Cine doreşte să aducă bucurie cuiva în preajma Crăciunului... [Who wants to bring joy to someone around Christmas...]

...poate ar găsi inspiraţie pe acest site – Milostenie.ro – unde sunt postate strigăte de ajutor dintr-o lume paralelă: a suferinţei, a bolilor, a traiului de pe o zi pe alta, a lipsurilor de tot felul, a excluderii sociale, a lipsei de perspectivă.

Ştiu că în vremurile noastre se obişnuieşte ca, din spatele monitoarelor sau în discuţii la o bere şi o ţigară, să se decreteze că prea sunt mulţi asistaţi social în ţara aceasta, prea mulţi leneşi, prea mulţi cu mâna întinsă...

Ştiu că în goana după diferite obiective personale, targeturi, ambiţii, idealuri sau desfătări, a te opri asupra celor nefericiţi şi suferinzi nu este o prioritate... 

De fapt, nici nu ţine neapărat de vremurile noastre, ci de metehne milenare ale oamenilor care nu-şi dau seama cât  de fericiţi sunt până ce nu se apleacă asupra nefericirii altora şi nici nu îşi preţuiesc sănătatea până ce nu văd prin ce chinuri trec semeni de-ai lor.

Ba încă nici atunci. De-abia când trec ei înşişi prin necazuri, cât de cât se mai înmoaie oamenii şi îşi vin în fire, pricepând câte ceva din rostul lor pe lume. Altfel... “Bogatul nu crede la sărac” sau “Sătulul nu crede la flămând”.

Cine are o străfulgerare în inimă citind cele ce urmează poate că se va apleca asupra unuia dintre apelurile de ajutor şi va trimite câte ceva. Sau măcar va da mai departe postarea către alţii.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Un tânăr desfigurat de un accident de maşină, care supravieţuieşte datorită unor plăcuţe de titan care i-au reconstituit craniul, are nevoie de bani pentru alte operaţii.

Mama a două fete, bolnavă de cancer are nevoie de orice ajutor material (hrană, alimente) sau o sumă cât de mică.

Poate aveţi haine de iarnă care ar putea ţine de cald unei familii.

O mamă cu şapte copii locuind într-o singură cameră... are nevoie de foarte multe lucruri.

Mamă singură şi un bebeluş, părăsiţi de tată înainte de naştere.

Tatăl a trei copii este grav bolnav şi are nevoie de tratament pentru insuficienţă respiratorie.

O fetiţă de 8 ani şi frăţiorul de 2 ani necăjiţi, căci nu mai au haine şi încălţăminte:

La 8 ani are tumoră cerebrală, dar speră la vindecare.

Trei băieţi părăsiţi de tată şi mama lor înfruntă mari-mari lipsuri.

Două fetiţe cu handicap au nevoie de bani pentru tratamente.

Un tânăr inimos vrea să înfiinţeze un azil de bătrâni.

O fetiţă cu handicap, fratele ei şi mama lor au mari greutăţi şi cer sprijin.

Trista poveste a unui tânăr cu epilepsie, crescut în orfelinat.

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Poate vreuna dintre aceste poveşti (mai sunt şi altele) vor atrage atenţia oricui ar mai nimeri pe acest muribund (dar încă viu!) MunteanUK, poate aveţi lucruri bune pe care nu le mai folosiţi şi care se pot dărui, poate aveţi 10-15-20-25-30-oricâţi lei care se pot trimite într-un cont sau prin mandat poştal...

Poate aveţi ceva de oferit ca ajutor, poate doriţi să angajaţi pe cineva care este în căutarea unui loc de muncă...

Poate vă gândiţi să ajutaţi proiecte umanitare din mijlocul unor comunităţi sărace...

Poate sunteţi mai atraşi de proiecte mai ample, ale unor ONG-uri cu mai multă experienţă, între care inclusiv cele ale Fundaţiei pentru Copii şi Vârstnici ‘Sf. Sava de la Buzău’ al cărei Ambasador sunt...

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

Nu cred că majoritatea celor care au acces la internet şi ajung pe această pagină nu au 10-15 lei de care să se poată lipsi. O prea mică sumă care poate însemna mare lucru. Ar putea fi banii de mâncare pe o zi  sau chiar o săptămână pentru anumite familii. 

De asemenea, mi-e greu să cred ca în casa oricui să nu fie vreun oarece obiect vestimentar în stare bună pe care să poată fi dăruit.

Pe de altă parte, îmi dau bine seama că a contacta un destinatar dintre cei enumeraţi mai sus de mai sus (care să nu-şi fi dat datele de contact complete), a-i scrie câteva rânduri, a face un pachet, a te duce la poştă etc presupune un efort. 

Până şi a trimite o mică sumă prin internet banking tot înseamnă un mic deranj. Totuşi, cine vrea să facă o faptă bună, nu o poate face absolut fără bătaie de cap. 

Prea ne-am învăţat cu amăgirea că salvăm planeta cu un simplu click, că donaţiile se fac doar prin SMS, că sensibilizăm pe cineva doar mărşăluind pe străzi şi ocupând pieţe, că îmbunătăţim viaţa copiilor din Africa semnând petiţii online, că binele se face cu Like-uri pe Facebook…

Binele autentic şi durabil se face cu trudă, cu jertfă chiar. Dar până într-acolo, fie şi aceste  fărâme de bine picurate celor aflaţi în nevoie (cum propun prin această postare) tot cer ieşirea din inerţie şi confort, prin deschiderea ochilor şi a inimii.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ajutorul nepreţuit nu costă mai mult decât un mic act de voinţă... [Priceless help doesn’t cost more than a little act of will...]

Celor care vor să facă o faptă bună înainte de Sfintele Paşti, celor care vor să se bucure de salutul Hristos a înviat! ştiind că a adus o mică bucurie altora, le recomand din toată inima să intre pe acest website: Milostenie.ro.

Nu (numai) în pagini de cărţi SF, nici pe Discovery Channel, nici în colţuri îndepărtate din Africa ori din Asia se află nebănuite lumi paralele, ci chiar lângă noi – în Bucureşti  şi în atât de multe alte locuri din România.

Lumi în care toate cele pe care le numim probleme, plângându-ne unii altora de ele, capătă proporţia ridicolă a unor mofturi faţă de cei care au adevărate necazuri şi adevărate dureri.

Pe Milostenie.ro  găsiţi diferite poveşti ale unor semeni de-ai noştri care se luptă cu boli chinuitoare, grele lipsuri materiale, excluziune socială, poartă crucea unor dizabilităţi sau chiar suferă de... foame. 

Prea adesea ne comportăm ca-n vorba românească “sătulul nu crede la flămând” sau precum în Pilda bogatului nemilostiv (al cărui nume nu mai are parte de veşnică pomenire!) şi a săracului Lazăr...

Cum ar fi să ne luăm mâinile de pe ochi şi de pe urechi, pricepând că putem face un bine cu prea puţin? Orice prea mică jertfă de bani şi de timp pentru a le trimite câte ceva acestor oameni poate însemna foarte mult pentru ei!

Cine – dintre cei cu acces la net, care citesc aceste rânduri – nu are nici aceşti prea puţini bani sau prea puţin timp la dispoziţie, astfel încât chiar să nu poată face nimic?

Oricine ar putea măcar să-şi noteze câteva nume ale acestor oameni aflaţi în nevoie şi să se roage pentru ei. Ori să dea forward (inclusiv pe narcisistul Facebook!) la povestea lor către cineva care ar putea avea mai multe posibilităţi să acorde un ajutor.

Numai 10 lei trimişi unei familii pot însemna 10 pâini. Sau vreo 3-4 iaurturi. Sau vreo 2 kg de mere. Sau o părticică din cheltuiala cu facturile curente. Sau ar acoperi costul a 1-2 pastile pastile dintr-un tratament vital.

Ca să nu mai zic că lucruri care nouă ne sunt inutile, dar care sunt în bună stare (să nu jignim pe nimeni trimiţând vechituri infecte!) se află în fiecare casă. Să încercăm să ajutăm cumva!

...desigur, aşa cum ne îndeamnă Mântuitorul, “fără să ştie stânga ce face dreapta ta”.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Grave and unpleasant readings / [RO] Lecturi grave şi neplăcute (11)

[EN] “Hey, man, where did you buy that child from?” In regard to these pics taken a few days ago in Bucharest, it’s but an imaginary question, of course…

[RO] “Hei, omule, de unde ai cumpărat acel copil?” În ce priveşte aceste imagini făcute acum câteva zile în Bucureşti, este doar o întrebare imaginară, desigur...

[EN] However, many treat children (either born or unborn) as… sale and shopping items. Sad stories from contemporary Romania: here, here and here.

[RO] Totuşi, mulţi tratează copiii (fie născuţi sau nenăscuţi) drept… articole de vândut şi cumpărat. Poveşti triste din România contemporană: aici, aici şi aici.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Falşi potenţatori de productivitate a muncii [False work productivity enhancers]

Mă tot uit la aceşti oameni cum lucrează... De mai bine de o lună, îi vezi că fac ceva cu adevărat, fie înfruntând ultimele zvâcniri de arşiţă de prin septembrie, fie printre stropii de ploaie, deocamdată timizi, şi adieri tot mai reci.

Nu par a fi nişte naşparlii incurabili precum colegii lui Dorel (+ aici, aici). E drept că, atunci când vine ploaia, o lasă mai moale. Cu toate acestea, n-aş zice putea că nu se străduiesc.

Nu pot judeca eu dacă or fi trebuit să termine de multişor sau dacă lentoarea aparentă (care îi exasperează pe locuitorii din zonă, pe şoferi sau trecători zilnici) o fi vreo constrângere impusă de considerente tehnice.

Indiscutabil, nu are cum să fie uşor să dai la târnăcop sau lopată, să tragi de cabluri şi nici să stai toată ziua în miniexcavator nu este ca o plimbare cu bărcuţa.

Date fiind vremurile (şi salarile!) oribile din România, a munci este – n-o spun deloc cu ironie – un act eroic. Mai ales în condiţiile în care mai toată lumea ia în derâdere munca fizică. N-o fi ea de pus pe piedestaluri, ca în manualele comuniste, dar nici de batjocorit.

Nimic de râs privind activitatea în sine, poate nici de compătimit, însă nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre falşii potenţatori de productivitate a muncii folosiţi.

După ce că se fac din greu puţinii bani, după ce şi aşa organismul este solicitat din plin, la ce bun să-i risipeşti pe primii şi să-ţi istoveşti trupul suplimentar cu otrăvitoare delicii precum ţigări, bere (nu 2-3 pahare, ci mulţi litri) şi băuturi răcoritoare?!

Este o tristă înrobire – faţă de obiceiurile consumiste ale lumii care cere să fim în rând cu ea, cât şi faţă de reclamele care intră în subconşient şi te învaţă să bei şi să fumezi.

De fiecare dată când auzim ectenia “pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm”, să nu ne închipuim că este ceva desuet a te mai ruga pentru ‘robi’ (că “doar nu ne mai calcă turcii să ne înrobească”, am zice noi), ci să pomenim în gând un astfel de rob!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Viitorul uitându-se în ochii noştri [The future looking into our eyes]

Viitorul  ne-a privit drept în faţă, mai înainte de a ne avânta noi în gâtlejul lui şi să ne fi devenit prezent. Am căscat ochii ca viţeii la poarta nouă. Firma era, ce-i drept, ispititoare: “La burta plină, garantat”.

Semăna, dar de unde să fi ştiut noi că n-avea să răsară nimic de după ceea ce speram noi că se va ivi dincolo de poarta unei ere noi, una de viaţă mai bună?

Despuiaţi de vise (“nimic nu merge în ţara aceasta”), cocoşaţi de griji (“de unde să scot banii?”) şi cu neuronii sfârâind de neputinţă (“ăştia fură atâta şi nu se mai satură!”), am intrat şi i-am cerut chelnerului să ne aducă ceva de mâncare.

Marţafoiul se uita chiorâş, dar hăhăia încurajator (“lasă, că te rezolvă băiatu’ imediat”), ca şmenarul acela de la care suntem bucuroşi să cumpărăm ţigări ieftine de peste Prut.

Ne era aşa de foame, de nici n-am avut răbdare să consultăm pe îndelete meniul. Ne-a luat ochii de lustruit ce era, sclipind în spelunca mucegăită. Litere dolofane şi apetisant înşirate în fraze care lăsau gura apă...

Numai delicatese erau trecute acolo – libertate, echitate, democraţie, respect, prosperitate, progres. Am zis că “toate tre’ să fie bune, haleală să fie”, aşadar am cerut “specialitatea casei”.

Stăteam în bomba aceea cu dinţii la stele, privind prin acoperişul care stădea deja să cadă... Ne închipuiam că l-am sfredelit puţin noi, cu idealurile noastre, dar că totul va fi bine. Şi cum să nu fie bine?! Hm... ce îmbietor mai mirosea de la bucătărie!

Aştepându-l pe ospătar ca pe Godot, am început să ne scârbim unii de alţii. Unii am zis, de la bun început, că este genul de jigodie care îţi scuipă în mâncare, alţii – că ar fi, chipurile, cel mai spălat dintre toţi jegoşii posibili. Alţii doar au pufăit, indiferenţi, plictisiţi, dispreţuitori.

Înverşunaţi – dar cu gândurile în toate zările (la banii de întreţinere, la rată, la viza de SUA etc), însă nu către noi înşine – ne-am sfârtecat din priviri şi cuvinte, până ce, într-un târziu, ni s-a azvârlit comanda pe masă.

Un coş de felii unse cu scârbă, lângă un blid cu o putredă opăritură din varză de Bruxelles. Că cică mai mult nu ne permitem, ca puturoşi şi înapoiaţi ce suntem.

Ba da, am mai ras vreo trei halbe de ciudă. Că era la autoservire şi, părând a fi aşezat ca ‘din partea casei’ butoiul, am zis că doar nu ne-o trece şi asta pe nota de plată.

Nici sătui, nici beţi, jumate dintre noi am ieşit să-l scoatem în şuturi pe chelner, dar ba ne-am codit, ba ne-am împleticit, că nu mai ştim ce s-a întâmplat de... s-a rupt filmul...

Cică n-am fost chiar o jumătate destulă. Ne-am trezit cu stomacul scurs printre dinţi – şi furaţi, şi bătuţi, deşi pare-se că, încă, nu chiar puşi în proţap. Ori suntem doar cruţaţi un pic pentru o calfteală şi mai zdravănă?!

Acu’, vorba ceea, prinde orbu’ scoate-i ochii… Pe cine să mai dai vina? Că doar nu pe viclenii bucătari, pe parşivii furnizorii de varză, pe hoţpătari...

Şi nici pe comesenii noştri care şi-au înghiţit voma, justificându-şi nobleţea nătăroaică (“doar nu era să votez iarăşi între două rele”), cu logică de hienă darwinistă (“l-am dat afară, cu ce era să-l cresc?”).

Decât să dăm vina, mai bine am căsca ochii! Pe măsură ce foamea roade mai tare, orbirea se va face şi mai adâncă, iar în bucătării insalubre, încă ni se coc budinci de răbdări prăjite. Şi de nu ne-om mai grăbi noi să le înfulecăm, riscăm să ni se vâre pe gât.

Viitorul ne ţinteşte, cu ochii săi sfredelitori, tot de unde ne privea mai deunăzi. Ca de moarte, nimeni nu va putea scăpa de el.

L-am prinde de coarne, dar nu ştim cum. Unchiul Sam n-o să-şi facă pomană cu noi să ne înveţe rodeo.

Am fugi, dar nu avem încotro. La înaltele porţi din UE nu mai dă nimeni o ceapă degerată pe nişte rupţi în cur care, într-atâta urându-se ei înşişi, nu se pot aştepta să fie iubiţi de cineva. De la Moscova – nu simţim decât aceiaşi fiori de veacuri.

Ferice de cine mai ştie de Dumnezeu. Să facă bine să-I ceară “gândul românului cel de pe urmă”, ca să poată sorbi paharul pe care cu toţii, buni şi răi, va fi să-l sorbim.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Democraţie românească în 2012: taxare fără reprezentare [Romanian democracy in 2012: taxation without representation]

Noul Guvern de la Bucureşti a fost instalat de o coaliţie şi de un preşedinte, Traian Băsescu, a căror susţinere (aprobare, simpatie etc) nu depăşeşte 25% în sondaje. Şi la acest procentaj s-ar ajunge de-abia cumulat, ba încă şi prin jonglerii statistice.

S-a mai văzut şi la alţii, ar zice unii. Da, admit eu, şi chiar îmi vine în minte cel puţin un exemplu din istoria relativ recentă – ultimele două cabinete laburiste din UK.

T. Bliar and G. Clown primiseră un pic peste 35% din totalul voturilor exprimate în mai 2005, scor graţie căruia s-au menţinut la putere până în 2010.

Era vorba de un singur partid, nu de o strânsură conjuncturală. Şi de un executiv proaspăt instalat după un scrutin, nu cu nouă luni înaintea unor alegeri generale.

Felicitat de preşedintele Comisiei Europene, de trimisul Unchiului Sam în România cât şi de cel al Perfidului Albion, noul Guvern român are tot atâta legitimitate cât avea Guvernul Majestăţii sale în coloniile nord americane pe la anii 1770.

Supuşii britanici care aveau să devină cetăţeni americani, se plângeau de “taxare fără reprezentare”, cum reclamă în zilele noastre inscripţiile de pe taxiurile din Washington D.C., teritoriul federal fără putere de vot în Congresul SUA.

Fix de acelaşi lucru, de nereprezentare – în ciuda birurilor plătite – se plâng milioane de români. Mai rău decât toţi – cei lăsaţi să moară sub nămeţi în aceste zile.

Explozia nemulţumirii de dincolo de Atlantic în urmă cu vreo 235 de ani avea să ducă la grave răzmeriţe,  insurgenţă, apoi la un Război de Independenţă, respectiv la naşterea SUA.

Ceea ce ar putea exploda în România este încă ţinut la rece, sub temperaturi polare. Dar şi când va fi să explodeze tot ce s-a acumulat, nu-s deloc semne că are ce să se nască ceva bun.

Oare ce s-ar mai putea ‘naşte’ dintr-o naţiune muribundă, care a pierdut într-un deceniu de pace mai mulţi locuitori decât totalul celor decedaţi în războaie de la proclamarea independenţei (1877) până acum?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (22) – At a barbecue / La un grătar

[EN] Barbecuing in Romania – somewhere NV of Târgovişte, Dâmboviţa county (DB). [RO] La grătar în România – undeva la NV de Târgovişte, judeţul Dâmboviţa (DB).

[EN] Barbecuing in Scotland – The Meadows park, Edinburgh. [RO] La grătar în Scoţia – parcul The Meadows, Edinburgh.

[EN] ...and youngsters warming up by a fire on a beach by the cold sea in Brighton, East Sussex. [RO] ...şi tineri încălzindu-se la un foc pe o plajă lângă marea rece din Brighton, East Sussex.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

România fără rost a lui I.L. Caragiale, o sută de ani mai târziu... [I.L. Caragiale’s aimless Romania, a hundred years later…]

În 2012, se vor împlini o sută de ani de când a murit Ion Luca Caragiale, după vreo şapte ani de autoexil în capitala Germaniei. Fără îndoială, şi pe atunci era traiul mai bun acolo, iar ora Europei (acum a EMU şi a UE) începuse deja să se dea la Berlin.

Era mai bine în acra, ordonata, eleganta şi cumintea – dar care avea să-şi dea cu mucii în fasole, în 1914-1918! – Germanie decât în preaplina de dulci neorânduieli Românie. Acolo lucrurile mergeau ceas, dincoace – parcă nu mai aveau vreun rost.

Şi pe atunci, printre primii care se stabileau peste hotare erau cei cu minţi luminate, care nu plecau neapărat de foame (s-ar fi dus şi flămânzii, dar cine i-ar fi primit?), ci de scârbă.

Aşa plecase şi Caragiale, pe care mă şi mir de nu şi-l revendică vreunul dintre indignaţii anti-sistem de pe străzi, citându-i cuvinte precum acestea: “Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace”.

Dar cine să-l mai citească pe Nenea Iancu altundeva decât pe bancnota de 100 de lei? Şi, de l-ar mai citi cineva, ce altceva şi-ar mai agonisi în suflet decât amărăciune?

Oare mai trebuie pomenite vorbele lui Caragiale, ca să priceapă mai marii zilei că “între masa poporului și clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și de sentimente, pe care aceste clase n’au știut-o umplea încetul cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala s’o sape cât mai adânc”?!

“Orcare om cuminte peste putinţă să nu gândească”, socotea dramaturgul, dar iată cum, tâlcul celor ce se petrec, nu pare a-l pricepe tipătescul de la Cotroceni, dandanachii portocalii sau brânzoveneştii uselişti, nici pristandalele care – “curat constiuţional”, nu-i aşa? – dau în oameni ca în oala de fasole…

Oare o să ajungem chiar într-acolo, încât, puşi faţă în faţă cu reacţiunea primului cetăţean turmentat al ţării, nişte puhoaie de cetăţeni nu chiar atât de oropsiţi precum cei de la 1907 (dar poate la fel de iscusit aţâţaţi de peste hotare ca atunci) să sară la gâtul câtorva vampiri sugători de sânge ai boborului?

Şi de ar fi să iasă cu sânge – ipoteză, probabil, foarte convenabilă unei puzderii de interese – ar putea ieşi ceva bun şi pentru românul scos din răbdări, dar care îşi arde mânia în crâşmă, în faţa televizorului, pe Facebook sau într-un joc video? Nicidecum.

Putem înlocui liderii, ca să facem niţel mai suportabil sistemul, până la o vreme – să plece Băsescu (cât mai repede), să se facă alegeri (nefurate!), iar oamenii să voteze (şi să candideze, să se organizeze politic), nu să-şi închipuie că ar da cineva o ceapă degerată pe ‘protestul’ lor prin absenteism!

A schimba sistemul rămâne o jalnică amăgire. Nu-l putem schimba, căci toţi suntem parte din el. Şi este tot atât de greu a-l schimba (îmbunătăţi, înnoi, reforma etc) pe el precum este a ne schimba pe noi înşine.

Cine nu s-a folosit niciodată de ‘Lanţul slăbiciunilor’, cine n-a luat cam multişoare lucruri din jur în băşcălie, ca ‘Mitică’ a lui Nenea Iancu, cine n-a copiat la examene, cine n-a dat şpagă în viaţa lui sau cine şi-a ţinut cuvântul dat întotdeauna să ridice primul piatra contra sistemului!

Desigur că ar fi de dorit un ‘alt sistem’ şi o ‘viaţă mai bună’ (ideal, să fie clădite pe dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie) – “împotriva unora ca acestea nu este poruncă”, ne aminteşte Sf. Apostol Pavel.

Doar că o astfel de viaţă mai bună rămâne complet inaccesibilă instrumentelor (voia proprie, mândria, egoismul, lăcomia, indiferenţa etc – manifestate chiar şi la cei ce s-ar decrie drept ‘oameni de bine’) cu care vrem noi să accedem la ea, iar Caragiale ne pune diagnosticul, la fel de valabil acum mai bine de un veac precum şi în zilele noastre:

“Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. (…)

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare”, se întreba Caragiale, iar dincolo (nu la Berlin, ci dincolo de moarte) sigur va fi aflat răspunsul.

La rându-mi, nu ştiu cât de creştin o fi fost acest om-monument al literaturii române, însă cu greu s-ar mai putea strânge dovezi pro sau contra după un veac de la moarte. Demn de menţionat este cum îi numeşte (de patru ori!) “foşti ortodocşi” pe compatrioţii săi în eseul citat mai sus.

Aşadar, deloc n-ar trebui să ne mire că, de-a lungul plinelor de haz opere de-ale sale, Hristos nu apare nicăieri amintit măcar (‘O făclie de Paşte’ nu intră între scrierile comice). Pentru că toate acele haioase personaje trăiau, de fapt, într-o absolută stare tragică.

Veşnic gonind după meschine patimi, antrenaţi în intrigi, ispitiţi de măreţe idei intrate cocoşat în cotloanele minţilor lor înguste, înrobiţi cu totul poftelor clipei prezente, dar fără urmă de deschidere spirituală, către Dumnezeu – aşa sunt personajele comice (?!) ale scriitorului născut într-un sat numit Haimanale.

Da, haimana (= om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond) este omul pe lume, câtă vreme rămâne în afara sistemului lui Dumnezeu şi îşi raportează împlinirea şi sensul vieţii la tot felul de ale sisteme. Orice om fără El (cu atât mai grav dacă este un fost ortodox) nu face decât să vagabondeze între o amăgire sau alta.

Oricât ar dori cineva să schimbe sistemul social-politic – într-unul care să promită paradisuri pământeşti, prin respect, meritocraţie, prosperitate, bunăstare etc în lumea de aici – nu îşi va putea umple golul sufletesc nici de s-ar putea împlini cu vârf şi îndesat acele promisiuni.

A nu se crede că aş considera inutile protestele paşnice ori că subscriu la verdictul arogant al unui oarecare caţavenc portocaliu care îi declară “viermi” pe cei care îşi strigă nemulţumirea pe străzi.

Ar fi de dorit o justă păstrare a proporţiilor: da – pentru ‘Jos Băsescu’ (şi păstrarea acestei imperfecte democraţii, care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, nu este încă incompatibilă cu vreo aspiraţie spirituală), nu – pentru ‘revoluţie anti-sistem’ sau altă grozăvie.

Cine mai ştie să citească şi altfel decât Nae Ipingescu, amicul lui Jupân Dumitrache, pe un plan care transcende tristele realităţile curente şi perspectivele asupra lumii mustind de coclite ideologii, va pricepe ce explicaţia de mai sus a noţiunii de haimanale...

Astfel, tot în cheie spirituală mă întreb: oare întâmplător are loc noua “rivoluţie” taman în Piaţa Universităţii, unde şade gânditor Nenea Iancu alături de personajele sale? Or fi doar o oarecare creaţie de artă urbană sau este o oglindă – în care nu doar protestatarii, ci noi toţi, neam de haimanale şi foşti ortodocşi, să ne putem vedea?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]