Not only banks give bonuses in the UK [Nu doar băncile dau bonusuri în UK]

For the past 18 months, the word bonus has been invading public discourse, usually meaning a more or less deserved blessing for very few, while drawing the ire of many people who are having a really rough time because of the current economic crisis.

Hardly any day passed without British newspapers writing something about the outrageous bonuses which the ‘fat cats’ offered themselves. In the meantime, more and more jobs were lost, and more people began having a hard time paying their bills.

These hard times for many people around the world have proven to be a diaster for many retailers around the world. A distinctive feature of the current recession was the collapse of the retail industry in Britain.

For instance, instead of celebrating its 100th anniversay, Woolworths went bankrupt. Some 25-27,000 people became unemployed. It’s very likely that recession-stricken Britons are not enthusiastic about High Street shopping anymore.

Given this generally gloomy mood, it’s remarkable to see that another iconic British brand (John Lewis) appears to be doing very well. A year after the demise of Woolworths, the company is sharing a bonus of £ 151 milion between its 70,000 employees.

I can’t help not noticing that this is another good example form the UK, especially since John Lewis has had a tradition of sharing the profits with those who made them possible. If only all employers offered such working conditions in Britain or anywhere else in the world!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (7) [Working in the UK]

Atunci când îi mai apucă, pe unii britanici (de regulă studenţi), câte o criză de vinovăţie pentru consumismul din jur şi efectele sale devastatoare asupra proprie ţări şi a lumii întregii, un exemplu devenit deja clasic este cel al copiilor care lucrează ca nişte sclavi pentru a realiza haine fiţoase, precum acelea înşirate în magazinele de pe Oxford Street.

Desigur, îşi zic britanicii de bun-simţ, imaginea copiilor-sclavi, demnă de o Mare Britanie din vremea lui Charles Dickens, nu poate surprinde acum decât undeva departe – cu precădere în foste colonii ca India, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka etc.

Însă tare mă tem că, cine vrea cu adevărat, poate vedea că sclavia (sau, mă rog, semisclavia) există încă şi pe teritoriul UK, deşi s-a abolit 1833.

Şi nu mă refer aici la prostituţia din UK, ci la sclavii de pe plantaţii – români şi bulgari, care au drept de muncă pentru aceste ocupaţii istovitoare, deloc palpitante (munca este repetitivă) şi supuse capriciilor vremii britanice, că doar nu prea sunt pub-uri pe ogoare, unde să te adaposteşti...

Multe dintre fructele scumpe (o colegă din Croaţia constata că raportul ar fi cam acesta: preţul pentru o bucată în UK = un kil în ţara ei!) şi nicidecum atât de gustoase (pe cât de arătoase!) sunt culese de sclavi din România şi Bulgaria.

Atraşi cu promisiunea unui salariu de £ 200 pe săptămână (oricum derizoriu), adesea, ei nu încasează nici măcar jumătate din sumă în urma a tot soiul de comisioane şi cheltuieli cu întreţinerea barăcilor în care locuiesc ca în lagăre.

Nici n-ar trebui să fie de mirare, că doar naziştii doar au perfecţionat, dar nu au inventat lagărul de concentrare – idee preluată de la ceea ce făceau britanicii în vremea războiului cu burii din 1899-1902.

Pe siteurile oficiale (vezi aici şi aici) toate sunt bune şi frumoase pentru muncitorii agricoli, doriţi în UK strict pentru perioada recoltei, dar care sunt amăgiţi că măcar îşi pun un ban deoparte. Condiţiile de lagăr nici nu lasă posibilităţi de distracţie, unde banii să fie cheltuiţi aiurea, astfel că, până la urmă, patronii le fac un bine, nu-i aşa?

Chiar şi când sunt plătiţi cu jumătate din salariul minim din UK (cel mult £ 3, în loc de £ 5.73 pe oră), chiar şi când ajung să muncească mai puţine ore decât li s-a promis, chiar şi după ce veniturile le sunt jumulite de diferite comisioane şi necesitatea de a-şi plăti avionul înapoi, poate că – dar strict din punct de vedere financiar! – toate umilinţele rentează.

Dar oare să fie aceste jalnice condiţii de muncă din agricultură un soi de vaccinare a muncitorilor agricoli români şi bulgari (fără dreptul de a ocupa alte locuri de muncă în UK), ca nu cumva să îndrăznească să se îndrepte către alte slujbe în această ţară, unde de bine, de rău, condiţiile de lucru sunt cel puţin decente?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (3) [Working in the UK]

Înainte de a începe împărtăşirea impresiilor din Scoţia, cred că sunt dator cu nişte explicaţii despre această bizară activitate publicitară. Nicăieri prin lume – dacă va fi oare Scoţia al 13-lea stat independent vizitat de mine, respectiv al 28-lea membru al UE, iată un subiect demn de multe postări! – nu am mai văzut aşa ceva.

Dar, în centrul comercial al Londrei (Oxford Street, Bond Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Hanover Square – ca să dau câteva repere), adesea dai peste oameni care nu fac altceva decât să ţină panouri publicitare. De regulă, se face reclamă unor magazine, localuri ori servicii cosmetice, dar iată că se care anunţă inclusiv reduceri la bilete de teatru.

“Păi este cea mai uşoară muncă din lume, să nu faci nimic toată ziua”, s-ar grăbi unii să spună. Este prea uşor să emiţi astfel de verdicte, înainte de a te fi pus în pielea celui care are într-adevăr nevoie de banii respectivi. Mie mi se pare degradant să stai toată ziua în marea de oameni care vin din toate părţile, să nu poţi să te mişti dintr-un perimetru dat, să înduri frigul şi înghiontirile involuntare ale trecătorilor.

Nu mai zic să te chinuie gândul că tu trebuie să stai o oră ca o statuie pentru banii pe care mulţi din jurul tău îi cheltuie în câteva secunde. De pildă, pentru un sandviş vegetarian şi un suc natural de portocale am dat vreo £ 5 – şi de asta nu recomand nimănui să intre, nici măcar aşa o dată în viaţă, într-un Starbucks din Londra!

Din vorbele unui nigerian agăţat de un astfel de panou pentru McDonalds am aflat că nu ţine de vreo strategie a reţelei de fast-food, ci de soluţia la care apelează fiecare şef de unitate, în încercarea disperată de a atrage cât mai mulţi clienţi într-o zonă unde mai sunt alte 2-3 restaurante McDonalds, plus puzderie de alte localuri.

Iar diferenţa de chirie (dintre un stabiliment cu ieşire la stradă sau unul plasat pe o străduţă lăturalnică ce dă în vreuna din cele de mai sus) probabil că se numără în suficiente sute de pounds, încât să fie rentabil să plăteşti un asemenea panou publicitar însufleţit.

Totuşi, nigerianul era mulţumit că poate pune un ban deoparte pentru a-şi deschide o afacere acasă. El scotea £ 6 pe oră, pentru numai şase ore pe zi, muncind doar de luni până vineri, dar cred că era cât se poate de sincer când spunea că vrea acasă, unde speră să se întoarcă în cel mult doi ani.

Şi probabil munceşte legal, altfel de ce ar fi fost aşa vesel să se lase tras în poză?! Pentru orice eventualitate, că niciodată nu poţi şti ce şi cum în ţara asta a lui Big Brother, mai bine să nu dau poza cu faţa lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (2) [Working in the UK]

Admiţând că individul din Uzbekistan pe care nu l-am putut poza decât din spate mi-a spus adevărul, înseamnă că munceşte la negru şi, cel mai probabil, este imigrant ilegal. Să stai nouă ore pe zi cu panoul acela publicitar în braţe, în inima Londrei, şi să încasezi doar £ 40 pentru treaba asta, înseamnă că iei mai puţin de salariul minim pe economie.

El ar fi trebuit să încaseze 9 x £ 5.52, aşadar un total de £ 49.68 pe zi! Unii ar putea spune că "nu e mare lucru, £ 10 acolo în minus". Dar numai când ai facturi (bills) de plătit în UK îţi poţi da seama dacă este mult sau puţin.

Apoi - iarăşi dacă mi-a spus adevărul, căci să îi fi părut prea neîncrezător în ce-mi spunea poate nici nu mai vorbea cu mine! - el zice că munceşte şi duminicile pentru banii ăştia, deşi s-ar cuveni să încaseze mai mult. Asemenea lui sunt destul de mulţi cei care desfăşoară această bizară activitate publicitară pe arterele comerciale din Londra.

Mai multe detalii despre această muncă primitivă, nu istovitoare, dar umilitoare – demnă de un roman de-al lui Charles Dickens – am să aduc săptămâna viitoare, când, cu voia Domnului, am să revin din Scoţia.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]