Iată ce minunat poate contrasta o cârciumă goală, amenajată în interiorul unei foste catedrale din Edinburgh cu o cămăruţă plină duhovniceşte, după transformarea ei în paraclis de către un fost preot anglican din Fort Augustus.
Convertit la Ortodoxie la 65 de ani, fostul anglican face acum cel mult treaba unui diacon pe lângă arhimandritul din imagine. Nu mai contează zecile de ani de preoţie anglicană, nici că ar putea fi şi părinte duhovnicesc şi trupesc celui ce slujeşte. Important este că “a văzut lumina cea adevărată, a aflat Duhul cel ceresc”, în Unica Biserică a lui Hristos. Nimic altceva nu este mai de preţ pentru el şi nimic nu ar vrea să mai fie ca înainte. Când vezi că până şi în nordul Scoţiei poţi afla măcar o părticică din Biserica Lui şi oameni care au ajuns la El pe această cale unică, după ce au gustat surogatul pseudobisericilor reformate sau abisul ateismului, nu poţi decât să te minunezi de planul Lui pentru mântuirea lumii şi să te ruşinezi când îţi aminteşti cât de adesea luăm Ortodoxia de-a gata.
În România, mai avem şi duhovnici îmbunătăţiţi după ani de nevoinţe, şi destui preoţi care sfinţesc locul (dar desigur că aceia nu vor fi niciodată vedete TV), şi biserici la cel mult câteva străzi distanţă, şi mănăstriri la tot pasul, şi ore de religie în şcoală (pe care, în loc să ne străduim a le face mai bune, vrem doar a le scoate din programă!), şi cărţi folositoare în limba noastră, şi atâtea moaşte de sfinţi, dar prea puţin ne pasă.
De la “Ce-i cu prostiile astea? Mai lasă-mă cu popii ăştia! Ce, te-ai făcut religios? Te-ai pocăit?” până la “Şi eu cred, dar nu cum spune Biserica” sau “Îţi respect credinţa, dar eu nu pot să cred în aşa ceva” – aceasta aude oricine se străduieşte să trăiască în viaţa adevărată a Bisericii. Eu unul nu mă pot plânge, că nici măcar aşa ceva nu mi-a fost dat să aud prea des (poate şi pentru că aud numai ce vreau :)
N-am simţit decât că sunt privit puţintel altfel. Probabil nu este neapărat dispreţ, ci mai degrabă o distanţare compătimitoare, de genul “Bietul de el, nu ştie să se bucure de viaţă”. Dar asta nu mă supără nicidecum, măcar de ar pricepe toată lumea că, şi din punctul meu de vedere, nu mai vreau să fie nimic ca înainte.
Mă tem că am văzut în Scoţia câţiva oameni simpli care ne-ar putea face de ruşine şi, amintindu-mi de ei, îmi amintesc şi de o exclamaţie a Pr. Rafail Noica (alt convertit de la anglicanism) dintr-o conferinţă – “Vai de Ortodoxia noastră!”.
La Judecată, unii ca aceştia ne vor acuza numai purtându-şi veşmintele luminoase în faţa întunecaţilor de noi care vor încerca să ne scuzăm – ba că nu am ştiut, ba că n-am crezut că este chiar pe bune, ba că popii ăştia sunt de vină, ba că noi n-am omorât pe nimeni, nici n-am furat fabrici întregi, ba că am crezut că o să mai avem timp şi pentru suflet, ba că n-am făcut niciun rău să stăm la rugăciune cu catolicii, anglicanii şi alţi heterodocşi...
Păi dacă nu este niciun rău, cum se face că atâţia eretici vin la Ortodoxie?! Şi acest lucru se întâmplă în condiţiile în care Biserica Ortodoxă n-a mai făcut niciun fel de prozelitism în Scottish Highlands de vreo 1,500 ani, nici n-are la dispoziţie maşinăria de propagandă a Vaticanului ori purcoiul de bani al neoprotestanţilor.
Cine chiar VREA, îl găseşte pe Hristos chiar şi în pustietăţile astea (mai degrabă sufleteşti, căci altfel Scoţia e o ţară civilizată peste tot)! Domnul să aibă milă de cine NU VREA, dar şi de noi, cei care, cu toate că ştim că VREM, nu înseamnă nicidecum că “gata, ne-am şi mântuit”, ci mai avem atâtea de făcut în a ne îndrepta pe noi înşine, nu în a-i judeca pe alţii!
[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Nu ştiu dacă anecdota povestită undeva de Părintele Rafail Noica o fi adevărată, însă cu siguranţă este plauzibilă, căci după raţiunea multor capete de umanişti din UK, nu o dată sunt răstălmăcite adevărurile creştine în acest fel.
|