Showing posts with label Portugal. Show all posts
Showing posts with label Portugal. Show all posts

Friday, 29 June 2012

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (34) – St. Peter and St. Paul / Sf. Petru şi Sf. Pavel

[EN] I’ll refrain from making any reference to the politically incorrect term ‘heresy’ – let us just look at the images! [RO] Mă voi abţine să fac vreo referire la termenul incorect politic erezie’ – doar să privim aceste imagini!

[EN] For Roman Catholics (little town of Cascais, Portugal), the Apostles look like fierce heroes from ancient Greece. [RO] Pentru romano-catolici (orăşelul Cascais, Portugalia), Apostolii arată ca nişte eroi fioroşi din Grecia antică.

[EN] In the Orthodox outlook (Cocoş Monastery, TL county), they are humble people (maybe hungry and recently beaten). [RO] În perspectiva ortodoxă (Mănăstirea Cocoş, jud. TL), ei sunt oameni umili (poate flămânzi şi recent bătuţi).

[EN] Needless to say which images speak better to our hearts about these saints… [RO] Inutil a spune care imagini vorbesc mai bine inimilor noastre despre aceşti sfinţi…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Monday, 25 June 2012

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (33) – Tasteless fruits / Fructe fără gust

[EN] As perfectly rounded as wax fruits, but often tasting like moist cardboard. [RO] La fel de perfect rotunjite precum fructele de ceară, dar adesea având gust de carton umed.

[EN] Strawberries, kiwis and grapes... all with the same imprecise taste. [RO] Căpşuni, kiwi şi struguri... toate cu acelaşi gust imprecis.

[EN] Appealing colours, absent flavours, disappointing tastes. [RO] Culori atrăgătoare, arome absente, gusturi dezamăgitoare.

[EN] The same industrial fruits in London, as in Washington DC, Paris or Istanbul... [RO] Aceleaşi fructe industriale la Londra, precum în Washington DC , Paris sau Istanbul...

[EN] (A pleasant exception – the fruits I ate in Portugal’s capital, Lisbon.) [RO] (O plăcută excepţie – fructele pe care le-am mâncat în capitala Portugaliei, Lisabona.)

[EN] No wonder that today’s children don’t like fruits. [RO] Nu-i de mirare că nu le plac fructele copiilor de azi.

[EN] They are more likely to see cloned mamouths in their lifetime than the good fruits of yore. [RO] Mai probabil vor vedea mamuţi clonaţi în timpul vieţii lor decât fructele bune de odinioară.

[EN] Not knowing what they are missing, they may be happy to live in these progressive times. [RO] Neştiind ce pired, or fi fericiţi că trăiesc în aceste vremuri progresiste.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Wednesday, 8 February 2012

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (22)

[EN] It is often said – and for good reasons – that Great Britain is an ‘expensive country’.

[RO] Se spune adesea – şi pentru motive întemeiate – că Marea Britanie este o ţară scumpă’.

[EN] In pounds (GBP), all things seem to cost more than in most other EU countries.

[RO] În lire (GBP), toate lucrurile par să coste mai mult decât în cele mai multe ţări UE.

[EN] That’s why, before the current economic crisis, many Brits dreamed of spending their retirement years in France, Spain, Portugal or Cyprus…

[RO] De aceea, înaintea actualei crize economice, mulţi britanici visau să îşi petreacă anii de pensiei în Franţa, Spania, Portugalia sau Cipru...

[EN] However, what exacly is expensive in UK should be debated beyond a blog post.

[RO] Totuşi, ce anume este scump în UK ar trebui dezbătut dincolo de o postare pe blog.

[EN] In my view, truly expensive are those things indispensable – such as rents, gas and electricity bills, insurances, public transport etc…

[RO] În opinia mea, cu adevărat scumpe sunt acele lucruri indispensabile – precum chiriile, facturile de gaz şi electricitate, asigurările, transportul public etc…

[EN] Clothing and other daily necessary items can be bought at reasonable prices from places like this Inverness Street Market, in Camden Town, in the north of London.

[RO] Îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare zilnic pot fi cumpărate la preţuri rezonabile din locuri precum această Inverness Street Market, în Camden Town, în nordul Londrei.

[EN] Thanking my reader C.L. for the pics, I invite anyone to visit this not as posh as Oxford Street (but surely not so expensive!) part of London.

[RO] Mulţumind cititoarei mele C.L. pentru poze, invit pe oricine să viziteze această parte nu-la-fel de fiţoasă-ca Oxford Street (dar sigur nu chiar aşa scumpă!) a Londrei.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Saturday, 3 December 2011

Will the Eurozone crack? [Va crăpa Eurozona?]

More than three years after the Wall Street Crash of 2008, the unthinkable demise of the euro and the break-up of the Eurozone has (apparently) become plausible.

It’s getting crystal clear even to the most fanatic euroenthusiasts that any imminent economic cataclysm cannot be blamed on convenient scapegoats anymore.

The lazy Greeks, the irresponsible governments in Eurozone weak links countries (PIIGS), along with greedy bankers everywhere may have played relatively secondary roles in influencing the destiny of the EMU.

Nevertheless, the fate of the European currency has never been – nor is it in these very days of turmoil – in the hands of less important actors like the above.

The devil lies in the details of EU treaties and especially in the chain of misdeeds committed by the political leaders of Europe, whether acting unilaterally, from Berlin, Paris or Rome, or together, from Brussels.

Hardly could the roots of the current crisis be located in Frankfurt, as the ECB has seldom had its hands united by the heads of state and government reunited in the Council of the Union.

More and more independent economists show that the mess engulfing the EU and threatening to blow up the global economy has systemic causes.

The EMU is on the brink of disaster because it lacks several fundamental premises of an efficient monetary union; it is made up of an econimic ‘giant’ (Germany) with 16 ‘feet of clay’ of various strengths from stronger (France) and weaker (Italy) muscles to negligible appendices (Estonia).

The ECB could be reasonably functioning as a central bank (if allowed to act do so), yet there is no effective equivalent of a national Treasury (Ministry of Finances) or Government in Brussels.

For decades, EU leaders have been deploring the lack of a common defence policy (greatly compensated by NATO) or of a common energy policy (whose absence contributes to the fact that Europeans are often ‘energy hostages’ of Russia).

It was fashionable to complain about these issues, however, none was as divisive and able to threaten the survival of the EU as the other skeleton that the current crisis took out of the Union’s closet – there is no common fiscal policy of the EMU.

In its absence, sooner or later, the Eurozone would be doomed to crack, like some analysts anticipated in the late 1990s, if not even longer before, around the dawn of this project.

The flaws of the EMU were known from the very beginning but swept under a carpet of great expectations about increased common prosperity.

For a while, the illusion worked. After the first months of wariness, when many Europeans in euro countries were shocked by price hikes, almost everyone grew accustomed with a stable currency, no need for exchange rates, low inflation and bearable interest rates.

The Greeks, Spaniards, Portuguese and others had access to cheap credit, while their tourist industries cashed in strong euros, instead of weak drachmas, pesetas or escudos.

In the meantime, the euro was weaker than how the Deutsche Mark would have probably been in the 2000s, enabling Germany to be biggest world exporter in 2007, ahead of China.

The success story seemed complete, and many warnings (like the ones about Italy being unfit for EMU membership (+ here, here, here) – see the pics*** illustrating this article!) were bluntly dismissed as nonsensical soothsaying.

Actually, there’s growing evidence that it was well-known to the architects of the euro that the Eurosystem was ill conceived from the start.

This didn’t prevent them from taking a huge gamble on the hope that a severe crisis (like the one the world has endured since 2008) would eventually help establish a “a more perfect union,” like the Constitution of the USA aimed in 1787.

Is this imperfect monetary union perfectible? Are the 17 euro countries willing to take upon themselves the full political cost of making the EMU truly functional?

And could giving up more of one country’s sovereignty guarantee anything for the EU’s citizens (“we the people,” if we were to quote the US Constitution again), apart from helping save the banking system from collapse?

Will a ‘full fiscal union’ work better than the current ailing EMU? The Eurosystem would probably run smoothly, yet the imbalances between the 17 economies would remain as grave as they are today, if not even worsen.

Smothering public deficits from the cradle would not grant choices of more responsible political leaders to European voters; it would merely ignite more vicious political battles and maybe even class conflict within nations.

And, riskier than anything else, wouldn’t this ‘EU Treasury’ remain as unaccountable to European citizens as other EU institutions and leaders that created the current ‘euro-mess’ have always been?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

*** NOTE: Simon Tilford, from the Center for European Reform (London based think-tank), warned that “if Italy fails to improve its competitiveness, it will eventually have to leave the Eurozone” (2006).

Friday, 25 November 2011

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (18)

[EN] A blog that thrashes the Eurozone (EMU) and everything that an be deemed good in regard to the EU is one kept by this Irish journalist from Brussels. [RO] Un blog care chelfăneşte Eurozona (EMU) şi tot ceea ce poate fi considerat bun în legătură cu UE este ţinut de această jurnalistă irlandeză din Bruxelles.

[EN] Hosted by the conservative and euroskeptic The Daily Mail, the blog has no mercy for pro-EU European leaders. [RO] Găzduit de conservatorul şi euroscepticul The Daily Mail, blogul nu are milă pentru liderii europeni pro-UE.

[EN] In the author’s view, for everything bad in Greece, Ireland, Spain, Portugal or Italy it’s surely the EU’s fault… [RO] În opinia autoarei, pentru tot răul din Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia sau Italia este în mod sigur vina UE…

[EN] Enjoying less success than such a blog are the European Commission’s efforts (here, here, here) to defuse the myths and rumours about the EU. [RO] Bucurându-se de mai puţin succes decât un astfel de blog sunt eforturile Comisiei Europene (aici, aici, aici) de a dezamorsa miturile şi zvonurile despre EU.

[EN] Of which the Brit newspapers (especially but not exclusively) are filled with, often on a daily basis. [RO] De care ziarele britanice  (în special, dar nu exclusiv) sunt pline, adesea zi de zi.

[EN] Where does the truth lie? That’s for my readers to figure out for themselves! [RO] Unde se află adevărul? Cititorii mei să-l descopere singuri!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Friday, 4 November 2011

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (17) – ‘Blogging’ doubts / Îndoieli ‘bloggăreşti’

[EN] I think it’s pretty obvious how MunteanUK has gradually turned into a ‘photoblog’. [RO] Cred că este destul de evident cum MunteanUK s-a transformat, treptat, într-un ‘fotoblog’.

[EN] This is not happening because I wouldn’t have hundreds of things to write about or the time to ‘distill’ articles. [RO] Aceasta nu se întâmplă pentru că n-aş avea sute de lucruri despre care să scriu sau timp să distilez’ articole.

[EN] I can’t help it; it’s just a natural evolution… or regression?! [RO] N-am ce-i face; este o evoluţie naturală… sau un regres?!

[EN] No less than 15 of what-I-thought-to-be important articles of the past year have remained ‘barely noticed’ by my few readers. [RO] Nu mai puţin de 15 din ceea-eu-credeam-a-fi articole importante din ultimul an au rămas ‘de-abia remarcate’ de puţinii mei cititori.

[EN] On the other hand, that’s perfectly explainable: I’m not a ‘commercial blogger’, nor I will ever be. [RO] Pe de altă parte, este perfect explicabil: nu sunt un ‘blogger comercial’, nici nu voi fi vreodată.

[EN] I can’t write about the very popular petty nothings that draw hundreds of comments in the blogosphere.  [RO] Nu pot scrie despre foarte popularele meschine nimicuri care atrag sute de comentarii în blogosferă.

[EN] Nor could I change my outlook on life which is at odds with the humanist values that are so fashionable today. [RO] Nici nu mi-aş putea schimba viziunea de viaţă care este în răspăr cu valorile umaniste atât de la modă azi.

[EN] Tackling ‘hard issues’ can be tiresome and counterproductive in a world that’s permanently mesmerized by vanities.  [RO] Abordarea ‘subiectelor grele’ poate fi obositoare şi contraproductivă într-o lume mereu hipnotizată de deşertăciuni.

[EN] Therefore, I will keep posting (mainly) pictures for a while… then I’ll (very possibly) reduce the number of posts. [RO] Aşadar, voi posta (mai ales) fotografii pentru o vreme.... apoi (foarte posibil) voi reduce numărul postărilor.

[EN] I can only hope that – either through pics or words – this blog actually says something’ and is not just a blister of vain glory. [RO] Pot doar spera că – fie prin vorbe sau imagini – acest blog  chiar spune ceva’ şi nu e doar o băşică de slavă deşartă.

[EN] Maybe – just maybe – I will more often transgress the general ‘life in the UK’ theme, and annoy less with ‘sad truths’. [RO] Şi poate – numai poate – voi încălca mai des tema generală ‘viaţa în UK’ şi voi irita mai puţin cu ‘adevăruri triste’.

[EN] Apart from some 7,000 from the UK, I’ve got pics from the USA, China, Spain, Portugal, Italy, France, Greece, Turkey etc... and Romania. [RO] În afara a vreo 7,000 din UK, am poze din SUA, China, Spania, Portugalia, Italia, Franţa, Grecia, Turcia etc... şi Romania.

[EN] These are the countries where I took most (some 18,000) of the over 28,000 pictures that I have stored so far. [RO] Acestea sunt ţările unde am făcut cele mai multe (vreo 18,000) dintre cele peste 28,000 fotografii pe care le-am stocat până acum.

[EN] For now, apart from a self-portrait, the others are four pics form the Scott Monument in Edinburgh[RO] Pentru acum, în afară de un autoportret, celelalte sunt patru poze de pe Scott Monument din Edinburgh

[EN] …taken on the day when I discovered how powerful is the zoom of my by-now-outdated camera (Panasonic Lumix DMC-FZ8). [RO] …făcute în ziua când am descoperit ce puternic este zoom-ul de-acum-învechitului meu aparat (Panasonic Lumix DMC-FZ8).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Tuesday, 12 July 2011

Leneşii greci, hoţii români şi restul de europeni ‘corecţi’ [Lazy Greeks, Romanian thieves, and the rest of ‘correct’ Europeans]


Spui grec şi ai spus ‘leneşde cel puţin vreun an încoace, de când asemenea descrieri se tot aud despre această naţiune, fie în termeni mai corecţi politic, fie în acuzaţii făţişe.

Au trăit pe datorie de vreo 350 miliarde euro, ţara lor este veriga slabă de unde poate începe să se deşire Uniunea Monetară Europeană (EMU), iar ei, puturoşii, protestează, în loc să muncească! 

Nu le place munca, nu-şi plătesc taxele, vor să iasă la pensie la 50 de ani… Sunt de-a dreptul irecuperabili... Oare cum s-o fi născut însăşi preamărita cultură europeană pe tărâmurile strămoşilor grecilor de azi?

O astfel de etichetă este deja lipită cu fierul înroşit pe fruntea grecoteilor – sunt convins că şi alte naţii au vorbe incorecte politic gen bozgor, rusnac, bulgăroi etc –, astfel încât nu prea lasă loc de nuanţări şi compasiune.

Şi-o merită cu vârf şi îndesat, şi-au făcut-o cu mâna lor!” – aşa sună verdictul dat grecilor zilelor noastre, după ce anticii ne-au lăsat o altă descriere deloc măgulitoare: Teme-te de greci chiar şi când vin cu daruri!(pe care eu am dezminţit-o pe acest blog :-)

Câtă neruşinare, dom’le, să trăieşti pe datorie şi să ai pretenţia ca noi să te scoatem din datorii!,” pufăie de iritare oneştii contribuabili germani. 

Ţara lor îşi menţine măcar aparenţa de mare putere economică prosperă graţie căluşului pus în gura sindicatelor, care au acceptat îngheţări de salarii. Care au fost, în orice caz, un sacrificiu asumat cu un rost.

Nu ca nonsensul austerităţii care îngroapă Grecia sau România. Ceea ce nu face cumva ca din sora de credinţă ortodoxă de la nord de Dunăre să răzbată ceva mai multă indulgenţă pentru greci. Şi aici, precum în restul UE, sunt priviţi ca nişte răsfăţaţi.

Cum adică, ei să se lejească pentru că au rămas fără al 13-lea şi al 14-lea salariu, pe când la noi s-a tăiat chiar şi cu mai mult de 25%?”, or zice destui români. Cam aşa sună judecata unui popor blegoşit, dintr-o ţară de unde nu au ieşit nicicând pe străzi câţi au ieşit în Grecia în timpul duzinei de greve generale din 2010-2011.

Iar aceasta, în condiţiile în care locuitorii Greciei sunt cu 50% în statisticile oficiale (poate doar cu 30% de facto) mai puţini decât ai României.

Că lucrurile sunt infinit mai nuanţabile decât tuşele aspre în care este zugrăvită imaginea Greciei de azi nu mai contează pentru multă lume. 

Nu toţi grecii sunt privilegiaţi cu pensii de 2,000 euro începând de la 48-50 de ani şi cu piscine nedeclarate la fisc. Nu toţi grecii ar prefera să nu muncească, dacă ar exista alternativă viabilă.

Cum nimeni nu contestă încălzirea globală, mitul suprapopulării planetei sau alte născociri ideologice, nimeni nu mai contestă luat-drept-adevărul (?!) că grecii ar fi mai leneşti decât germanii. Sau decât toţi ceilalţi europeni. 

Pe acest fundal ideologic, nici nu e de mirare că mass media dintr-o ţară tot atât de prietenă cu Grecia cât şi cu România găseşte date UE, ca să decreteze că “grecii sunt mai leneşi decât bulgarii”.

Mânaţi de tendinţa să arătam că alţii sunt mai păcătoşi decât noi, ignorăm faptul că destule preţuri din Grecia sunt ca în Germania, fără ca salariile să fie la fel, şi că dezechilibre pe inflexibila piaţă a muncii – care nu ţin de grecul de rând – sunt responsabile pentru ceea ce se etichetează acum drept ‘lenea’ grecilor.

Înainte de a-i judeca pe greci, să ne nu uităm  milioanele de români care lucrează peste hotare, pentru că în ţara lor nu pot munci şi trăi decent. Între cei rămaşi, mulţi trăiesc după principiul decât să muncesc pe şase milioane [la cât pot spera potrivit calificării], mai bine stau degeaba pe patru milioane [ajutoare sociale].

Fără îndoială, este imorală această lege existenţială după care trăiesc mulţi, dar nu este o crimă tipic românească ori tipic grecească. Ce să mai zicem de cele 6-7 milioane de britanici (+ aici) care trăiesc pe spinarea concetăţenilor contribuabili?

Nu este nici crima grecilor, nici a românilor, nici a respectivilor britanici puturoşi, ci rezultatul a două secole de experimente ale democraţiei, care au dus la înlocuirea dictaturii aristocraţiei (care sugea sângele bieţilor ţărani şi mic burghezi) cu dictatura (prin buletinul de vot) celor care trăiesc din ajutoare sociale şi a tătucilor’ lor, liderii politici.

Aceasta fiind una dintre cauzele profunde ale celor ce se petrec în Grecia, România şi în restul UE, nu este de mirare că revoltele greceşti au aşa o pregnantă componentă anti-sistem, o dorinţă de răsturnare a ordinii social-politice, de schimbare din temelii.

Să dăm cu ei (politicieni + creditori) de pământ!”, urlă anarhiştii greci, dintr-o ţară în care destui locuitori (dar nu majoritatea, cum se poate crede de la televizor!) sunt concubini ai ideologiilor comuniste de peste jumătate de veac.

O ţară în foarte mulţi au a luptat să devină comunistă şi care nu avea să fie, poate nu atât din meritele anticomuniştilor greci, ci a pixului lui Winston ChurchillAcelaşi pix care a făcut din România o ţară comunistă, deşi naţiunea nu a vrut şi, unde mulţi s-au jertfit ulterior în puşcăriile comuniste.

Ar fi o altă tristă (dar nu imposibilă!) ironie a istoriei omenirii răvrătite împotriva Creatorului său să vedem cum Grecia, aceeaşi ţară care este considerată leagănul democraţiei’, ar deveni prima ţară de unde să înceapă preschimbarea democraţiei europene în altceva.

Perspectiva primului faliment statal în UE sau a părăsirii Eurozonei (de voie sau cu forţa) de către un stat nici măcar nu sună atât de înfiorător precum aceea că Grecia să devină prima dictatură din Uniune.

Poleiala de pe idealurile democratice pe care s-a construit UE s-ar evapora şi nu ar lăsa decât o şleahtă de chipuri hidoase, de păcăleali sinistre. Iar un astfel de scenariu nu ar fi doar un lucru pe care să-l socotim meritat de ‘leneşii greci’, ci un eşec al întregii Europe.

În afara excesiv de optimiştilor lideri UE care resping pesimiste planuri B’, în SUA, ipoteza alunecării democraţiei greceşti într-un regim autoritar pare a fi (poate fi credibil un tabloid german?!) luată în serios. Unii găsesc deja un vinovat de arătat cu degetul, ca posibil încurajator şi susţinător al dictaturii, anume Biserica Ortodoxă.

În Portugalia şi Italia anilor `20 şi în Spania anilor `30, regimurile dictatoriale au fost, nu o dată, asociate cu un compliceVaticanul. De la Nero încoace, n-ar fi prima dată când creştinii să fie scoşi ţapi ispăşitori.

Totuşi, parcă nici a cădea în extrema cealaltă, şi a deplânge “Grecia ortodoxă, cazută între tâlharii artizani ai unei conspiraţii mondiale”, nu arată a perspectivă de gândire sănătoasă.

Nimic nu se întâmplă din senin, adică pe nemeritatelea. Cu atât mai puţin când popoarele sunt lovite de dezastre naţionale ori li se aplică etichete nedrepte. Întotdeauna, Dumnezeu ştie rostul istoriei – care este în mâna Lui, nu a celor care se cred făuritori de istorie – iar vinovăţiile sunt împărţite.

Omeneşte, după mintea noastră strâmtă, împărţim istoria în victime şi călăi. Grecii se plâng că au fost victimele Eurozonei şi mai precis ale germanilor, aceiaşi care i-au invadat acum 70 de ani, fără să le mai achite despăgubirile de război.

La rândul lor, germanii sunt îndreptăţiţi să se vadă victime ale unui sistem monetar falimentar (EMU), în care trebuie să ia asupra lor datoriile altor neperformanţi europeni (din statele PIIGS). Alţii ar zice că tocmai EMU a permis menţinerea competitivităţii Germaniei, căci altfel marca s-ar fi apreciat excesiv, îngropând exporturile germane.

De-o parte şi de alta, se pot sintetiza tot felul de argumente. Dar rosturile lui Dumnezeu nu se potrivesc înţelepciunii acestei lumi seculare care I-a întors spatele. Lumea nu-L vrea, nu crede în existenţa Lui şi nici nu poate înţelege căile Sale.

Şi sfinţii, casnicii Lui, abia Îl înţeleg câtă vreme trăiesc în trup, darămite să-L înţelegem noi, oceanul de nedesăvărşiţi care ne dăm cu părerea pe bloguri şi judecăm istoria, citim semne şi facem paralele. De fapt, nu ştim nimic.

Eticheta ‘leneşii greci’ este tot atât de incorectă precum aceea de hoţii români’. Nu toţi grecii sunt leneşi şi nu toţi românii se duc ca hoţi în alte ţări. Cu toate acestea, potrivit unor rânduieli doar de Domnul ştiute, nici chiar complet nemeritate nu sunt aceste etichete.

Ba chiar, poate sunt prea blânde faţă de ce merităm. Păcatele grecilor şi ale românilor nu sunt cu nimic mai prejos de ale altor naţiuni care s-au rupt de dreapta credinţă de peste o mie de ani. A fi chemaţi la ispăşirea lor prin greutăţile abătute asupra celor două ţări nu este o nenorocire, ci o şansă.

Dar nu o oportunitate în sens lumesc – de unde să mai visezi la prosperitate în două ţări ai căror locuitori sunt în scădere (inclusiv din pricina avorturilor în masă!) şi unde Biserica este sub asediul permanent al ideologiilor nihiliste?! – ci de regăsire a căii adevărate, prin pocăinţă.

Şi nici aceasta, probabil că nu pentru toţi, prin aşa-zise mişcări de renaştere naţională’, ci individual. Poate că, în aceste ceasuri de strâmtorare, unii vor pricepe chemarea la pocăinţă, unde se găseşte şi Cine este Adevărul. Cine are urechi de auzit, poate că va auzi...

Hulitorii împotriva Duhului Sfânt, cei care nu vor să creadă, nu vor vrea nicidecum să audă. Ei îşi vor explica mersul istorie tot prin concepte ideologice. Şi vor continua să zică, asemenea altor europeni: Frumoase ţări, păcat că-s locuite de… greci sau de români.

Or fi destui şi greci – că doar nu de prea mult bine în patria lor s-au răspândit în lumea largă? – care să zică aşa ceva. Şi încă mult, mult mai mulţi români.

Ambele naţiuni au ajuns unde au ajuns pe mâna lor, iar starea lor duhovnicească este mai jalnică decât în vremea celor patru secole de jug otoman.

Iată cum, după nici 200 de ani întregi de autodeterminare (desăvârşită sau mai limitată), ni se pune din nou un jug – acela al creditorilor. Plătim nişte datorii de care nici nu ştim cum au fost făcute şi nici cu ce ne-am ales de acei bani.

Dar ne-am pus singuri capul în jug. Că o fi sau nu o conspiraţie mondială’ împotriva noastră (cea mai comodă ipoteză, de la baciul din Mioriţa încoace) este complet irelevant. Şi de o fi, aceasta nu este cauza, ci doar un instrument prin care suntem chemaţi la judecata lui Dumnezeu.

Să nu ne amăgim că ar exista europeni corecţi, care să nu fie chemaţi la judecată, căci vedem cum, rând pe rând, toate popoarele sunt aduse în faţa unei clipe a adevărului’. Însă n-avem noi treabă cu starea în care se găseşte fiecare şi cu răspunderile altora.

Mai bine să luăm seama că grecii şi românii vor da socoteală nu doar de păcatele obişnuite, ci şi de cele împotriva credinţei adevărate.

Pe de o parte, prea iubind-o, îşi închipuie ei, mulţi greci au ajuns să creadă că Ortodoxia nu poate fi decât grecească. Dar, necinstind-o în fapt – şi majoritatea fiind la fel de seculari ca majoritatea românilor! – iubirea lor este pătimaşă, ca aceea pentru o tradiţie asemănătoare ‘onoarei’ pentru care japonezii ar fi gata să moară.

Grecii atei, cu simpatii comuniste, anarhişti şi gata de o revoluţie mondială care să înceapă din Grecia sunt o minoritate. Tot o minoritate, la fel ca în România, sunt cei care ţin dreapta credinţă aşa cum trebuie ea ţinută, fără derapaje filetiste.

Pe lângă aceste minorităţi, probabil că majoritatea iubesc mai mult ethosul grecesc decât pe Dumnezeu şi cred că aceasta este dragostea adevărată. Poate că, la fel cum musulmanii îşi închipuie un rai cu mâncare şi fecioare, raiul multor greci este... neapărat grecesc.

Ca efect secundar pozitiv al acestei metehne este că grecii se şi iubesc unii pe alţii, sunt uniţi oriunde se regăsesc în lume – taman invers de cum fac românii.

Pe de altă parte, românii atât de mult se dispreţuiesc unii pe alţii, atât de mult nu vor să aibă de-a face unii cu alţii, astfel încât mulţi se leapădă cu uşurinţă şi de Ortodoxie. Nu o mai văd ca singur rost de a fi şi drept cauza pentru care mai pot astăzi vorbi româneşte, ci ca pe o veşnică piedică în calea progresului, dezvoltării, prosperităţii.

Mirajul Unirii cu Roma (pe la anii 1690), pentru blidul de linte al respectabilităţii lumeşti, al accederii în lumea aşa-zis civilizată, nu şi-a atenuat puterea de fascinaţie nici după trei veacuri. Mulţi apucă pe acestă cale largă.

În cazul acestui neajuns românesc, ca mic efect secundar pozitiv se cunoaşte, între cei rămaşi pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, o mai mare deschidere a Ortodoxiei româneşti, o adevărată universalitate a credinţei.

De pildă, oricâte cizme ruseşti ne-au îngropat feţele în mocirlă de peste 200 de ani, evlavia faţă de Sfinţii ruşi şi faţă de comorile Ortodoxiei ruseşti nu s-au împuţinat pe aceste meleaguri.

Apoi – fie-mi iertată o pură speculaţie teoretică în urma analizei celor două naţiuni! – de ar fi fost câte un patriarh de limbă română şi nu greacă la Ierusalim şi la Alexandria, mai mulţi arabi, respectiv africani ortodocşi ar exsita astăzi, cu biserici în mai bună stare.

Cu aceste rele şi bune, şi grecii şi românii suntem chemaţi la judecată – care este de fapt sensul cuvântului grecesc criză, după cum explică Sf. Nicolae Velimirovici.

Să dea Dumnezeu să ieşim din capcana perspectivelor ideologice asupra evenimentelor abătute asupra noastră şi să înţelegem că nu pierderea prosperităţii’ este de jelit, ci că mai mare este riscul căderii din credinţa adevărată!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]