Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (18) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Democraţia pub-ului: cancerul (de ficat, stomac, pancreas şi altele) – înăuntru, în aceste localuri curate ca o farmacie, destul de departe de imaginile crâşmelor insalubre de la noi.

Aceasta cel puţin în peticele salubre din UK străbătute de mine. Nu zic că n-or fi şi localuri mai puţin septice decât cel din imagine...

Cancerul pulmonar, bucal şi de gât – afară, unde fumătorii sunt obligaţi să iasă la fumat şi foarte conştiincios o fac. Spre deosebire de România, unde în majoritatea localurilor se fumează, cu excepţia fast food-urilor de import (McDonalds, KFC etc).

Acum un an, noua coaliţie la putere în UK, promitea: interzicerea vânzării băuturilor alcoolice sub preţul de producţie, revizuirea taxelor în domeniu, refacerea legislaţiei privind licenţierea localurilor şi dublarea la £ 20,000 a amenzilor pentru cei prinşi că le vând alcool minorilor.

Marea sperietoare era aceea că se va permite “consiliilor locale şi poliţiei să închidă permanent orice magazin sau bar descoperit că vinde în mod repetat alcool către copii”.

Ce s-a întâmplat după un an? Cel puţin prin februarie 2011, lucrurile stăteau al fel de prost.

Guvernul era avertizat că – între altele, de nu va urma bunul exemplu al Franţei în a renunţa la legislaţia permisivă! – încă 250,000 de britanici vor muri până în 2031.

Şi aceasta doar în Anglia şi Ţara Galilor şi doar din cauza bolilor de ficat care s-ar putea preveni, în condiţiile în care astfel de afecţiuni la cei sub 30 de ani au crescut cu 50% în ultimul deceniu.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (17) [This alcohol, a Brit's best friend?]

De departe, din stereotipuri care au făcut înconjurul lumii, Anglia reiese a fi ţara berii şi (poate şi) a cidrului. Fanaticii suporteri ai fotbalului mereu apar cu bere în faţă.

Iar Scoţia – ţara whisky-ului, băutură a cărei producţie asigură 30,000 locuri de muncă. Plus venituri de ordinul miliardelor de GBP an de an.

Se produce şi ceva vin în Marea Britanie, încă de pe vremea romanilor, dar în mod clar se bea mult mai mult. Viile din Anglia şi Ţara Galilor de-abia acoperă 1% din cât vin beau britanicii.

Acasă, în restaurante, sau în aşa-numite ‘wine bars’ (localuri cărora văd că le zice la fel în România), precum cel înfăţişat în prima imagine din Brighton).

Despre cum este vinul englezesc sau galez – cică vin britanic (British wine) ar însemna licoarea fermentată din suc de struguri de import – nu am ce experienţe să împărtăşesc.

N-am gustat, dar poate că (1) voi avea ocazia cândva sau (2) s-o găsi vreun cititor care să ne povestească aici cum este vinul făcut pe teritoriul UK, din struguri băştinaşi.

Tot ceea ce pot eu povesti este o altă scurtă discuţie (chat) cu o britanică într-un supermarket, unde mă plimbam uimit de rafturile cu vin din Franţa, Chile, Africa de Sud, Australia...

...Spania, SUA (mai ales din California) şi alte ţări, între care nu se număra şi România :-(, în ciuda pălăvrăgelii la care am tras cu urechea în Edinburgh.

La întrebările mele „unde găsesc vin produs în UK?” şi „cât de bun este vinul britanic?” aveam să primesc următorul răspuns.

O grimasă, cu precizarea: „Mai bine nu ai încerca.” Să fi fost doar fiţele interlocutoarei? Nu ştiu, căci prin ce magazine am intrat, eu n-au zărit vin ‘made in UK’.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (16) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Indiferent de măturarea de la putere a guvernului care a premis vânzarea de alcool în UK 24 (sau 21, în practică) din 24 de ore, ispitele pentru tineri sunt încă prezente în rafturile marilor magazine, în cantităţi mari şi la preţuri mici.

A spune că “tinerii se pot îmbăta la jumătatea preţului unui baton de ciocolată” poate părea doar o exagerare tipică pentru The Daily Mail, nu zic ba. Poate că băutorilor înrăiţi le trebuie mult mai mult de atât :-)

Pe de altă parte, ideea articolului nu pare prea departe de adevăr, câtă vreme – deşi atâtea alte lucruri rămân mai scumpe în UK, una dintre ţările UE unde costurile de trai sunt cele mai ridicate – iată ce preţuri ridicole la alcool poţi întâlni.

Cidru cu mare concentraţie de alcool (7.5%) – 10 pence pentru un pint. Adică trei litri de cidru (mai mult alcool decât medicii britanici găsesc că ar fi un consum săptămânal acceptabil!) – £ 2.25.

Berea ‘fără marcă’ (sau cu brandul supermarketului respectiv) se poate cumpăra cu 92 pence sticla de 1.76 litri, ceea ce ar veni cam 26 pence pentru un pint.

La nivel declarativ, premierul David Cameron se arată hotărât să pună capăt strategiei de vânzare a supermaketurilor “20 de cutii Stella Artois la £ 5”. Nu că nu s-ar mai putea găsi ciocolate sub £ 5, dar brandurile ‘premium’ cam de la acest preţ în sus se găsesc.

Am însă mari îndoieli că premierul sau altcineva mai poate face ceva pentru a rupe prietenia dintre atât de mulţi tineri (mai ales tinere!) şi alcool. E drept că preţurile sunt scandalos de mici şi n-ar fi rău să fie ridicate, dar nu cred că va fi suficient.

Cu ce l-ar putea compensa o societate precum a ajuns cea britanică mensul gol sufletesc pe care tinerii vor să şi-l umplu cu câte un pint după pint de cidru sau bere ori câte o duşcă după duşcă de votcă şi gin?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (14) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu cârcotaşul de mine – ar zice cei care nu văd decât cele rele despre UK pe blog, nu şi cele bune – ci înşişi medicii britanici avertizează această cvadruplă naţiune (englezi, galezi, scoţieni, nord-irlandezi) că îşi distruge sănătatea de la prea multă băutură.

O dată la câteva luni, de nu şi mai des, câte o autoritate medicală trage un semnal de alarmă, că britanicii sunt “iresponsabili faţă de sănătatea lor” – beau, fumează şi mânâncă prea mult.

Adică îşii deschid calea cancerului la gură, esofag, ficat, pancreas, stomac sau colon, a celui pulmonar, alături de boli de inimă şi diabet. Ba chiar şi creşterea numărului de cancer la sân la britanice s-ar datora alimentaţiei şi consumului de alcool în exces.

Ca să nu mai vorbim de avorturi – o adevărata cauză ignorată de către ‘atotştiutorii’ oameni de ştiinţă. Însă, şi de ar fi să ne limităm la cauzele invocate de ei, la fiecare 45,000 de cancere la sân nou-decoperite anual, circa 18,000 ar fi putut fi prevenite.

Dacă cele afectate ar fi băut şi mâncat mai puţin şi ar fi făcut ceva mai multă activitate fizică sau ar fi ales să-şi alăpteze copiii, mult mai puţine ar avea de-a face cu această formă de cancer. Şi situaţia va fi şi mai gravă în celor care sunt acum adolescente.

Această imagine descrie mai bine decât oriâte cuvinte cât bea un tânăr britanic între 11 şi 15 ani. O cantitate enormă a cărei vânzare – repet (vezi aici sau aici)!!! – este extrem de profitabilă pentru economie şi pentru bugetul statului.

În afara puştilor care poate n-au deschis vreodată vreun ziar, nici măcar pe internet, nu cred că mai are cineva vreo scuză în UK, să poată zice că “n-a ştiut” cât de rea poate fi băutura, dar şi mâncarea peste măsură, mai ales a anumitor mizerii.

Acelaşi Stat britanic, care câştigă circa 5% din veniturile sale fiscale din alcool – pe seama unei pieţe care face £ 30 miliarde pe an – tot dă avertismente peste avertismente. Dar mai pot fi avertismentele unui Stat ipocrit credibile pentru cei care nu-şi mai ascultă nici propria conştiinţă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (13) [This alcohol, a Brit's best friend?]

N-aş putea, Doamne-fereşte, să afirm că sălile de curs sau biblioteca duceau lipsă de muşterii la University of Sussex, dar imaginile de faţă arată care era unul dintre locurile cel mai intens frecventate în campus.

Este vorba de barul organizaţiei studenţeşti (USSU), din această întreagă clădire (Falmer House) rezervată pentru tot soiul de activităţi extracurriculare.

Şi care erau unele dintre cele mai ieftine – în jur de £ 2 pintul (568 ml) – şi căutate băuturi? Berea, dar mai ales cidrul, după cum se vede din butoaiele stivuite în spatele barului.

Amintindu-mi de acest loc, iată şi două veşti bune aduse de criza economică pe ‘frontul anti-alcool’ din UK: volumul vânzărilor de alcool a scăzut considerabil, în timp ce taxele la cidru vor creşte, cu riscul de a urca pintul cu mult dincolo de £ 3.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (12) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Acelaşi Guvern – ce mi-e T. Bliar sau G. Clown, că tot aceeaşi gaşcă vorbim! – care a dat dreptul localurilor să vândă alcool 24 de ore din 24 (sau 21) are acum cugetul încărcat.

Numărul internărilor cu probleme generate de abuzul de alcool s-a dublat faţă de începutul erei New Labour, iar britanicii care mor din astfel de cauze să tot fie la vreo 40,000 – cică de cinci ori mai mult decât recunoaşte Guvernul.

Un număr la jumătate faţă cei 88,000 care şi-au sapă prematur groapa prin fumat şi mor în fiecare an. Numai că, pe măsură ce fumatul scade în UK, creşte setea de alcool.

Şi nu creşte domol sau ipotetic precum aşa-zisa încălzire globală, ci mai degrabă înt-un mod alert şi ireversibil. Deja, consumul mediu în Scoţia este înspăimântător şi estimat a fi cu 25% mai mare decât în Anglia.

Este vorba de 46 sticle de vodcă sau 130 sticle de vin pe an, pe fiecare cap de scoţian înrobit de această patimă. Nu degeaba Executivul local încearcă să fixeze preţuri minime pe unitatea de alcool, de cel puţin 40-50 pence, poate şi mai mult.

La Londra însă, Guvernul – aflat pe făraş până de curând, dar încă nu un perdat 100% sigur în următoarele alegeri, că nici conservatorii nu-s prea grozavi – nu atacă dezastrul cauzat de alcool prin preţuri minime, ci prin mijloace propagandistice.

Soluţiile propuse de echipa condusă de jalnicul personaj care este G. Clown sunt: avertismente privind riscurile pentru sănătate lipite pe sticlele de alcool şi spoturi video difuzate la televiziuni, într-o campanie în valoare de 7 milioane de lire.

Câtă ipocrizie, din partea unui Guvern care nu doar că a îngropat ţara în datorii (temă pe care am mai scris aici, aici sau aici), a cheltuit o grămadă de bani în zadar, dar a şi aruncat-o într-o mlaştină de hedonism fără precedent!

Dar şi câtă prostie în a crede că astfel de metode pot funcţiona. Câţi fumători nu fac haz de imaginile menite a fi ‘terifiante’ de pe pachete, dar pufăie în continuare din ţigări?

Cât despre filmuleţele difuzate în calupul de reclame din programele TV (care poate promovează cine-ştie-ce licoare), ele nu pot fi mai eficiente decât furibunda campanie propagandistică legată de încălzirea globală.

Aceasta din urmă pare să fi eşuat lamentabil, deşi mai-marii lumii îi dau înainte cu ‘pericolele’ pentru atmosferă produse de orice om care respiră!

Tot aşa, îmi pare sortită eşecului orice campanie de conştientizare a unor oameni cărora li s-a dat posibilitatea să bea la orice oră, nu doar dependenţi de o substanţă ori o obişnuinţă, ca nişte simpli câini ai lui Pavlov, ci sunt subjugaţi de demonul alcool.

Ştiu că este 99% imposibil minţilor raţionale şi nereligioase (din UK sau de aiurea) să accepte o astfel de explicaţie, dar eu nu încetez să o dau, măcar până ce blogurile mai sunt la liber.

Campaniile împotriva excesului de alcool vor da greş mereu pentru că vor să aplice soluţii aşa-zis ştiinţifice unor probleme de gravă dependenţă, care nu se pot vindeca eficient decât cu leacuri duhovniceşti.

Iar cine caută falsul refugiu promis de demonul alcool trebuie eliberat nu doar de această dependenţă, ci şi de nenumărate alte rele care îi împovărează sufletul.

Omul are nevoie a se vindeca de toate cele pe care societatea de azi i le-a prezentat drept alegeri legitime (şi aducătoare de fericire), dar care nu sunt, în esenţă, decât păcate ucigătoare de suflet, care nu pot aduce fericirea.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (10) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Mă miram eu – atunci când mă plimbam printre uriaşele standuri cu băuturi alcoolice dintr-un magazin al acestei celebre reţele britanice – să nu fie ceva în regulă cu o aşa ofertă îmbietoare. Ei bine, nu era! Pentru a vinde toţi metri aceia cubi de alcool expus (nu mai zic de cât or fi avut în depozite) trebuia să fie ceva necurat la mijloc…

…şi iată că, cel puţin într-un caz, s-a descoperit că aşa era – multe din sticlele precum cele din imagine erau vândute minorilor. Toată chestia aceea cu posterele care te întreabă dacă ai sub 21 de ani (deşi de la 18 poţi cumpăra alcool în UK!), de care scriam la începutul serialului de faţă, văd că nu-s pentru unele (toate oare?!) supermarketuri decât o păcăleală.

Unii vând minorilor, alţii îşi atrag clienţii cu oferte de băutură ieftină, iar ziarele se vând cu tot felul de avertismente, legate de câţi britanici ucide alcoolul în fiecare an, de cum au crescut internările în spitale odată cu extinderea dreptului la alcool oricând în 24 de ore.

Important este că TOATĂ LUMEA VINDE şi, altfel, consumul ţine în viaţă pe toată lumea. Unii mai mor din pricina acestui consum excesiv (40,000 britanici pe an!), dar nimeni nu a băgat vreo picătură de alcool pe gâtul altuia cu forţa, doar UK este o ţară liberă, nu-i aşa?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

România, în pălăvrăgeala a doi scoţieni [Romania, in two Scotsmen’s chat]

Pentru a avea o cât de mică imagine (evident, cât se poate de irelevantă statistic, dar poate relevantă prin autenticitatea ei) legată de cât de multe ştiu scoţienii obişnuiţi despre România, redau o mică discuţie între personajele din imaginea de mai sus, la care am tras cu urechea.

Cei doi n-aveau habar că eram interesat de ceea ce îşi spuneau, mai ales că nu mi s-a părut relevant a le corecta eu lipsa de cunoştinţe geografico-istorice.

Ne credem noi deştepţi foc, dar pun pariu că destui români (un procentaj relevant statistic – na, că m-am contaminat cu obsesia britanică pentru fapte şi cifre :-) n-ar putea indica pe vreo hartă unde este Scoţia sau ar numi Anglia întregul stat (UK) pe care englezii îl împart cu scoţienii, galezii, nord-irlandezii, dar şi cu indieni, pakistanezi, ciprioţi şi maltezi şi, mai nou, polonezi sau lituanieni etc.

Apoi, nici n-a fost mare efort în a-i poza fără ca ei să bage de seamă, pentru că m-am prefăcut – cerând voie ospătarului – că, de fapt, mă interesează să fac câteva poze într-un pub din Edinburgh.

Aşadar, să numim personajele A (cel mai în vârstă, din stânga imaginii), respectiv B şi să reproduc mai jos, atât cât mă ţine memoria, dialogul lor despre România.

A: “Ştii, eram certat cu prietena mea şi am vrut să o îmbunez, aşa că i-au luat o sticlă de vin… românesc”, zice omul, destul de amărât, pentru că micul cadoul n-a avut deloc efectul dorit, povestind apoi că femeia i-a replicat “Ţi-am mai spus că urăsc vinul bulgăresc, ştii bine treaba asta”.
B: “Şi tu ce i-ai spus?”
A: “Păi nu este bulgăresc, este din România, nu vezi, că doar scrie clar pe sticlă?”. Fără succes, căci femeia tot pe a ei o ţinea: “România, Bulgaria, tot aia este, doar ţi-am zis că nu-mi place vinul lor”.
B: “Parcă erau două naţiuni (different nations) nu-i aşa?”.
A: “Păi aşa ziceam şi eu… nu ştiu…”

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (8) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Aşa cum presupuneam eu în episodul acesta, preţul băuturilor alcoolice chiar este foarte accesibil în UK, ceea ce ar putea explica, măcar parţial, de ce atâţia tineri nu mai ştiu de altă distracţie.

Explicaţia (vezi aici) ar fi foarte simplă – preţul băuturilor a ţinut pasul doar cu inflaţia, în timp ce veniturile britanicilor au crescut mult mai rapid în ultimii 20 de ani, cel puţin până acum, când recesiunea începe să le reducă tot mai mult.

În orice caz, nici această explicaţie ‘ştiinţifică’ (preţuri mai mici = accesibilitate) nu explică în niciun fel nevoia de a bea până la vomă, până a uita complet că exişti.

Cu adevărat, fericita societate consumistă, atee, politic-corectă, care promite prosperitate aici şi acum, într-un paradis terestru promis oricui munceşte şi cheltuieşte... a dat faliment.

Concepţia aberantă că fericirea înseamnă cât mai multă plăcere (ba chiar că merită să plăteşti pentru ea cu toată neplăcerea, toată mahmureala, toate riscurile pentru sănătate) este falimentară şi ea, însă societatea umanistă refuză să accepte acest adevăr.

.

Fundamentul bunăstării propăvăduite de această concepţie hedonistă este creşterea economică (adică consumul), care nu poate dura la infinit...

Şi bogatul, şi săracul, şi prostul, şi deşteptul, şi britanicul sadea, şi imigrantul care prinde repede obiceiurile rele – toţi beau pe aici.

.

Se bea la bucurie (dată de vreun boom economic), se bea la necaz (adus de recesiune)... se bea pentru că oameni sunt prea legaţi de cele ale lumii de aici, ca nişte animale legate de condiţiile climatice.

Toată lumea vorbeşte de criză financiară, de recesiunea economiei reale, de creşteri de preţuri, şomaj şi de salvarea băncilor. Toată lumea vrea să salveze ceva (care oricum nu poate fi dus dincolo de moarte), dar de ce nu mai vrea nimeni să-şi salveze sufletul?

Toate miliardele din lume nu-i mai pot salva pe tinerii aceştia de ei înşişi şi de blestemul de a se fi născut într-o societate care, de vreo câteva generaţii încoace (de pe la naşterea Darwinismului), a scos de tot conceptul de Dumnezeu din mintea omului, iar pe Dumnezeul cel adevărat, pe Mântuitorul Iisus Hristos, L-a exilat de sute de ani.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (7) [From my forays into Scotland's heartland]

Pentru că de multişor n-am mai împărtăşit nicio descoperire de prin Scoţia (din foarte multele lucruri pe care le mai am încă de povestit), iată câteva mici mostre din ciudăţenile pe care le mai dau pe gât locuitorii acestui ţinut.

Nu că ar putea aceste băuturi să se apropie de nenumăraţii hectolitri de whisky şi bere care se consumă an de an, însă iată că există şi altceva de dat pe gât.

Cum whisky-ul propriu-zis sau cremele de whisky (extremităţile imaginii) nu sunt deloc necunoscute pe alte meleaguri, mai neobişnuită este combinaţia tipic scoţiană (?!) de votcă cu zmeură, o băutură îndrăgită mai ales de fete puse pe petreceri (partying), de care toată ţara asta (şi nici lumea largă, de unde sunt atrase ca muştele la… către UK) nu duce lipsă.

Încă şi mai ciudată pare altă băutură, care, în esenţă, este o amestecătură de ingrediente, vândută ca băutură de sine stătătoare.

Această Atholl Brose se face din combinaţia a 20 de măsuri egale din: un soi de zeamă de ovăz (7 părţi), whisky (7 părţi), smântână (5 părţi) şi miere (o parte). Sincer, n-am avut ocazia să gust aşa ceva (dar aş face-o cu o ocazie viitoare :-), dar mi se pare interesantă povestea cu care este livrată.

De altfel, orice mănânci şi bei în Scoţia, în orice pub intri sau pe orice stradă calci, nu se poate să nu dai de câte o istorioară.

Poate nici nu-i aşa de grozav ceea ce guşti, însă povestea sporeşte savoarea sau cel puţin te păcăleşte să dai banii pentru a gusta chestia respectivă.

Ei bine, se zice că băutura aceasta a fost inventată accidental, pe la 1745, când un anume Duke of Atholl a vrut să stârpească un cuib de rebeli din Scottish Highlands.

În loc să-i înseteze otrăvindu-le fântâna preferată, unde veneau să-şi potolească setea, isteţul lord s-a gândit cum să-i facă să vină cât mai des la locul respectiv.

Otrăvirea (soluţia clasică în războaiele de gherilă) i-ar fi îndepărtat pe rebeli, dar ducele a ştiut cum să-i atragă în capcană, turnând butoaie de whisky şi miere în fântână… Cică licoarea născută atunci în fântână ar semăna cu cea care astăzi aminteşte de acea întâmplare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (3)

[EN] A dear friend from the blogosphere drew my attention to this little story that those who like my “This alcohol, a Brit’s…” series will surely like. Yes, this how narrow-minded some of our contemporaries are, but I wouldn’t go as far as to claim this is only a typically British feature; stupidity has no nationality :-( [RO] Un prieten drag din blogosferă mi-a atras atenţia către această povestioară care le va plăcea sigur celor cărora le place serialul meu „Alcoolul ăsta, cel mai...”. Da, aşa de înguşti la minte sunt unii dintre contemporanii noştri, dar nu aş merge până într-acolo, încât să pretind că aceasta este numai o trăsătură tipic britanică; prostia nu are naţionalitate :-(

[EN] Nevertheless, this guy honestly describes a feature of British civilisation – the extreme formalism. Although the blogger seems a bit too harsh for my (generally tolerant and benevolent) approach to people I meet everywhere I may roam in this world, I’m afraid that his story is 100% true. [RO] Cu toate acestea, tipul acesta descrie o trăsătură a civilizaţiei britanice – formalismul extrem. Deşi bloggerul pare un pic prea aspru pentru abordarea mea (în general tolerantă şi binevoitoare) faţă de oamenii pe care îi întâlnesc pe oriunde aş umbla prin lume, mă tem că povestea lui este 100% adevărată.

[EN] I don’t know if the owner of this site will keep on sharing impressions from the UK, but I found some other interesting ideas on his online diary. For instance, his view of modern women bears striking resemblaces to my perspective, extensively detalied throughout my series “Women in the UK.” [RO] Nu ştiu dacă proprietarul siteului va continua să-şi împărtăşească impresiile din UK, dar am găsit şi alte idei interesante pe jurnalul lui online. De pildă, opinia lui despre femeile moderne are asemănări uimitoare cu perspectiva mea, detaliată pe larg de-a lungul serialului meu „Femeile în UK”.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (7) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Există un sunet inconfundabil din UK care îmi va rămâne pentru totdeauna în memoria auditivă – sticlele de băutură care se ating una de alta, într-o pungă de plastic (de regulă albă) cu care studentele merg în paşi repezi spre camerele de cămin.

Singure sau două câte două (mai rar într-un grup mai mare – văd că observaţia mea din prima săptămână în UK a rămas valabilă), mereu se grăbesc de parcă vinul sau votca s-ar răci ori încălzi prea tare în câteva zeci de metri parcurşi.

În amintirea mea, sunetul acesta specific, atât de diferit de foşnetul pungilor cu haine şi pantofi ale gâsculiţelor ieşite la cumpăraturi pe Oxford Street, va rămâne pentru totdeauna drept ceva tipic britanic.

Dacă fetele înnebunite de shopping, încearcă să dovedească ceva prin cârpele alea şi puzderia de nimicuri pe care dau atâtea pounds, să atragă atenţia lumii, să pună mâna pre vreun milionar sau poate numai să se distreze – tot înseamnă că mai au o speranţă.

Desigur că într-un mod cu totul absurd (dar perfect explicabil într-un lume fără Dumnezeu), ele îşi caută locul pe lume.

Nu luptând împotriva lumii (căci asta se face numai prin haruri de la Duhul Sfânt), ci potrivindu-se duhului acestei lumi bolnave, în care dacă nu cumperi nu exişti – un concept interesant, de care deja văd că e plin Web-ul (vezi aici, aici sau aici).

În schimb, cele înnebunite de băutură nu prea se mai aşteaptă la nimic de la viaţă şi de la semeni şi – repet asta! – nu pentru că ar fi cumva atât de urâte sau proaste, încât nimeni să nu se uite la ele.

Pur şi simplu, au renunţat la orice luptă, la orice încercare de a dovedi cuiva ceva, ba poate chiar şi de a se mai amăgi că este ceva distractiv în a consuma alcool.

Se duc la şcoală din inerţie, au o gaşcă de prieteni din inerţie, ţin la convenţiile sociale din inerţie şi, majoritatea, nici nu încearcă să-şi pună capăt vieţii prin gesturi subite, căci şi aceasta este, cel mai adesea, o încercare de a atrage atenţia asupra ta.

Dar se sinucid încet, mai întâi pe plan social (odată ce au căzut în rândul infractorilor), apoi procesul este ireversibil şi asupra organismului – prin fiecare neuron ucis de gramele de alcool, prin tot prăpădul care îl face în ţesuturile esofagului, stomacului şi ale ficatului, la care se adaugă toată anestezia morală în care te cufundă alcoolul.

Şi ce pot face oamenii de ştiinţă sau oamenii politici, aceşti idoli ai lumii contemporane, pentru aceste femei, decât să sintetizeze statistici, să tragă semnale de alarmă, să elaboreze strategii?!

Iată numai câteva îngrijorări (majoritatea selectate din ultimele 24 de ore!) – aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici – dar la ce bun, dacă deştepţii ăştia de oameni de ştiinţă, factori de răspundere, lideri de opinie etc, habar nu au care sunt cauzele reale ale fenomenului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (5) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Uite că nici n-am apucat eu să plec din UK şi să duc în România vreuna din multele idei bune prinse de pe aici, că Guvernul al cărui invitat sunt, deja s-a apucat să pună în practică una dintre cele mai comode, dar şi cele mai îndoielnice idei de luptă împotriva viciilor.

Începând cu weekend-ul acesta, vor exista noi taxe la băutură şi ţigări în UK, dar şi la autovehiculele care consumă prea multă benzină, ba poate până şi pe folosirea de pungi de plastic, adaugă o ştire Associated Press.

Teoretic, intenţia pare bună, dar nu cred că va reduce numărul de fumători mai mult decât l-a redus deja faptul că aceştia trebuie să se simtă ca nişte paria şi să iasă afară să fumeze. Şi, dragi fumători din România, pe aici chiar se respectă legea, oricât de impopulară ar fi!

Altfel, probabil că măsura va lovi în cei care folosesc SUV-uri în Scottish Highlands unde chiar ar fi nevoie de maşini de teren, dar va avea puţin efect descurajator asupra celor cu obrazul gros care îşi cumpără asemenea maşini doar de şmecheri (la prima vedere mai puţini în UK decât în România). Aproape sigur însă, această abordare nu va avea succes în a rezolva problema consumului excesiv de alcool de pe aici.

Este posibil ca noile taxe să facă pub-urile prea scumpe pentru destui tineri, însă nu văd cum i-ar împiedica lucrul acesta să prindă purceaua de coadă ori să fure luleaua neamţului (două dintre expresiile superbe din limba română pentru a se îmbăta – cine vrea poate să le caute aici).

Tot la fel de mult se va bea în camerele de cămin sau în aer liber, precum în imaginea de faţă (pe la orele 17:00, foarte aproape de Brighton Pier). Chiar şi atunci când sezonul turistic va face imposibilă o băută pe plajă, există destule parcuri, scări de bloc şi alei din spatele acestora, colţuri ferite din curtea şcolii şi altele – unde Big Brother să nu aibă omniprezentele sale camere.

Din ce zice The Times, britanicii par resemnaţi cu noile taxe, până într-acolo, încât 55 la sută dintre ei sunt de acord cu mărirea lor la bere şi vin.

În altă ordine de idei, sondajul relevă o părere de care mă convinsesem din auzite – la fel ca americanii şi spre deosebire de mulţi scandinavi învăţaţi să dea peste o treime din ce câştigă statului-dumnezeu, locuitorii acestei ţări sunt refractari la ideea de a plăti taxe, astfel că 93 la sută dintre cei chestionaţi sunt de părere “că oricine se află la putere, când este vorba de Buget, ţi să dă cu o mână şi ţi se ia cu două”.

Păi dacă britanicii se plâng – când văd atâtea lucruri din bani publici în jur care, după umila mea părere, şi-au meritat banii şi poţi fi mândru că eşti britanic – românii ce să mai zică?! Nu mai zic nimic bieţii de ei, iar multora le pare că nu le-a rămas altceva pe lume decât să se cherchelească, grizeze, şumănească, abţiguiască, învinoşeze, flecuieze, matolească...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (4) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Oricât se plâng mulţi localnici că alcoolul consumat în exces a devenit o problemă în UK (doar câteva dintre nenumăratele instituţii care luptă contra acestei grave plăgi sociale aici, aici, aici, aici, aici sau aici), eu nu prea văd cum, într-o ţară atât de liberă ca aceasta, va cuteza vreun Guvern al Majestăţii Sale să taie răul de la radăcină.

La momentul când, poate, s-ar impune restricţii la vânzarea de alcool prin campusuri, probabil că va ieşi cu răzmeriţe. “Bine, bine, măi Big Brother, am acceptat să ne filmezi peste tot, am acceptat să ne scoţi cu ţigările în frig, am acceptat să ne măreşti taxele la universităţi, dar de ce să ne iei băutura de la îndemână?” – cam aşa ar zice studenţii.

Apoi, deşi se pare că interzicerea aprinderii ţigărilor în localuri a avut rezultate reale în scăderea incidenţei unor afecţiuni (eliminând efectele fumatului pasiv), specialiştii au îndoieli asupra unui efect similar în privinţa alcoolului, căci fiecare îşi trece alcoolul prin gura, esofagul, stomacul, ficatul şi intestinele proprii.

Dar să nu privim lucrurile din această perspectivă îngustă! Mai puţini tineri beţi ar putea reduce numărul de violatori şi de victime ale violurilor, de adolescente gravide, de avorturi, de accidente de circulaţie, de încăierări etc.

Numai că nu ştiu în ce măsură restricţiile la vânzare ar avea vreun succes în această direcţie. Susţin ferm că excesul de alcool este dăunător, dar nu sunt nicidecum un prohibiţionist.

Când aproape că numai pe chinezoiacele şi indiencele din campus nu le vezi cumpărând alcool, în vreme ce aproape toate britanicele de vârsta lor cumpără, mă tem că deja s-a ajuns la aşa un grad de dependenţă (în sensul de obişnuinţă socială, nu că toate ar fi alcoolice în sens patologic), încât orice restricţie ar fi atât de absurdă pentru ele.

Să le restricţionezi alcoolul ar fi pentru multe britanice ca şi cum s-ar da vreo lege care să le interzică ceaiul, cafeaua, mersul la coafor şi la shopping, anticoncepţionalele sau avorturile.

Şi chiar ar fi aburd să se interzică sinuciderea prin alcool, dar să fie legală asasinarea celor fără de apărare, consideraţi nefiinţe numai pentru că nu au încă glăscior să strige!

Acest fac ce vreau absolut (cu toate camerele lui Big Brother, parcă britanicii sunt mai liberi decât americanii, pe bune!) i-a adus pe locuitorii din UK la un înalt grad de civilizaţie, dar acum începe să li se înfunde.

Până când legătura cu creştinismul a locuitorilor din ţara aceasta mai subzista, exista un sănătos discernământ între bine şi rău, de genul “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”, cum spune Sf. Apostol Pavel.

Dar mă tem că, încetul cu încetul, încă în deplină libertate, tot mai mulţi britanici se lasă biruiţi de alcool. Departe de mine gândul de a judeca pe cineva aflat în robia vreunei dependenţe! Căci aşa cum insist că pruncul nenăscut este OM şi are dreptul să se nască, cum aş putea să nu recunosc că oricine se află schimonosit de vreo patimă tot OM este şi poate să se schimbe în bine, să renască în viaţa cea adevărată?

Ceea ce nu înţeleg nici britanicii, nici toată civilizaţia asta seculară a Europei, nici mulţi din cei ce ne pretindem ortodocşi este că puterea zdrobitoare a unor patimi precum cele generate de alcool sau de exacerbarea impulsurilor sexuale nu poate fi biruită oricum, prin soluţii ştiinţifice.

Nici cu pastile, nici cu injecţii, nici cu purtarea de grijă a unui Big Brother, nici cu interdicţii legale, nici cu strategii educaţionale şi nici cu simplele bune intenţii ale aşa-ziselor biserici (Anglicană?! Scoţiană?! Catolică?! Metodistă?!) nu se pot birui patimile, ci numai prin harul lui Hristos.

Şi încă nici acolo, în Biserica Ortodoxă, nu se găseşte să-L cumperi ca la supermarket... că doar destui români, ruşi sau alţi fraţi ortodocşi care beau de sting, nu-i aşa?

Aceasta se întâmplă pentru că nu se poate să ne folosim de Fiul lui Dumnezeu ca de un medicament oarecare, pentru a ne vindeca de o patimă ori alta, dar fără să ne lăsăm cu totul în mâinile Sale şi să vedem cum poate El schimba totul în noi.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (3) – Nişte slujbe ciudate [Student life – Some weird jobs]

Două metode de a scoate cu uşurinţă ceva bani pe aici prin campus. În cazul primeia, nu ţi se cere decât să fii “bărbat voluntar sănătos, între 18-40 ani”.

Nu eşti pus decât să bei în condiţii de laborator, pentru a lua parte la un experiment privind efectele alcoolului asupra atenţiei. Doar pentru atâta lucru, încasezi £ 5 pe oră (foarte aproape de salariul minim pe oră – £ 5.52) pentru fiecare din cele 2-3 ore minime ale experimentului.

Dacă mai şi reuşeşti să îndeplineşti cu succes sarcinile pe computer în care constă experimentul, mai primeşti încă £ 10. Nu ştiu ce anume, nici în ce cantităţi ţi-or da oamenii de ştiinţă să bei, nici dacă ieşi mai profitabil decât dacă ai merge într-un local.

Dar iată câteva preţuri la băutura din supermarket, încât amatorii să îşi dea seama dacă aceste 3 ore (x £ 5 = £ 15) merită. O bericică (la sticluţă de 275 ml, nu 330 ml) costă pe aici £ 1.79 dacă-i Budweiser, respectiv £ 1.49 dacă-i Stella Artois sau Becks. Pentru doze de aluminiu obişnuite (500 ml) poţi lua patru Heinecken cu £ 6, iar o doză extra (660 ml) de Stella face £ 2.80.

Cea de-a doua metodă de rotunjire a bugetului îţi cere nişte abilităţi fizice cu care numai Dumnezeu putea să te fi înzestrat – orice ai face tu, n-ai de unde să le scoţi!

“Trebuie să ai păr pe picioare, pe spate şi pe piept”, pentru a fi cobaiul cuiva care de-abia învaţă cum se face epilarea cu ceară.

Eventual, la acestea se adaugă curajul (iresponsabilitatea?!) fiecăruia şi puterea lui de rezistenţă.

Dacă transportul este asigurat (oare şi înapoi acasă, când nu mai simţi ai piele?!), la fel şi nişte gustări (refreshments cum le zic ei, de regulă mai sărăcăcioase în UK decât în alte ţări), başca £ 40 pentru ceea ce anunţul numeşte “o zi uşoară de muncă”, nu prea îmi vine a crede că nu se va dovedi o experienţă chinuitoare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (1) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Încă nu m-am lămurit cât de gravă e problema trasului la măsea în UK. Ceva-ceva tineri făcuţi pulbere am văzut, mai ales duminica dimineaţa, dar nu şocant de mulţi - ori aşa sunt eu, mai greu impresionabil?! Totuşi, din câte se vede, autorităţile par a se da de ceasul morţii ca lucrurile să nu depăşească anumite limite.

Orice ar face, dar nicidecum să transforme vânzarea alcoolului în monopol de stat, ca în Suedia şi Finlanda, ori să ridice limita de vârstă de la care tinerii pot cumpăra băutură, precum în SUA. Britanicii merg categoric pe o strategie greşită, de a lua cu binişorul o chestiune care este pe cale (zice presa lor, nu eu!) să le scape de sub control.

De pildă, iată o mostră de abordare politicoasă a problemei. Pe rafturile cu băuturi ţi se spune să te simţi flatat dacă arăţi aşa de tânăr că dai impresia a avea sub 21 de ani şi ţi se va cere să te legitimezi. Frumos nu?

Poate că este şi o şmecherie la mijloc, deoarece, scriind cifra de 21, l-ai putea intimida pe câte unul nici să nu mai încerce să cumpere băutură dacă nu are vârsta respectivă. Însă limita legală rămâne la 18 ani, aşa că ulciorul nu poate merge de multe ori la apă.

Decurgând din prima, o altă mare problemă pe aici se arată a fi aşa-numitele cazuri de date rape. Mai pe româneşte, violul în urma unei întâlniri sau: bei până nu mai ştii ce şi cu cine ai făcut, ba poate că cel căruia acum îi pui în cârcă o infracţiune îţi era prieten apropiat sau concubin. Pesemne că, într-adevăr, cazurile sunt atât de dese precum le receptam ca cititor online al ziarelor din UK, încât a fost nevoie de afişe precum cel de faţă în ditamai universitatea.

Dacă atâtea fete beau până aproape de pierderea cunoştinţei, mai poate fi valabilă plângerea lor că au fost violate? După interminabile discuţii şi soluţii contradictorii oferite de instanţe, se pare că se impune părerea majoritară că violul echivalează strict cu lipsa exprimării consimţământului.

"Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA - este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare", zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri, de parcă beţia şi/sau violul ar fi nu-ştiu-ce activitate din programa universitară.

Cu toate acestea, poţi să fii achitat la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici faptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Două categorii fericite: nefumătorii şi băutorii [Two happy categories: nonsmokers and drinkers]

Atâţia fumători singuri ca în acest campus n-am mai văzut nicăieri prin lume. Că la New York, de pildă, chiar dacă sunt nevoiţi să coboare şi zeci de etaje, este imposibil ca, la orice oră din zi, să nu găsească încă pe cineva înrobit de această patimă cu care să poată lega două vorbe.

Aici rar îi vezi măcar câte doi şi, după cum arată avertismentul de sus, nu au voie nici să se apropie de uşi, să nu sufle în nasul nefumătorilor.

Ţigările se găsesc şi în campus şi se vând fără restricţii dacă ai peste 18 ani, dar nu se fumează în nicio incintă, fără excepţiile de care e plină România (o bucătărioară, un holişor, un bufet, o toaletă sau vreun birou unde "dacă şi şeful fumează..."). Cu puţin frig serios (că asta, ce au ei prin UK, nu e iarnă!), probabil că numărul fumătorilor ar scădea substanţial.

Pe de altă parte, observ că, într-adevăr, britanicii beau cam tot atât de mult pe cât de des plouă :-) Într-o seară de sâmbătă, la fiecare cinci cumpărători de la prăvăliile din campus (deschise până la 22:00-23:00) să tot fie cel mult unul care nu cumpără alcool.

Prototipul cumpărătorilor - câte un cuplu de fete (colege de cameră?), majoritatea urâţele, nu neapărat grase, dar şi unele foarte drăguţe. Cola şi vin, lapte şi votcă - nu ştiu dacă le-or combina cumva, dar asta mi-a sărit în ochi.

Destui alţii, de ambe sexe, umblă singuri cutia de bere în mână (băieţii) ori în grup (fetele) cu paharul de vin sau sticluţa de tărie. Să vedem dacă mâine voi găsi, ca în prima duminică aici, puzderie de cioburi şi doze goale pe alei...

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]