Margaret Thatcher had some kind of a faith… [Margaret Thatcher avea un soi de credinţă…]

Floods of bytes and pixels are being dedicated these moments to the death of Margaret Thatcher, undoubtedly an outstanding personality of the past century.

It would be a futile attempt from my part to write an obituary, as long as countless other political analysts and historians (as a lousy blogger, I can’t pretend to be any of these) have already published good articles about the Iron Lady who helped tear down the Iron Curtain, bring the USSR on its knees, and end the Cold War.

What I would like to do is draw attention to some of her religious beliefs. Although by no means in accordance with the Orthodox Church’s doctrine, her ideas were quite unparalleled in our secular EU and in stark contrast with the concoction of politically correct clichés that current leaders hold as paramount beliefs.

She probably was the last (or among the last) genuine political personalities of human history, which seems to have entered a decrepit phase of copycat leaders, of pathetic strawmen like Tony Bliar, Gordon Clown, David Chameleon, Barack Obama, Traian Băsescu or... Victor Ponta.

Brainwashed by nihilistic ideologies, trailing their twisted moral backbones and crippled ambitions on the world scene, these statesmen (and women – let’s not forget feminine versions, like Angela Merkel or Hillary Clinton, of the above antiheroes!) are but ethically eviscerated puppets.

Like all great historical heroes (including her favourite Winston Churchill) Margaret Thatcher remains a controversial character. However, unlike most leaders of our troubled times, she had some form of faith.

A faith as staunchly followed as probably only great characters of yore did, perhaps Oliver Cromwell or John Knox. Here are some of her beliefs about Christianity (taken from here): 

“Methodism isn’t just a religion for Sundays – no faith is only a faith for Sundays. There were a lot of things during the week which one attended. Methodism is a pretty practical faith; there were the mothers’ sewing meetings and the guilds for young people.”

“If you are faced with the real problems of poverty and ignorance and people don’t know how best to grow crops, you’ve got a pretty simple, straightforward task because you’ve got to help, and help in practical terms. 

Because while you’re teaching them religion you’ve got to recognise that they are not very likely to receive it or understand it unless it does mean something and enables them to do things for themselves.

“So you replace poverty by a better standard of living out of people’s own efforts, because everyone’s got talent and ability, and you teach them what we regard as necessary to life, and you teach them religion as well.” 

“So when you’ve relieved poverty and ignorance and disease, if you are not a Christian you think that sorts out the problems of the world. You and I know it doesn’t, because there is still the real religious problem in the choice between good and evil. Choice is the essence of ethics.

If you deny that personal responsibility you are denying the religious basis of life – that’s the difference between me and a Marxist. The values by which you and I live are not values given by the State.” 

“Christianity is about more than doing good works. It is a deep faith which expresses itself in your relationship to God. It is a sanctity, and no politician is entitled to take that away from you or to have what I call corporate State activities which only look at interests as a whole.

So, you’ve got this double thing which you must aim for in religion, to work to really know your faith and to work it out in everyday life. You can’t separate one from the other. 

Good works are not enough because it would be like trying to cut a flower from its root; the flower would soon die because there would be nothing to revive it.” 

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (22) [Despre transportul în comun în UK]

It would be reasonable to expect that in a country like Great Britain, where locomotives were invented some two centuries ago, trains would the best in the world in our times, wouldn’t it?

Well, that would be reasonable… But what’s reasonable these days in the world we live in? There’s no secret that – although faring well compared to what happens in Romania – the British rail transport lags behind those of France, Germany and other EU countries.

And it is certainly lightyears away from the Japanese rail system, where passengers can receive a ‘delay certificate’ if a train is only five minutes late!

As of 1994, trains in the UK have been operated by private firms, nevertheless, Britons haven’t seen any of the improvements in service quality that they had been promised ever since Margaret Thatcher, in the 1980s.

By all accounts, it was a botched privatisation. Britons ended up paying 40% more for a train ticket in their own country than they would pay in the Netherlands, Sweden or France.

To this day, France’s (SNCF) and Germany’s (Deutsche Ban) rail companies are state-owned and their performance is often acclaimed. On the other hand, since 1987, Japan’s complex rail system has been in the hands of some 16 private firms – and trains run even better.

It’s not the aim of this blog post to go into ideological speculations about privatisation. If it’s carried out, it should be done properly – the Japanese way, not the British way (read about this big failure: here, here, here, here, here, here, here or here).

Why do I fear that when the Romanian state-owned rail company (CFR) is eventually privatised, the result will look more like what happened in Britain than how privatisation was done in Japan?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (11) [Our student, our master]

Când am început serialul de faţă, mă aflam sub influenţa foarte bunei impresii despre învăţământul superior britanic. Ulterior, cum şade bine oricărui blogger, am mai fost şi cârcotaş.

S-or mai fi nuanţat părerile iniţiale, dar buna impresie nu mi-a dispărut. Senzaţia mea limpede a fost că studentul (britanic sau străin) care învaţă în UK este stăpân, adică pus în centrul politicilor de educaţie.

Tânărul sau mai puţin tânărul care vrea să înveţe într-o universitate britanică nu este doar o rotiţă într-un sistem, o cantitate neglijabilă, nici o vacă de muls – de taxe de studii, bani de cărţi, taxe de restanţe, şpăgi etc.

Desigur, aş putea fi acuzat că, fiind Chevening Fellow nici nu puteam avea o altă părere decât una superlativă. Admit că în mod sigur am fost privilegiat şi ferit de orice dificultăţi cu care se confruntă studenţii.

Însă şi experienţa personală, şi părerile altora, şi statisticile veneau toate să confirme calitatea învăţământului universitar din UK. De până acum. Căci despre ce va fi după tăierile bugetare + creşterea taxelor încolo sunt mulţi care se îngrijorează.

Şi nu mă refer doar la cei care au ieşit la cafteală cu nu foarte eficienţii poliţişti britanici, care şi-or fi ieşit din mână în ultimii 20 de ani trecuţi de la mişcările sociale din vremea premierului Margaret Thatcher.

Anarhiştilor (să nu fi fost şi troţkiştii pe acolo?!) prea puţin le pasă de taxele de studii. Însă ei nu-şi puteau face reprezentaţia dacă nu ieşeau pe străzi zeci de mii de tineri cu adevărat îngrijoraţi că un an de studii îi va costa de trei ori mai mult.

Îngrijorarea lor s-a auzit (din păcate, fără urmări) şi în Camera Lorzilor. Oricât de hulit ar fi acest corp legislativ neales, tocmai faptul că nu depinde de isteriile electorale, îl face o adevărată voce a raţiunii în Marea Britanie.

Majoritatea (273) ‘nobililor lorzi’ au votat în favoarea dureroaselor măsuri, dar din rândul celor (200) care s-au opus legii s-au ridicat întrebări care, mai mult ca sigur, îi frământă şi pe David Cameron şi Nick Clegg.

Nu cumva creşterea taxelor va duce la o creştere cu 300% a datoriilor studenţilor (student debt)? Oare nu se putea tăia bugetul mai prudent, mai chibzuit? Vor mai putea vreodată cei mai săraci dintre britanici să spere la studii universitare?

N-aş crede că Guvernul de coaliţie nu a cântărit bine chestiunile acestea. Dar, foarte probabil, nu mai este astă soluţie. Datoria publică a UK este sufocantă. Altfel cum ar fi fost Nick Clegg de acord cu o propunere sinucigaşă pentru partidul său?!

Pe de altă parte, mă întreb cum de îşi închipuie cineva că foştii studenţi îşi vor putea plăti vreodată datoriile? Şi ce va fi cu cei 60-70% dintre studenţii, veniţi din state UE, care studiază în UK graţie unui student loan, apoi nu mai rambursează nimic?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (12) [Things like these, only at the Brits]

Poate deloc întâmplător, tocmai pe meleaguri bretone mi-am amintit că neapărat trebuie să mai semnalez încă ceva tipic britanic. Nu cred că există oraş în UK care să nu aibă măcar un pub cu numele de Waterloo, dacă nu chiar o stradă întreagă...

....însă chiar că este întâmplător că, pentru o a treia postare consecutivă, pomenesc de Glasgow (un oraş minunat despre care voi mai avea multe de scris), unde am surprins imaginea de mai sus. Apoi, desigur că nu puteam să nu găsesc şi în Edinburgh*** un local similar pe care să-l fotografiez.

Se pare că britanicii nu ratează nicio ocazie de a le reaminti francezilor de celebra înfrângere finală a lui Napoleon Bonaparte. De pildă, Margaret Thatcher, care l-a primit cândva pe François Mitterand într-o sală cu un imens tablou al bătăliei din nefasta zi de 18 iunie 1815.

Nu ştiu cât ţine aceasta de aroganţa britanică, dar am observat că, atunci când se iveşte ocazia în discuţii prieteneşti, nici americanii nu se dau înapoi de la a-i lua peste picior pe britanici, stră-stră-stră... nepoţii celor daţi afară din Lumea Nouă între 1775-1783. Cât despre un scoţian, probabil că nu trec 24 de ore din viaţa lui în care să nu găsească o bârfă sau glumiţă ori numai să strâmbe din nas faţă de ceva legat de englezi.

Vreme de peste un deceniu, dacă plecai din Paris cu Eurostarul către Londra, coborai în... Gara Waterloo. Nu că n-ar fi o gară frumoasă şi aceea, dar din noiembrie 2007, Eurostarul ajunge, în ceea ce a fost numită “catedrala gărilor” – St. Pancras International.

Cu siguranţă, motive pragmatice or fi stat la baza deciziei, pe care am fi naivi să o luăm drept încă un semn de Entente Cordiale. Multe furtuni vor mai tulbura Canalul până ca cele două state vecine şi prietene să fie pe aceeaşi lungime de undă. Sunt curios de cum va fi în 2015, la aniversarea a 200 de ani de la bătălie, însă şi dacă ţara unde se vor ţine festivităţile se va mai numi Belgia.

*** NOTĂ: Oraşul din lume unde – cel puţin la momentul la care adaug observaţia aceasta (13.03.2009) – probabil că mă simt cel mai acasă dintre toate marile oraşe ale lumii în care m-a binecuvântat Dumnezeu să ajung.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]