De câteva zile, trăiesc cu vorbele
Sf. Episcop Nicolae Velimirovici, în sensul că mai tot ce citesc în cartea lui –
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – are aplicabilitate practică în viaţa mea – imediat, aici şi acum, ceea ce numai cineva din viaţa Bisericii ar putea pricepe cum se poate întâmpla.
Nădăjduiesc că între puţinii mei cititori va fi fiind măcar cineva care să ştie că aşa se naşte o poveste de
dragoste duhovnicească, atunci când te apropie Duhul Sfânt de un anumit om cu viaţă sfântă, de care părintele meu ştie şi nu doar că nu are de ce să fie gelos :-), dar socot că se bucură.
Probabil că majoritatea cititorilor mei laici vor strâmba din nas vizavi de încă o
ciudăţenie de-a mea, aşa că să trec mai repede la legătura dintre acest cuvios episcop şi...
maginifica Scoţie. Ei bine, Sf. Nicolae Velimirovici (doctorand la Oxford), scrie despre lucruri dintr-o Scoţie creştină, pe care, cât se poate de sincer, eu mărturisesc că nu le-am văzut:
„
Cine a călătorit prin Scoţia a putut vedea table din lemn puse pe ogoare, şi lângă drumuri, şi deasupra caselor, şi deasupra pătulelor. Pe aceste table sunt scrise mare citate din Sfânta Scriptură. Pe o tablă, de exemplu, citeşti cuvintele acestea: Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, păzeşte-mă de cei ce mă prigonesc; pe alta: Domnul este păstorul meu, nimic nu-mi va lipsi; pe alta: Al Domnului este pământul şi plinirea lui; pe alta: Ochii mei pururea spre Domnul; pe alta: Domnul e lumina mea şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? pe alta: Dumnezeu dragoste este, şi cel ce petrece întru dragoste întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul; pe alta: Bucuraţi-vă totdeauna. Rugaţi-vă lui Dumnezeu neîncetat. Pentru toate mulţumiţi.”
Astfel va mai fi fost încă Scoţia în primele decenii ale secolului trecut, pe vremea când Episcopul Nicolae scria acestea. Când am străbătut-o eu, n-am mai vazut aşa ceva, însă recunosc că se prea poate să fie din pricina rapidităţii cu care am vizitat atâtea locuri. Totuşi, din cele ce am văzut, aş putea să povestesc cam care este
atmosfera spirituală în care oamenii descoperă şi încearcă să trăiască Ortodoxia.
În primul rând, aşa cum se vede în imaginile de faţă, Scoţia este plină de ruine de mari catedrale, abaţii şi alte aşezări mănăstireşti şi, în linii mari, oferă imaginea dezolantă a unui ţinut în care creştinismul...
a murit. Adesea mă întreb de nu cumva scoţianul de rând se simte, trecând pe lângă aceste ruine, tot atâta de mişcat de ele precum se simte beduinul din Egipt pe lângă piramide...
Majoritatea acestor clădiri au fost construite după ce
Apusul s-a rupt de Ortodoxie, în 1054, de către celebri meşteri
(masons), probabil precursorii a ceea ce aveau să devină masonii, că doar şi dintre aceştia unii se revendică a fi
de rit scoţian.
Nu ştiu şi nici nu mă interesează
detalii palpitante despre antihriştii aceştia – ceea ce vreau să spun este că, încă de când erau înălţate aceste catedrale, nu mai era
duh creştin în înălţarea lor, ci acelaşi duh al meşterilor ce au ridicat
Turnul lui Babel. Adică a ajunge
dincolo, la Dumnezeu, oricum, după mintea atâtor şi atâtor înţelepţi (?!), dar numai nu şi pe singura cale posibilă – prin
Unica Biserică a Lui.
Iar în oraşe, multe asemenea lăcaşuri n-au ajuns încă ruine, dar ele
s-au mai reformat o dată după vremurile tulburi ale
Reformei Scoţiene (după ce, şi atunci, ca pe vremea bolşevicilor, fuseseră transformate în grajduri şi depozite pentru o vreme).
În multe locuri din Scoţia, “
mă duc la biserică” a ajuns să însemne “
dau o raită pe la crâşmă”, căci ceea ce am văzut în
Catedrala din Edinburgh dă tonul unei triste realităţi – cam peste tot pe aici, ce nu-i
biserică dărâmată este
biserică reînchinată zeilor zilelor noastre: alcoolul, distracţia, amuzamentul, simţitul bine, ieşitul în oraş, pierderea vremii...
Apoi, pentru mulţi dintre aceşti seculari britanici, creştinismul se reduce la o aberantă separare între catolici şi protestanţi. Nimeni n-ar şti să-ţi spună “
care-i treaba cu Iisus Hristos”, dar mulţi ar putea să-ţi spună, chiar şi în această societate
corectă politic (unde, chipurile, nu-i frumos să arăţi cu degetul, să discriminezi, blah-blah...), zeci de motive pentru care un protestant sau un catolic nu este
un om de încredere.
Nu-i vorbă, la nivel de relaţii sociale, la ras câteva beri, toată lumea este prietenă cu toată lumea, însă mai există încă în întreaga UK (
şi cu precădere în Glasgow, dacă tot mă refer acum la Scoţia)
aversiunea latentă faţă de cel de altă confesiune (eretice amândouă, să nu creadă cineva că iau partea vreuneia!).
Astfel, estimez că mai devreme vom putea vedea ales un premier sau primar
inversionist în UK decât unul catolic... sau poate musulman, când diferenţele confesionale
între foşti creştini (cum să le zic altfel?!) se vor şterge de tot, iar
urmaşii lui Mahomed vor fi jumătatea de religioşi, într-o ţară cu cealaltă jumătate de
nereligioşi.
Şi chiar dacă diferenţele acestea sunt într-un proces de estompare rapidă, căci tot britanicul tinde către aceeaşi religie planetară (
consumerismul), iar mulţi nu mai fac nici măcar vreo pseudoceremonie religioasă la căsătorie, încă tot ai putea să o superi rău pe bunica, dacă tu, catolic fiind (chiar şi unul care să nu fi călcat vreodată printr-un lăcaş de-al lor) n-ai putut să-ţi găseşti altă nevastă decât o protestantă.
Ei bine, în aceste condiţii, câţiva oameni din Scoţia au găsit Ortodoxia, unii apropriindu-se de credinţă
tot cam lumeşte (cum facem şi atâţia în România, nu? :(, pândiţi şi ei de riscurile
creştinismului secularizat, cosmetizat, adaptat lumii de azi (care, potrivit viziunii papistăşeşti, este doar un efort de îmbunătăţire morală, activism social etc). Dar alţii trăiesc mai frumos decât mulţi fraţi de credinţă din România.
Este o
microimagine a întregii Lumi Ortodoxe această Ortodoxie scoţiană... Puţini mai ţin
calea cea strâmtă, ceilalţi – pe cea largă, însă la
biserica din Edinburgh, poate doar pentru că este o comunitate mică, ai impresia că ar fi mai mulţi din prima categorie. Domnul doar poate şti care sunt
sfinţii Săi printre noi, dar noi,
caprele, să ne minunăm de
oile dimprejur, cum mi-a părut că erau fraţii din Edinburgh.
În ţara asta secularizată nu te poate aduce nicio
obişnuinţă culturală, nicio
tradiţie de familie, nicio
inerţie la Sfânta Liturghie. Într-adevăr, vin destui şi doar ca să vorbească unor oameni de aceeşi limbă, dar aceştia apar sporadic şi – minune! – uneori găsesc adevăratul motiv de a merge la biserică, pentru Mântuitorul Iisus Hristos.
Totuşi , cred că de-abia unul din 10-20 de rezidenţi în Scoţia care au Botezul Ortodox (români, ruşi, bulgari, greci etc) este un
credincios practicant. Cam ca peste tot în lume, nu? Încetul cu încetul,
scădem sub numărul de la care în jos Avraam n-a mai cutezat să-l roage pe Dumnezeu pentru salvarea Sodomei. Dar
nu te teme, turmă mică, risipită prin Scoţia sau prin
staule cândva sigure în care deja au intrat lupi răpitori (cine are urechi de auzit, să înţeleagă!),
căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia...[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|