăria de propagandă a funcţionat non-stop, scuipând aceleaşi şi aceleaşi minciuni, potrivit cărora ‘Băsescu = progres, democratizare, europenizare, dreptate, corectitudine, UE’, iar ‘ceilalţi (oricare ceilalţi!) = înapoiere, totalitarism, ieşire din Europa, nedreptate, corupţie, Rusia’…

În afara privilegiatei nomenclaturi portocalii, mai toţi românii au văzut că tot progresul nu este vreun colier de diamante (de oportunităţi care să ducă la un trai mai bun), ci un laţ tot mai strâns în jurul gâtului nostru.

Cu malefică perseverenţă, s-a construit o novlimbă (Newspeak) maniheistă, de genul “patruped bun, biped rău”. ‘Patruped = Băsescu şi ai lui, toţi cei care vor şi aduc binele ţării, prosperitatea şi dreptatea’, în timp ce ‘bipezii = duşmanii bunăstării (?!) aduse de Băsescu’.

Evident, cu excepţia specimenelor pitice şi a cocoşaţilor morali care se dau mari intelectuali (curat ‘ieoropeni’, precum în operele lui I.L. Caragiale), bipezilor le este mai greu să se coboare şi să-l pupe în fund pe Zeus.

Cu dispreţ faţă de definiţia de dicţionar a termenului, se tot vorbeşte de lovitură de stat şi de apărarea democraţiei prin răstălmăcirea ei, printr-un boicot care, chipurile, ar fi tot atât de onorabil precum cele la care chema Mahatma Gandhi.

După învăţăturile lui Joseph Goebbels, minciuna este repetată de un milion de ori şi difuzată pe canale variate, doar-doar o ţine. Deja, după opt ani de propagandă, minciuna că ‘Băsescu = cel bun, iar ceilalalţi = cei răi’ atât s-a lipit ca guma de mestecat în păr pe creierele unora, încât extirparea ei pare imposibilă.

Ei se socotesc a gândi ‘independent’, dar nu au mestecat ei înşişi guma respectivă, ci li s-a lipit gata rumegată de alţii. Nimeni, nici dintre cei mai apropiaţi, nu ar fi fost gata să moară alături de Ceauşescu, dar alături de Băsescu s-or găsi destui.

Numai Dumnezeu ştie dacă, în pofida milioanelor de minciuni băsiste s-or putea aduna destule milioane de voturi DA, pentru evitarea unui război civil. De nu, tot numai către El putem avea nădejde şi să-I cerem să ne ocrotească de ‘turcii cei dintre noi’.

*** NOTĂ: Pentru asocierea făcută, îmi cer iertare politicianului turc Murat Başesgioglu care, probabil, nu are nicio legătură cu Băsescu şi viaţa politică din România, dar mi s-a părut frapantă similaritatea dintre numelui lui şi cel al preşedintelui suspendat.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Novlimbă: pot oamenii să-şi ‘reîncarce’ bateriile şi să fie ‘deştepţi’ precum computerele? [Newspeak: can people ‘recharge’ their batteries and be ‘smart’ like computers?]

“Dacă nu am avea vicii, am fi nişte roboţi”, încuviinţa cineva vorba de duh a unui amic pe un oarecare blog – căruia nu aş avea de ce să-i fac reclamă.  

După o asemenea mostră de înţelepciune a vremurilor noastre, n-ar trebui să fie de mirare  ce venea scris în rândurile ulterioare. Bloggeru’ îşi cam mângâia cu vorbe dulci viciile (cafeaua, fumatul, dependenţa de net), ca pe nişte foarte dragi, nespus de paşnice şi complet nevinovate pisicuţe…

Cu toţii avem astfel de animale de companie, mult mai vinovate decât ne închipuim, dar n-aş vrea să intru acum în detalii despre vicii şi păcate. Mai ales că de dependenţa de net – mai puţin aceea de Facebook, ceea ce nu poate fi circumstanţă atenuantă :-) – sufăr şi eu.

Aş vrea numai să strâng puţin de buba acestor exprimări foarte curente în ultima vreme, care compară omul cu neînsufleţite creaţii de-ale sale.

S-a umplut lumea de exemple ale acestei orwelliene novlimbi (Newspeak). Ori că ne referim la română, ori la engleză (cele două limbi cu statut oficial egal pe MunteanUK :-), din ce în ce mai des observ cum măsura omenescului a devenit prestaţia unei maşinării.

Tot omul obosit vrea să ‘îşi reîncarce bateriile’, iar de se găseşte vreunul care îşi mai pune mintea la contribuţie – fără ca doar să regurgiteze ceva din informaţiile preasamblate şi preambalate cu care s-a îmbibat, inevitabil, din lumea din jur – se zice că este ‘deştept precum un computer’.

Iar despre un prichindel care era pe calea înfiripării unei culturi generale, deşi nu ajunseze nici măcar în clasa a patra, colegii mi-au spus că “el este Google-ul clasei”.

A crede că Google poate avea vreun soi de virtute în sine, pentru că ‘ştie’ multe,  a socoti că un computer, oricât de performant, este ‘deştept’ de unul singur îmi pare la fel de stupid precum a crede că un om poate trăi numai din ‘reîncărcări’ ca o maşinărie.

A compara omul cu aceste născociri neputincioase (de nu ar fi puse în funcţiune tot de voinţa omului şi de nu s-ar fi creat prin strădaniile sale, dar mai ales cu îngăduinţa Făcătorului tuturor celor văzute şi nevăzute) este lipsit de sens.

Fiecare om este infinit mai mult decât un robot şi ceea ce îl umanizează nu sunt viciile (ci dimpotrivă: răstignirea lor!), iar ceea ce ne încarcă nu sunt cele la care râvnesc cei mai mulţi dintre pământenii zilelor noastre…

…mai mult somn, mai multă şi mai bună mâncare şi băutură, mai mulţi bani, mai multă faimă, mai mulţi prieteni (pe Facebook?!), mai multe cărţi citite, mai multe filme văzute, mai multe călătorii, nenumărate tipuri de distracţii şi plăceri ori alte felurite ‘experienţe’ irelevante în veşnicie.

Orice baterie reîncărcabilă (acumulator) are un ciclu de viaţă, la capătul căruia nu mai este posibilă vreo reîncărcare. Nouă, tocmai când ni se opreşte maşinăria (trupul – singurul în ale cărui pofte şi în a cărui bunăstare am investit), ni se vădeşte omul din noi.

De-abia când bateriile (burdihanele, urechile nesătule, ochii mereu doritori să vădă, dar şi cotloanele cu gânduri şi amintiri din creier) se golesc definitiv, omul este liber să fie el însuşi.

Dar mulţi n-or mai putea să fie, nu pentru că ar exista ‘nefiinţa’ unde se duc morţii (cum pretinde altă odraslă a novlimbii), ci pentru că bateriile sufletului, cele cu care trecem dincolo de moarte, vor fi goale.

Mai toate dintre ‘hainele care îl fac pe om’ – după cum zice o proastă vorbă omenească mai veche de inventarea bateriilor, a roboţilor sau a computerelor – vor cădea atunci de pe noi ca frunzele uscate de pe arbori.

Despuiaţi de amăgitorul frunziş, cei acum mereu grijulii să nu ne lăsăm bateriile neîncărcate vom spune şi noi “mă tem, căci sunt gol”, precum odinioară Adam. Însă teama de atunci a celor trăitori în netemere de Dumnezeu în vremea acestei vieţi nu va mai fi de vreun folos.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]