[EN] Punished smokers / [RO] Fumători pedepsiţi

[EN] I admit that sinful I sometimes can’t help enjoying when I watch the sad view of some ‘punished smokers’. [RO] Admit că păcătosul de mine uneori nu mă pot abţine a mă bucura când urmăresc trista de privelişte a unor ‘fumători pedepsiţi’.

[EN] I remember the long hours when I breathed in the sickening smoke... at school, at work, on the street, in pubs, sometimes even on beaches or in parks. [RO] Îmi amintesc lungile ore când am inspirat scârbosul fum… la şcoală, la serviciu, pe stradă, în localuri, uneori chiar şi pe plaje sau în parcuri.

[EN] Nevertheless, there’s nothing funny – neither I, nor anyone else should laugh at these enslaved people. [RO] Cu toate acestea, nu este nimic amuzant – nici eu, nici altcineva nu ar trebui să râdă de aceşti oameni înrobiţi.

[EN] None of us would look better if our power of will were diminished by nicotine and the tyranny of hedonism. [RO] Niciunul dintre noi nu ar arăta mai bine dacă puterea voinţei ne-ar fi diminuată de nicotină sau de tirania hedonismului.

[EN] This is how those once ‘cool’ smokers (like these teens drinkers) look when they grow up… pretty ‘un-cool’, I’d say… [RO] Aşa arată acei cândva ‘cool’ fumători (precum aceşti băutori adolescenţi) când cresc mari... destul de ‘ne-cool’ aş zice eu...

[EN] Sidelined: taken out of their daily routine, out of their work environment or even out of buildings. [RO] Marginalizaţi: scoşi din rutina zilnică, afară din mediu de lucru sau chiar afară din clădiri.

[EN] Smoking is no longer a comfortable experience in most of EU countries and the USA. It still is in China and Russia. [RO] Fumatul nu mai este o experienţă confortabilă în cele mai multe state UE şi în SUA. Este încă în China şi Rusia.

[EN] Lighting a cigarette has become something that must always be done outside… And not only outside the European Commission headquarters in Brussels (pic 1). [RO] Aprinderea unei ţigări a devenit ceva care trebuie făcut întotdeauna afară… Şi nu doar în afara sediului Comisiei Europene din Bruxelles (poza 1).

[EN] Smokers are compelled to go out in front of little stores in Brighton (2) or to descend 30-40-50 floors in New York City. [RO] Fumătorii sunt forţaţi să iasă afară în faţa unor mici prăvălii din Brighton ori să coboare 30-40-50 de etaje în New York City.

[EN] And that may not be the worst. They could be crammed into glass cubes like in the Airport of Munich (3)… [RO] Şi aceasta s-ar putea să nu fie cel mai rău. Ar putea fi înghesuiţi în cuburi de sticlă precum în Aeroportul din Munchen (3)...

[EN] Is it good? Is it bad? Is it discriminatory? Is it politically correct? What about the efficiency of these constraints? [RO] Este bine? Este rău? Este discriminatoriu? Este politic corect? Ce putem zice de eficienţa acestor constrângeri?

[EN] Maybe some good results will be observed over the decades, when other cause of death would seem insurmountable… [RO] Poate că unele rezultate bune vor fi observate peste decenii, când alte cauze ale morţii vor părea insurmontabile…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (25) [Women in the UK]

La imaginea proastă a britanicelor s-a nimerit de mai multe ori să mă refer, deşi scopul declarat al serialului acesta era să pun în evidenţă lucrurile bune (câteva doar: aici, aici, aici sau aici), nu pe cele rele.

În acord cu schimbarea de politică editorială pe care o anticipam acum ceva vreme – de a face din MunteanUK mai degrabă un fotoblog – se vrea a fi şi postarea de faţă: să postez două imagini fără prea multe comentarii (de m-oi putea abţine :-)

O adolescentă cântă pe stradă (parcă amicele ei doar se amuzau, fără să fie şi ele mici artiste), pentru un bănuţ cinstit, într-o ţară unde aceast hobby rămâne hobby, adică o ocupaţie temporară, privită ca una pe deplin respectabilă.

Nu este asociată cu cerşetoria, precum în alte ţări, mai de prin părţile răsăritene ale UE. Decât atunci când, din păcate, anumiţi est-europeni vin să transforme acest obicei onorabil într-o agasantă modalitate de a-şi câştiga existenţa.

Ca simplu hobby, este vorba de easy money (bani uşor obţinuţi), căci trebuie să fie uşor şi plăcut să câştigi ceva de pe urma unui talent de la Dumnezeu. Pentru rezultate mai mari decât aplauze şi bănuţi pe stradă, probabil că trebuie mai multă muncă.

Nu ar trebui să conteze cât de mult poţi câştiga; mai importante sunt experienţa, depăşirea tracului, interacţiunea cu publicul… Din cealaltă perspectivă, a cerşetorilor, ştim bine că doar banii contează, nu şi calitatea interpretării.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fi neapărat cerşetor pentru a ajunge la acoperirea unor cheltuieli sau să faci economii, îmi spunea cineva care a practicat aşa ceva într-o metropolă din Australia, în timp ce urma o facultate de drept.

Toată aprecierea pentru acest tip de ocupaţie (street busking) şi pentru feţele normale ale tinerelor din poze, dar în spatele lor se vede alt tip de imagine, a femeii-obiect, femeia-zeiţă a erei noastre consumiste. Că aşa-i în viaţă, unii cu munca, alţii cu succesul…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (22) – At a barbecue / La un grătar

[EN] Barbecuing in Romania – somewhere NV of Târgovişte, Dâmboviţa county (DB). [RO] La grătar în România – undeva la NV de Târgovişte, judeţul Dâmboviţa (DB).

[EN] Barbecuing in Scotland – The Meadows park, Edinburgh. [RO] La grătar în Scoţia – parcul The Meadows, Edinburgh.

[EN] ...and youngsters warming up by a fire on a beach by the cold sea in Brighton, East Sussex. [RO] ...şi tineri încălzindu-se la un foc pe o plajă lângă marea rece din Brighton, East Sussex.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (24) [Women in the UK]

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.

Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.

De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.

Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.

De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.

Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.

Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.

De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.

Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.

Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

“Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.

Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.

Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (16) [Women in the UK]

Un lucru care nu are cum să nu-ţi sară în ochi pe tărâm britanic este că foarte multe tinere (către 85-90% dintre şcolăriţe) poartă ştrampi negri şi fuste scurte, cât mai scurte.

Din câte am văzut, uniforma de la licee impune dresurile negre, dar cred că şi o lungime minimă a fustei, ceea ce strâneşte uneori proteste vehemente.

Fetele (susţinute uneori de mame cu tot atât de multă minte ca ele) vor cât mai scurte, profesorii cât mai decente.

Deja, într-o ţară în care avortul e la liber şi în creştere între adolescente, unde educaţia sexuală li se va băga copiilor pe gât de la şapte ani, promiscuitatea devine normă, iar alcoolismul este o problemă socio-medicală de nestăvilit…

… îmi par sunt absolut hilare astfel de dezabateri pe tema: se cuvine ori nu se cuvine elevelor să poarte astfel de fuste?

De parcă buna cuviinţă ar mai conta în lumea contemporană! E legal sau nu? Atâta vrea să ştie omul de azi. Restul, chiar şi într-o ţară renumită pentru a sa British civility este irelevant!

Problema ţine de învăţământul preuniversitar, căci la studente treaba aceasta deja nu mai este o problemă fierbinte (hot issue). Numai exclusivistele universităţi private (şi scumpe!) mai au uniforme.

La cele de stat, taxele mai mici vin însoţite de o mai mare libertate vestimentară. Pe care studentele o împart – iarăşi zic eu ochiometric, fără a mă baza pe relevanţa vreunui studiu statistic – în felul următor.

Pe de o parte, sunt cele care – că o fi iarnă, vară, zi obişnuită sau specială (de examen) etc – nu se pot dezlipi de ştrampii negri. Desigur, pornim de la premisa că n-or fi fiind aceeaşi pereche în fiecare zi :-)

Să fie la vreo 40% cele din această categorie. Restul optează pentru jeans sau alte soiuri de pantaloni. Rochiţele şi fustiţele (însoţite de tocuri cât mai înalte sau bocanci) sunt rezervate exclusiv pentru petreceri.

Şi la astfel de ocazii de partying unde jertfele zeului Bachus sunt regula, mai recomandabili ar fi pantalonii. S-or spala ei mai greu decât picioarele goale, dar sunt mai comozi şi mai călduroşi când cazi la margine de drum.

Foarte ciudat a mai evoluat moda în ultimul veac, încât o fată cuminte în UK mai degrabă poartă pantaloni decât fustiţie şi rochiţe, asociate cu promiscuitatea.

Nu că nu s-or găsi absolut deloc prin magazine şi din acelea mai lungi, drepte şi/sau în nuanţe sobre (de tip business – poza cinci) sau vaporoase şi înflorate (casual).

Cine caută găseşte, mai ales într-un oraş cu nenumărate posibilităţi de shopping, cum este capitala Scoţiei (Edinburgh), de unde provin toate fotografiile din acest episod.

Doar că, în mod obişnuit, alegerea este între scurt, şi mai scurt şi scurtisim. Iar reclamele numai la d-astea scurte se fac… cine a văzut vreuna la altceva?!

Evident, nici scurtimea fustei şi nici scurtimea minţii nu se pot corecta prin dispoziţie legală sau administrativă, de Big Brother sau conducerea unei şcoli. Ar trebui să rămână exclusiv la alegerea fiecăruia.

Faptul că, din pricina lumii fără-de-Dumnezeu în care trăim mulţi fac alegerile cele mai proaste este foarte trist. Însă alegerea corectă nu o poţi prescrie nimănui, ci cel mult stimula.

Tot mai multe fete vor fuste scurte şi nu-i locul aici de a deschide o discuţie cu conotaţii etice pe această temă – ce anume şi cât spune scurtimea fustei ceva despre persoana purtătoarei? – ci mă limitez a constata ceva.

Sunt unele în cazul cărora (vezi prima şi a şasea imagine, ambele contre-jour), înspre soare de poţi uita, dar la chipul lor – ba :-) Vestimentanţia lor poate ridica, în funcţie de diverse spaţii culturale şi de diferite epoci, probleme etice.

Dar nu generează o izbitoare cacofonie estetică. Pentru că sunt destule şi cele cărora fusta scurtă şi ştrampii negri nu le fac nicidecum vreo favoare.

Pur şi simplu, aceste biete fete au pierdut simţul ridicolului, care nu este decât un simptom al prăpastiei morale pe fundul căreia se află societatea în trăiesc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (13) [Women in the UK]

Nicăieri în lumea civilizată (?!) nu este uşor să creşti o fiică, dincolo de vârsta de 7-8 ani. Cu atât mai mari bătăi de cap trebuie să ai când vrei să creşti o fată în UK, cum se vede în privirea concentrată a mamei din stânga imaginii.

N-aş zice uitătură încruntată, cum ar putea părea, pentru că, urmărind vreme de 15-20 fiecare cuvânt schimbat între mamă şi fiică (+ stând la o fotoholică pândă în tren, din care a rezultat această poză), mi-am dat seama că discuţia reflecta o bună comunicare între ele.

În ciuda răbdării cu care asculta şi a perseverenţei cu care punea întrebări, parcă îmi vine greu a crede că mama (a cărei vârsta las să i-o aprecieze cititorii, că eu habar n-am!) nu era istovită să audă de proiectele artistice (pictură, design – cam aşa ceva reţin eu) despre care fiica ei (la liceu) tot povestea.

Dincolo de impresiile mele – poate nu or comunica mereu la fel de deschis ca în discuţia urmărită de mine, ce pot şti eu, ca simplu fotoholic?! – contrastează imaginea mamei şi look-ul fiicei. Cum de a putut creşte o mamă care arată a femeie la locul ei, cum se zice pe româneşte, o fiică cu un look atât de funky? Ar decreta gura lumii...

Şi nu e greu să constaţi – cu mintea de la 29 de ani, căci am mai îmbătrânit şi eu şi m-am învechit în rele judecăţi de valoare :-( – că tânăra artistă din imagine n-a făcut decât să-şi urâţească chipul, sub părul blond peroxidat şi dunga de alb trasă în dreptul perciunilor de la ochi până la ureche.

Oare nu i-ar fi stat bine fundiţa ciclamen şi în părul natural sau pe un chip fără fard cu sclipici? ...întreb şi eu ca o babă nesuferită. Poate o fac numai să ascund faptul că, de fapt, nu o dată am găsit mai multe şi mai de interesante de vorbit cu ciudăţelele acestea ca ea, decât cu ălea elegante, mereu în ton cu moda, pline de ifose, dar uscate pe dinăuntru.

Şi uite-aşa, iată cum, la fel ca în precedentul episod, de-abia după o îndelungă introducere ating ideea principală – anume că dificultatea de a creşte o fiică în epoca noastră se poate observa pur şi simplu din cât de diferit arată fiicele de mame.

N-aş vrea să dau verdictul că, odinioară, pe când cele mai multe femei năşteau toţi copii rânduiţi de Dumnezeu (aşadar puteai fi şi mamă a 8-9 fiice) era mai uşor, căci toate vremurile şi-au avut greutăţile lor. Dar era mai simplu.

Însă, fără îndoială, cutez eu să spun, au fost vremuri când, dacă puneai o mamă şi o fiică alături, ele semănau în bună măsură. Nu văd să fie nevoie de vreun studiu ştiinţific care să întărească ceea ce spun; cred că oricine are un teanc de poze vechi în casă poate testa teoria mea.

Evident, prea multe fete ar rămâne nemăritate dacă ar arăta exact ca mamele lor :-) şi nu cred că acest lucru este idealul niciunei societăţi umane. Însă prăpastia dintre cum arată mamele şi fiicele dovedeşte cât de greu se creşte o fată în ziua de azi.

Tot mai puţin cântăreşte autoritatea maternă – exercitată prin puterea exemplului, că nu cred în altfel de autoritate – în modelarea fetelor de azi. Doar nici Hristos n-ar avea autoritate asupra noastră, dacă numai ne-ar fi predat porunci, fără să ne fi arătat El Însuşi şi atâţia Sfinţi ai Săi cum să-L urmăm.

Pierderea autorităţii materne e o boală de secole, căci cam de când ne-a ‘iluminat’ Iluminismul cu satanicele sale valori umaniste, femeile seamănă din ce în ce mai puţin cu cele care le-au dat viaţă. De la diferenţe mici, greu sesizabile, s-a ajuns la salturi uriaşe.

În primul rând, câtă vreme o femeie năştea la apogeul perioadei sale fertile (de la 15 la 25 de ani), între ea şi fiicele ei adesea nu erau mai mult de 20 de ani diferenţă. Pe când, în ziua de azi, când diferenţa urcă la 30-35 de ani, cu greu nu i-ai putea da dreptate unei adolescente dacă respinge sfaturile mamei sale ca fiind ‘din altă epocă’.

Şi dacă epoca ar fi numai alta, apoi încă n-ar fi mare lucru. Marea problemă este că, nu doar în România (fost-comunistă), dar şi în Marea Britanie (de când de ştie ea capitalistă), lumea în care au crescut mamele s-a răsturnat cu fundul în sus faţă de lumea în care cresc fiicele lor. Fiecare epocă este mai rea decât precedenta.

Multe din cele ce erau virtuţi la mare preţ au devenit o ruşine, obiecte vestimentare asociate femeilor uşoare au devenit normă, femeile s-au masculinizat, bărbaţii s-au efeminat, iar ceea ce era dizgraţios şi la bărbaţi acum este acceptabil şi la femei...

Pe vremuri, mamă fiind, erai întrucâtva ajutată de societate să-ţi creşti fiica, căci nu erau atotpromovate alte (non)valori umaniste decât cele pe care i le împărtăşeai tu. Chiar dacă erai neglijentă cu responsabilităţile de mamă, presiunea socială putea compensa această neglijenţă.

Astăzi, n-o fi chiar imposibil, dar cu certitudine extrem de compliat să educi o fiică, în condiţiile în care pe orice revistă pune mâna, în orice magazin intră sau orice post TV sau site ar deschide, ea găseşte cu totul altceva decât i-ai spus că este bine.

Să nădăjduim că oricare*** mamă-muceniţă din zilele noastre – a cărei fiică îşi păstrează fecioria până la casătorie sau care, indiferent ce ar fi greşit, nu îşi adaugă păcatul avortului sau care, fie şi hipnotizată de goana după carieră, păstrează măsura lucrurilor care contează cu adevărat şi ştie că aşa o iluzie nu merită chiar orice preţ – nu-şi va pierde răsplata de la Dumnezeu!

*** NOTĂ: Pentru oricine se va fi simţit ofensat de părerile mele despre credinţele eterodoxe, precizez că nu exclud nicidecum ca Hristos să răsplătească mamele de toate credinţele, potrivit faptelor lor. Nu-s atât de răuvoitor, încât să nu văd că există mame catolice sau protestante, care n-or fi avut cum să cunoască Adevărul, dar îşi îndeplinesc menirea de mamă mai bine decât multe femei botezate în credinţa adevărată de care nu le-a păsat niciodată să o cunoască :-(

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (6) [Women in the UK]

Una dintre realităţile despre femeile din UK pe care am descoperit-o este aceea că foarte multe dintre ele au un serviciu de la vârste fragede. Iar aceasta le aseamănă mai degrabă cu americancele decât cu alte tinere din Europa.

În Scandinavia, statul-dumnezeu (welfare state – şi nu e de mirare că ponderea ateilor este uriaşă în acele ţări, adesea privite ca etalon de bunăstare!) le permite tinerelor să călătorească, să schimbe job după job, să studieze în străinătate fără grija unui împrumut pentru studii (student loan), adică să tot experimenteze (şi bune şi rele) până după 30 de ani.

Ce să mai zic de mulţi din tineri din ţările cu virtuţi şi metehne de origine latină ca România sau din Estul fost-comunist al Europei, unde nu cred că exclusiv dificultăţile economice întârzie destul de mult desprinderea tinerilor de casa părintească?! Iar eu aş fi primul leneş de arătat cu degetul în acest sens!

Cea din primul plan al fotografiei (14 ani) lucrează ca chelneriţă, iar cea de-a doua (15 ani) urmează cursuri să devină bucătăreasă şi face ceva bănuţi din asta. Nu păreau să se încadreze în clişeul de fată din Essex (Essex girl) – prototipul personajul din bancurile cu blonde sau expresie prin care britanicii denumesc fetele de la pagina 3 (în al lor The Sun – alte pagini în tabloidele noastre, dar nu merită să dau linkuri).

Nu ştiu dacă – provenind dintr-o localitate de numai 28,000 locuitori, tocmai din Essex – vreuna dintre ele va ajunge la facultate. Dar câteva studente cu care am vorbit (şi mai frumoase, şi mai urâţele, şi care au acceptat să fie pozate, şi care nu :-) mi-au spus că muncesc din adolescenţă.

Desigur că n-o fi plin de fete harnice, căci văd prin UK inclusiv tinere care cerşesc mărunţiş, probabil pentru o bere sau ţigară, nu de foame. În plus, mi se pare demnă de luat în considerare şi teoria (formulată de o româncă care citeşte acest blog :-) potrivit căreia faptul că părinţii îşi iau mâna de pe copii destul de devreme face ca, la bătrâneţea primilor, şi odraslele să îşi ia mâna de pe ei.

Aşadar, spre deosebire de beneficiile învăţării cu munca de la vârste fragede într-o societate patriarhală/rurală, acelaşi fenomen într-o societate capitalistă/urbană te face mai individualist şi erodează legăturile dintre generaţii. Interesantă teorie, demnă de un studiu serios, nu de simple păreri aruncate în blogosferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (2) – Petreceri sălbatice [Student life – Wild parties]

După ce observ din mulţimea de afişe din campus şi din ce am vorbit cu studenta din primul an la lingvistică de mai sus, o afacere care trăieşte bine pe spinarea studenţilor pare a fi organizarea chefului cel mai tare, pentru care se pun la bătaie tot soiul de trucuri publicitare.

Mi-e toate nu-mi par a fi mai pline de imaginaţie decât anunţurile referitoare la adevărata Mama Omida (văd că este şi un articol Wikipedia despre asta!), dar iată o asemenea şmecherie publicitară (publicity stunt).

În loc de bilet, cumperi un tricou şi, numai îmbrăcat cu acesta, poţi intra la o megapetrecere, căreia văd că i se face reclamă cu mai bine de o lună înainte drept cea mai cea.

Organizatorii garantează că va fi la fel de cool în toate cele 17 centre universitate din UK unde se va ţine şi că numai o dată pe an poţi să chefuieşti aşa de bine. Tricoul costă £ 10 (în vreme ce, cu £ 8 poţi să-ţi iei două tricouri bunicele cu sigla Universităţii din Sussex) şi are o calitate jalnică, fiind de fapt menit pentru a fi transpirat, mâzgălit cu pixul/carioca, îmbibat în alcool, ba poate chiar sfâşiat...

Totul e un business bine pus la punct, însă antreprenorii declară, totuşi, că vor permite accesul unui număr de organizaţii caritabile să strângă fonduri cu ocazia petrecerii. Vorba aia, unde intră mia, intră şi suta, astfel că poate mai păcăleşti vreun student beat să dea bani pentru apărarea drepturilor omului în China, hrănirea copiilor din Africa, combaterea rasismului şi alte idealuri nobile, care împart avizierele de pe aici cu nenumăratele anunţuri referitoare evenimente hedoniste de acest tip.

Asta n-am prea înţeles eu pe unde am fost în lume, ce casă bună fac aceste idealuri cu dezmăţul societăţii contemporane al cărei scop este atingerea plăcerii, cum zicea Epicur?

Cum adică pretindem ne preocupă atâta viitorul planetei, când, de fapt, vrem mereu să ne distrăm (dintotdeauna am detestat acest cuvânt!), de parcă azi ar fi ultima zi şi nimic mâine sau nimic dincolo?

Luptăm pentru drepturile copiilor deja născuţi, dar promovăm libertatea de a-i ucide pe cei nenăscuţi (superb acest articol al colegului meu!); vorbim de combaterea foametei la mese îndestulate, de unde rămân kilograme de resturi; ne adunăm la evenimente despre încălzirea globală, după ce am zburat mii de kilometri cu aeronave care dispersează tone de dioxid de carbon în atmosferă...

Ipocrizia asta o întâlnim peste tot, iertare gazdelor din UK că s-a nimerit să mă refer la ea tocmai de aici!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (1) – Un flirt la bibliotecă [Student life – A flirt in the library]

La bibliotecă ar trebui să te duci anume cu cineva şi, poate, chiar să te întâlneşti cu cineva. Totuşi, din umila mea experienţă, parcă nicăieri ca într-o bibliotecă n-am văzut mai mulţi oameni singuri.

Ba încă aflaţi într-o stare de inabordabilitate cvasiabsolută, ascunşi sub o carapace care nu are nicio legătură cu deschiderea sufletească pe care ar trebui să ţi-o dea lectura.

Poate acesta este un efect nefast al faptului că, de prea multe ori, tinerii citesc ceva categoric naşpa la bibliotecă (excepţie - am văzut aici o fată cu o carte ce părea chick lit după coperta roz :-). Sau poate aşa sunt eu, un ratat absolut în a atrage atenţia vreunei fete într-o sală de lectură.

Unde altundeva, dacă nu într-o bibliotecă, ar trebui să fie privit mai cu îngăduinţă un flirt între studenţi? Că doar, altfel, e plină lumea de locuri unde "nu se cade aşa ceva" şi de oameni care te spintecă printr-o privire de parcă ei n-au fost niciodată tineri.

Mare scârbă mi-e de mine însumi când simt în mintea mea vreun asemenea gând de judecare a tinerilor, deşi poate nu am mai mult de 5-7 ani faţă de ei. Dar mă şi bucur nespus cât nu-mi dau târcoale asemenea gânduri, ca atunci când am făcut poza de mai sus.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (1) [Women in the UK]

Una dintre prejudecăţile cu care se urcă în avion multă lume care pleacă înspre UK este aceea că femeile de acolo sunt: 1) urâte şi/sau grase + 2) uşoare. Pe cea de-a doua ipoteză nu am de gând să o "verific" amănunţit, însă cred că sunt pe cale să renunţ la orice idei preconcepute (şi culmea, formate citind zi de zi ediţiile online ale câtorva ziare britanice!) în privinţa celei dintâi, după numai câteva zile.

Certitudini. 1) Femeile britanice sunt mult mai frumoase decât cele din sudul Europei (refuz să dau nume de ţări) + 2) Procentul de grase şi graşi pe străzile din Brighton nu pare mai mare ca în România decât, poate, cu vreo 3-5 la sută din totalul trecătorilor.

Ipoteză de lucru. Luna trecută, un jurnalist britanic (Ted Safran) a stârnit furia multor conaţionale criticate că nu se prea îngrijesc de la o vârstă încolo, ba că nici nu îşi educă fiicele în acest sens. El comenta paradoxul că, până la 20 de ani, între britanice găseşti unele dintre cele mai frumoase femei din lume, în timp ce, după 30 – multe dintre cele mai urâte. Este o ipoteză interesantă, înclin să subscriu la ea, dar e prea devreme pentru opinii ferme.

Marea problemă este că, într-o societate atât de secularizată precum cea britanică, frumuseţea e aproape exclusiv o marfă şi nu ştiu câtă lume mai poate fi uimită de frumuseţea unor chipuri absolut obişnuite (vezi această imagine a unei drăguţe adolescente din Lewes) şi de discuţia simplă pe care o poţi avea cu o fată, fără să te gândeşti la ceea ce “experţi” peste “experţi” ne mint că e “firesc” ca toată lumea (şi cu precădere bărbaţii) să se gândească non stop.

Pentru cine caută detalii picante, n-are nevoie de blogul meu. Pentru cine vrea confirmarea că în UK există multă frumuseţe naturală şi politeţe (da, vânzătoarele de toate vârstele parcă zâmbesc mai mult decât în România!) – sper să mai am ce povesti.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]