Margaret Thatcher had some kind of a faith… [Margaret Thatcher avea un soi de credinţă…]

Floods of bytes and pixels are being dedicated these moments to the death of Margaret Thatcher, undoubtedly an outstanding personality of the past century.

It would be a futile attempt from my part to write an obituary, as long as countless other political analysts and historians (as a lousy blogger, I can’t pretend to be any of these) have already published good articles about the Iron Lady who helped tear down the Iron Curtain, bring the USSR on its knees, and end the Cold War.

What I would like to do is draw attention to some of her religious beliefs. Although by no means in accordance with the Orthodox Church’s doctrine, her ideas were quite unparalleled in our secular EU and in stark contrast with the concoction of politically correct clichés that current leaders hold as paramount beliefs.

She probably was the last (or among the last) genuine political personalities of human history, which seems to have entered a decrepit phase of copycat leaders, of pathetic strawmen like Tony Bliar, Gordon Clown, David Chameleon, Barack Obama, Traian Băsescu or... Victor Ponta.

Brainwashed by nihilistic ideologies, trailing their twisted moral backbones and crippled ambitions on the world scene, these statesmen (and women – let’s not forget feminine versions, like Angela Merkel or Hillary Clinton, of the above antiheroes!) are but ethically eviscerated puppets.

Like all great historical heroes (including her favourite Winston Churchill) Margaret Thatcher remains a controversial character. However, unlike most leaders of our troubled times, she had some form of faith.

A faith as staunchly followed as probably only great characters of yore did, perhaps Oliver Cromwell or John Knox. Here are some of her beliefs about Christianity (taken from here): 

“Methodism isn’t just a religion for Sundays – no faith is only a faith for Sundays. There were a lot of things during the week which one attended. Methodism is a pretty practical faith; there were the mothers’ sewing meetings and the guilds for young people.”

“If you are faced with the real problems of poverty and ignorance and people don’t know how best to grow crops, you’ve got a pretty simple, straightforward task because you’ve got to help, and help in practical terms. 

Because while you’re teaching them religion you’ve got to recognise that they are not very likely to receive it or understand it unless it does mean something and enables them to do things for themselves.

“So you replace poverty by a better standard of living out of people’s own efforts, because everyone’s got talent and ability, and you teach them what we regard as necessary to life, and you teach them religion as well.” 

“So when you’ve relieved poverty and ignorance and disease, if you are not a Christian you think that sorts out the problems of the world. You and I know it doesn’t, because there is still the real religious problem in the choice between good and evil. Choice is the essence of ethics.

If you deny that personal responsibility you are denying the religious basis of life – that’s the difference between me and a Marxist. The values by which you and I live are not values given by the State.” 

“Christianity is about more than doing good works. It is a deep faith which expresses itself in your relationship to God. It is a sanctity, and no politician is entitled to take that away from you or to have what I call corporate State activities which only look at interests as a whole.

So, you’ve got this double thing which you must aim for in religion, to work to really know your faith and to work it out in everyday life. You can’t separate one from the other. 

Good works are not enough because it would be like trying to cut a flower from its root; the flower would soon die because there would be nothing to revive it.” 

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (9) [Working in the UK]

Unde-s joburile cel mai prost plătite din UK, acolo se aude limba engleză cu accent din România sau din Bulgaria… constată tocmai BBC (în română: aici şi aici).

Plătiţi sub salariul mediu pe oră, deşi trag din greu în activităţi care nu necesită calificare specială (de regulă la curăţenie), umiliţi şi imediat dispensabili, dacă au ceva de comentat.

Prin lege, au statutul pompos de angajaţi pe cont propriu (self-employed). În practică, sunt nişte sclavi lipsiţi de orice drept pe care li l-ar conferi legislaţia muncii.

Aceasta este soarta a mii de români şi de bulgari din UK. Cu câteva luni înainte să intrăm în Anul european al cetăţenilor, ei se află între cei mai de jos dintre cetăţenii UE.

Comisarul european Viviane Reding se arată mult mai ocupată cu proptirea lui Traian Băsescu în funcţie decât îi pasă de aducerea la acelaşi nivel a drepturilor pentru toţi cetăţenii europeni. 

Pe mine unul, recunosc, m-a cam păcălit să cred că se va bate pe bune pentru ca cetăţenia europeană să devină o realitate, nu doar un concept găunos.

Negreşit, or exista şi excepţii fericite, respectiv poveşti de succes (aici, aici, aici) între imigranţii români ajunşi în UK.

Totuşi, mulţi nu au altă şansă decât de a schimba mizeria ‘made in Romania’ cu una ‘made in UK’…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Comoara nevăzută [The unseen treasure]

“Îl interesau comorile îngropate în România, chiar înfiinţase un departament secret care se ocupa de acest lucru. Iar despre Constantin Brâncoveanu se spunea că dăduse peste o comoară imensă…” 

“Se bănuia că sub Aşezămintele Brâncoveneşti s-ar afla tuneluri secrete care ar putea duce la legendara comoară, şi că de aceea Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor clădiri”.

Aceasta este mărturia fostul său operator de film despre mult prea regretatul (pentru a i se potrivi eticheta de‘tiran’) Nicolae Ceauşescu. Până şi asasinarea dictatorului ar putea fi explicată prin faptul că demolările sale i-au atras un blestem al urmaşilor lui Brâncoveanu.

C-o fi aşa, că n-o fi… contează mai puţin. Important este că această ipoteză istorică arată cum Ceauşescu, aidoma ceauşeilor (cu păr schimbat, dar nu şi năravuri), cocoţaţi la putere în urma sa, au ratat adevărata comoară imensă a naţiunii române.

O fi fost Constantin Brâncoveanu, într-adevăr, un om nespus de bogat, un Prinţ al Aurului (cum era poreclit de turci). Poate că averea lui era comparabilă cu a unor personaje biblice precum Avraam şi Iov.

Însă comoara lui cea mai de preţ este cea din ceruri, pe care şi-a agonisit-o încă înainte de a o fi sporit şi mai mult prin moartea martirică.

Din păcate, sub lupa istoricilor seculari, ba chiar şi a unor ‘fani’ de peste veacuri, dar care să nu le împărtăşească credinţa, Sfinţii Martiri Brâncoveni rămân de nepriceput.

Cum, să fi fost chiar atât de bogaţi, însă să nu fi negociat cumva eliberarea cu nesătulul Sultan şi hrăpăreţii săi slujitori de la Istanbul?! Aşa ceva pare de neconceput în zilele noastre!

În mod tragic pentru Ceauşescu, dar şi pentru noi toţi este faptul că el nu a rezonat decât parţial cu destinul istoric al românităţii. A despărţi acest destin, al istoriei omeneşti, de miezul său ortodox este lipsit de sens.

Nici fondatorului statului numit încă România, Alexandru Ioan Cuza, nu i-a fost dragă Ortodoxia, nici prea lăudatulului său urmaş, Regele Carol I – în vremea căruia au fost dărâmate mai multe sau cel puţin tot atâtea biserici*** precum în epoca lui Ceauşescu.

Nici nefericitul rege, venit la Gurile Dunării, ca să facă de strajă intereselor Germaniei, n-a înţeles destinul naţiunii române, ci a murit de inimă rea. Acest acest popor de opincari nerecunoscători – pe care socotea că îl scosese din beznă – nu voia să lupte de partea unei cauze pierdute de la început.

Bucură-se acum, căci un alt urmaş de-al său, Traian Băsescu, va pune şi ultimele găini cu ouă de aur tot în proţapul Germaniei! Dar nu se va bucura mult...

Alergarea către comorile pământeşti ale lui Cuza (în beneficiul stăpânilor masoni din Franţa), al lui Carol I (pentru scumpa lui Germanie), ale lui Ceauşescu (de dragul unei ficţiuni personale despre poporului român) sau a lui Băsescu (pentru păpuşarii din UE şi, iarăşi, Germania) nu va ţine decât până la mormânt.

Or, comoara credinţei dreptslăvitoare ţine mai mult decât viaţa de aici şi rămâne neatinsă de prădăciunile unor satrapi vremelnici, slugoi ţinuţi în jilţ de mai marii lor, odinioară de la Istanbul, azi de la Berlin, Bruxelles, Washington DC sau de aiurea.

Poate că, nu pentru (ne)meritele nevrednicilor de noi, ci prin voia Domnului şi jertfa mucenicilor Săi, de care a dat destui şi acest neam, comoara aceasta va rămâne până la sfârşitul vremurilor!

*** NOTĂ: Ar fi vorba, doar pentru Bucureşti, de 25 demolate în vremea lui Carol I, respectiv 23 – în timpul lui Ceauşescu. Desigur, aştept alte surse mai precise, care ar putea confirma sau infirma ceea ce am găsit eu.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (36) – President for one day… / Preşedinte pentru o zi…

[EN] They have never been my favourites, but I grew up while (more or less accidentally) listening to them… [RO] Nu s-au numărat niciodată între favoriţii mei, dar am crescut în timp ce (mai mult sau mai puţin accidental) îi ascultam…

[EN] Paraziţii – a top hip hop Romanian band – once made a prophecy (targeting Adrian Năstase?! :-) [RO] Paraziţii – o trupă hip hop de top din România  – au făcut cândva o profeţie (ţintindu-l pe Adrian Năstase?! :-)

[EN] There’s a couple of lyrics that would perfectly describe the hypocrite Traian Băsescu and his brainwashed supporters: [RO] Există o pereche de versuri care i-ar descrie perfect pe ipocritul Traian Băsescu şi pe susţinătorii lui spălaţi la creier:

[EN] “President for one day I be / I’d pawn you all, and you wouldn’t catch me.” [RO] “Dacă aş fi pentru o zi preşedinte / V-aş amaneta pe toţi şi nu m-aţi prinde”.

[EN] The bogus guardian of democracy is threatening us with ‘the EU’s outrage’, anticipating ‘frauds’. It’s him or… nothing. [RO] Falsul gardian al democraţiei ne ameninţă cu ‘scandalizarea UE’, anticipând ‘fraude’. Este el sau… nimic.

[EN] He’s cold bloodedly gambling once more on his aura of victimised hero. The pitcher goes to the well once too often… [RO] Cu sânge rece, pariază încă o dată pe aura lui de erou victimizat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă…

[EN] He wouldn’t stop… Only Romanians can stop him by massively voting in favour of kicking him right into the trash bin of history! [RO] El nu s-ar opri… Doar românii îl pot opri votând masiv în favoarea trimiterii sale direct în coşul de gunoi al istoriei!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Minciuna repetată de un milion de ori… [The lie repeated a million times…]

“Parcă vorbesc cu turcii!” – aşa sună o exclamaţie din popor, rămasă din moşi strămoşi şi menită să sintetizeze exasperarea în faţa unui interlocutor autoritar, convins că numai el are dreptate, consecvent (ca un bou?!) în a-şi susţine opiniile.

Ori că vobeşti cu Băsescu şi ai lui fanatici ieniceri portocalii, ori că vorbeşti cu Başesgioglu*** – tot acelaşi lucru este… nu te poţi înţelege, nu ai o limbă comună.

Nu că ar fi să dăm, neapărat, crezare ipotezei că familia Băsescu este de origine turcă, însă, pe unde a trecut cel mult-lăudat drept preşedinte-jucător, erou anticorupţie, reformist etc, a lăsat în urmă ceea ce lăsau şi turcii când invadau aceste meleaguri acum câteva sute de ani.

Jale şi prăpăd – oameni plecaţi în bejenie (ba chiar invitaţi să o facă!), cu veniturile jumulite, socotiţi drept leneşi şi inutili, spitale închise, natalitate în prăbuşire, resurse prădate, declin al autorităţii statale şi un sufocant simţământ de străin în ţara ta.

Nici urmă de progres economic, de reaşezare pe criterii meritocratice a societăţii, de valori europene, de instituţii ale statului de drept funcţionale… Sub nicio formă, nici urmă de ‘trai mai bun’, aşa cum se promisese în 2004.

N-a fost decât, vorba unui analist politic din UK (citată deja pe acest blog), de “o revoluţie a milionarilor contra miliardarilor”. Un jaf sistematic în favoarea unei găşti portocalii.

În tot acest timp, maşinăria de propagandă a funcţionat non-stop, scuipând aceleaşi şi aceleaşi minciuni, potrivit cărora ‘Băsescu = progres, democratizare, europenizare, dreptate, corectitudine, UE’, iar ‘ceilalţi (oricare ceilalţi!) = înapoiere, totalitarism, ieşire din Europa, nedreptate, corupţie, Rusia’…

În afara privilegiatei nomenclaturi portocalii, mai toţi românii au văzut că tot progresul nu este vreun colier de diamante (de oportunităţi care să ducă la un trai mai bun), ci un laţ tot mai strâns în jurul gâtului nostru.

Cu malefică perseverenţă, s-a construit o novlimbă (Newspeak) maniheistă, de genul “patruped bun, biped rău”. ‘Patruped = Băsescu şi ai lui, toţi cei care vor şi aduc binele ţării, prosperitatea şi dreptatea’, în timp ce ‘bipezii = duşmanii bunăstării (?!) aduse de Băsescu’.

Evident, cu excepţia specimenelor pitice şi a cocoşaţilor morali care se dau mari intelectuali (curat ‘ieoropeni’, precum în operele lui I.L. Caragiale), bipezilor le este mai greu să se coboare şi să-l pupe în fund pe Zeus.

Cu dispreţ faţă de definiţia de dicţionar a termenului, se tot vorbeşte de lovitură de stat şi de apărarea democraţiei prin răstălmăcirea ei, printr-un boicot care, chipurile, ar fi tot atât de onorabil precum cele la care chema Mahatma Gandhi.

După învăţăturile lui Joseph Goebbels, minciuna este repetată de un milion de ori şi difuzată pe canale variate, doar-doar o ţine. Deja, după opt ani de propagandă, minciuna că ‘Băsescu = cel bun, iar ceilalalţi = cei răi’ atât s-a lipit ca guma de mestecat în păr pe creierele unora, încât extirparea ei pare imposibilă.

Ei se socotesc a gândi ‘independent’, dar nu au mestecat ei înşişi guma respectivă, ci li s-a lipit gata rumegată de alţii. Nimeni, nici dintre cei mai apropiaţi, nu ar fi fost gata să moară alături de Ceauşescu, dar alături de Băsescu s-or găsi destui.

Numai Dumnezeu ştie dacă, în pofida milioanelor de minciuni băsiste s-or putea aduna destule milioane de voturi DA, pentru evitarea unui război civil. De nu, tot numai către El putem avea nădejde şi să-I cerem să ne ocrotească de ‘turcii cei dintre noi’.

*** NOTĂ: Pentru asocierea făcută, îmi cer iertare politicianului turc Murat Başesgioglu care, probabil, nu are nicio legătură cu Băsescu şi viaţa politică din România, dar mi s-a părut frapantă similaritatea dintre numelui lui şi cel al preşedintelui suspendat.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ringhişpil de ură [Merry-go-round of hatred]

Oricâte argumente ar căuta, şlefui şi pune în vitrină oricare dintre tabere – în favoarea acestui fals erou al democraţiei, Traian Băsescu, sau împotriva lui – ele nu mai contează în aceste zile.

A încerca să convingi pe cineva care îl vrea dus pe Dictachior ori pe un băsist portocaliu şi în cerul gurii de valabilitatea a măcar 5% dintre ideile susţinute de cealaltă parte are tot atâtea şanse de izbândă precum a câştiga Marele Premiu la Loto 6 din 49.

Atât cei care îl vor plecat (eventual şi la puşcărie) pe Traian Băsescu, cât şi cei care îl vor înapoi la Cotroceni au cam înţeles că ora dezbaterilor a trecut. De fapt, cu valul de isterie băsistă nici nu s-ar fi putut discuta nimic.

Comparând Parlamentul României cu Parlamentul Republicii de la Weimar, care a favorizat ascensiunea lui Adolf Hitler, şi trimiţând şarje de delaţiuni la Bruxelles, oamenii preşedintelui cred că dreptatea este de partea lor.

Numai că Dreptatea nu a fost niciodată de partea mârlăniei, aroganţei, şantajului, violenţei de limbaj, ipocriziei, minciunilor neruşinate, furtişagului ridicat la nivel de excelenţă şi altor metehne care au caracterizat cei ultimii opt ani de domnie băsistă.

Cei care urlă că înlăturarea idolului lor este ‘lovitură de stat’ sau ‘atac asupra instituţiilor statului’ refuză să vadă cât de găunos este personajul pe care l-au pus pe un piedestal al democraţiei.

Băsescu are de dat răspunsuri despre dispariţia flotei comerciale a României, despre aducerea trenurilor cu mineri în iunie 1990, despre mascarada răpirii jurnaliştilor români în Irak (2005) şi despre punerea ţării pe masa de disecţie a FMI (2009).

Poate mai mult decât orice, el trebuie să răspundă despre ce s-a ales de promisiunile sale de erou al luptei anticorupţie din 2004. Cum se face de caracatiţa roşie, atribuită lui Adrian Năstase, a fost înlocuită de o mai lacomă şi mai neruşinată caracatiţă portocalie?

Dincolo de propaganda auto-intitulaţilor inteligenţi, democraţi, europeni etc, există destule argumente pentru a susţine că DA, Băsescu trebuie să plece – citiţi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici.

Doar că nu mai este timp de argumente, în aceste ultime zile dintr-un război al nervilor. Este o încleştare nebună care poate fi numai preludiul unui şi mai înverşunat război dacă Băsescu revine în funcţie. Şi n-o mai poate face decât la masa verde.

Fiecare parte pune gaz pe foc, încercând să aţâţe suficientă ură. Pentru ca cei care îl urăsc pe Băsescu să se mobilizeze la urne, în ciuda caniculei şi a perioadei concediilor. Sau, de cealaltă parte, pentru ca susţinătorii lui să stea departe de secţiile de votare.

Strâmbând din nas în faţa duhorilor democraţiei – pe care şi-or fi închipuind-o vreo zeiţă fără de cusur?! – unii simandicoşi sceptici zic că nimic bun n-a ieşit din ură şi deplâng faptul că românii iarăşi votează (sau nu o fac) mânaţi de ură.

Dar n-ar fi cazul să ne simţim ruşinaţi de aşa ceva. Dacă acceptăm premisa că mobilizarea masivă la vot este posibilă doar ca urmare a mobilizării urii, ar reieşi că mai nimic de la Revoluţia franceză încoace nu s-a clădit pe altceva decât pe ură.

Toate idealurile măreţe şi principiile generoase au fost scrise după ce au curs valuri de sânge şi s-au adunat stive de capete tăiate. Or, acum nici vorbă de aşa ceva. Românii vor doar să scape de Băsescu, cum au vrut să scape şi de Ceauşescu. Dar nu cu gloanţe, ci cu voturi.

Nici în 1989 nu şi-o fi dorit nimeni din România vărsare de sânge şi asasinarea dictatorului în ziua de Crăciun. Dar au vrut alţii în locul nostru, orchestrând acel proces stalinist. Acum, de ce să ni-l vrea alţii pe Băsescu?

Să fi avut românii şansa de a-l da jos pe Carol al II-lea încă din primăvara anului 1940, poate că acea tragică vară din istoria României ar fi arătat altfel. Poate că încă nu era prea târziu ca pierderile să fi fost mai mici.

Să fi avut şansa de a-l trimite pe Ceauşescu la o blândă puşcărie (ca pe Todor Jivkov) sau într-un autoimpus exil (ca pe Erich Honecker), poate că şi istoria ultimilor 23 de ani ar fi fost mai blândă cu noi.

A-l da pe Băsescu afară de la Cotroceni nu înseamnă că, automat, în locul regimului său fals proslăvit drept unul justiţiar (?!) se va instala un regim injust (?!) controlat de plagiatorul Victor Ponta, cum urlă vuvuzelele portocalii.

Băsescu nu este întruchiparea justiţiei imparţiale, nici garantul democraţiei funcţionale şi nici catalizatorul unei economii prospere. Fără el, poate că ceva-ceva s-ar putea să fie mai bine; dar cu el – sigur nimic nu poate să fie bine.

Cu Băsescu – rămânem în buzunarul Germaniei, iar birul către Marele Licurici va creşte, căci va trebui să pluseze pentru a cumpăra bunăvoinţa Unchiului Sam, care pare (oricum, să nu ne luăm după aparenţe!) gata să-l lase din braţe.

Cu Băsescu – nu avem nicio libertate de mişcare la rangul de al şaptelea stat ca mărime în UE, ci suntem slugoi, arvuniţi deja pentru a face parte dintr-o Eurozonă, de unde unii (Grecia) nu ştiu cum să scape, iar alţii se felicită că n-au intrat (Suedia).

Poate că aceasta este democraţia şi nimic mai mult – un carusel al urii, în care nu suim cu toţii, odată la alegerile la termen sau mai des (în caz de referendum). Ne învârtim ce ne învârtim, ameţim şi, la finalul cursei, îl aruncăm peste bord pe indezirabili.

Nu tăiem capete, nu exilăm pe nimeni, ci doar ne bucurăm că îi dăm afară din terenul de joc pe cei care ne-au devenit nesuferiţi şi le râdem în nas susţinătorilor lor, dintre care destui au profitat din plin cât au fost ai lor la putere.

Este o bucurie primitivă, care nu poate aduce nimănui un plus de fericire, nici nu ne abslovă de vinovăţii personale, cum niciun ţap ispăşitor nu o poate face. Atâta ne poate dărui democraţia, un rău fără de care ne-ar putea fi şi mai rău.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Coup d’état in Romania?! Or just an outburst of orange hysteria?[Lovitură de stat în România?! Sau doar o răbufnire de isterie portocalie?]

There are no tanks rolling down the streets of Bucharest, no one has been arrested or exiled, public gatherings are still taking place in the city centre. It’s Code Orange again – but not because of the political turmoil.

It’s the crazy weather once more – this time the scorching heat, not the heavy snowing and blizzards.

The ‘civilised world’ – the EU (especially Germany) + the USA & others – have expressed their concerns and preoccupation with the sad fact that their beloved orange hero of 2004 was wrongfully (so they claim) impeached a few days ago.

These high priests of democracy decry the fact that Băsescu could have been ‘executed’ by votes in the Romanian Parliament. But it’s all a hysterical reaction.

Votes are no bullets. These are the same votes that have recently installed an Islamist (albeit moderate) president in Egypt, the same that sent spirited Nicolas Sarkozy to early retirement, and the same that will probably oust Angela Merkel from power in 2013.

Happen what may – a bigger evil than Băsescu can always befall Romania; but this is no reason for not removing the current evil – I am siding with those that, on July 29, will vote YES to confirm his impeachment.

He has never been the honest fighter for democracy, the defender of an independent judiciary, the committed supporter of the rule of law, nor the reformist whom the foreign media kept portaying over the past decade.

He has been an authoritarian, abusive, antidemocratic, and arrogant president who could never put up with the imperfections of Romania’s Constitution.

As a matter of fact, back in 2004, he had promised that he wouldn’t be an neutral president, but a kind of “player-President.” And he surely kept his promise, and played aggressively.

Whether a man like him, considered to be a creation of the former Communist secret services, has already played all his trumps is difficult to say. Used to steering a 306-meter long oil tanker, Băsescu is skilled at turning adverse odds in his favour.

Exposing the plagiarism of the current Prime Minister only hastened his impeachment, although it wasn’t a decisive blow to his adversaries, that would assure the survival of his moribund orange regime.

The average voter doesn’t know what plagiarism is. But Băsescu may still have some aces left in his sleeves.

His orange supporters are enraged, desperately trying to convinge the Sublime Porte of 2012 – which is not Ottoman Istanbul anymore, but Brussels and Washington DC – that a coup d’état has taken place in Romania, thus a referendum would be illegitimate.

Some of their arguments are valid, yet so are many of those against Băsescu’s rule. He was not the enlightened reformist of democratic institutions often described by foreign fans and internal worshippers, but a rather constant saboteour of democracy.

Most of all, irrespective whether he did it constitutionally or not, he is a shameless liar – and his irresponsible lies amount to (if not even surpass) the gravity of high treason.

Out of his abundance of lies, it’s worth noting only those with catastrophical economic consequences. In the autumn of 2008, as the global economic crisis began breaking havoc elsewhere in the world, he said Romania would not be affected.

Even more so, he said the wages of teachers should be increased by 50% and accused the liberal Prime Minister of refusing to provide the funds for his irresponsible claims.

In the meantime, his orange clique (PDL) was promising a 6.5% percent economic growth for 2009. At the end of that year, the economy would contract by 7.2%.

A bit later, in January 2009, he said that Romania would not need an IMF loan. In May 2009, Romania loaned 20 billions euros from the IMF and the European Commission.

Where did the money go? In the coffers of foreign banks, in the pockets of ‘orange’ companies, but surely nowhere in the benefit of Romanians who refuse to bite the bullet.

Although prescribed as a life-or-death necessity, with obstinance and cynicism spit at the ‘lazy Romanians’, it is still arguable whether Romania was in a such desperate need of a bailout. Or was it more an experimetal medicine forced down our throats by Doctor Băsescu?

A year later, in May 2010, Băsescu subjected Romanians to a fierce austerity experiment – a 25% wage cut in the public sector, and a 5% VAT increase.

Some may argue that any of these are but inoffensive (to the degree they are ‘constitutional’) lies and a kind of inherent mistakes of democracy that can’t be punished in any democratic society.

What if they are not as innocent as we are told they are? Băsescu’s orange gang was one of cunning profiteers, thus most of his (and his regime’s) apparent mistakes look like sheer premeditated crimes.

A yesman of Washington DC, of Brussels, and of Berlin (where some of his most voiceful supporters are heard these days), he did nothing in favour of Romania – only in favour of the orange myriad of interests that he patronized.

He is a fake hero of democracy, an indecent patron of a corrupt regime whom most voters in Romania (hopefully – it’s risky to say anything more these days) don’t want as president anymore.

There’s no lack of easily corruptible yesmen in Romania, therefore no one in Washington DC, Brussels or Berlin should worry about Băsescu being thrown into the dustbin of history.  

Romanians should be as concerned about the democratic world’s crocodile tears for the fate of Romanian democracy as those cynics in the aforementioned capitals were worried when Băsescu was pushing this impoverished and abused nation through the steepest chasm of austerity ever seen in the EU.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chains for a former Prime Minister of Romania [Lanţuri pentru un fost premier al României]

Former Romanian Prime Minister, Adrian Năstase, has just been sentenced to two years of imprisonment, by a definitive decision of the highest court in Romania (ÎCCJ).

He was found guilty for illegally obtaining electoral campaign funds, although he has been repeatedly claiming his innocence.

Not since the late 1940s and 1950s, when under USSR’s boots, or since Nicolae Ceauşescu’s execution in 1989, has Romania witnessed such a controversial decision.

Neither Năstase, nor his political allies would accept the decision, unless the European Court of Human Rights (ECHR) ever confirms it.

By that time, he will have most probably spend his two years in prison, while most of the world will be sure of his guilt.

The length of the trial (8 years!) serves as enough ‘evidence’ for most people, either his political enemies, voters or onlookers from the EU.  

Just like an imprisoned former PM in Ukraine has done nothing to improve the country’s image in Europe’s eyes, Năstase’s chains won’t bring dividends for Romania on the long term.

Symbolically, the sentence has huge significance. Chaining a demigod like Năstase appeared to be in the early 2000s is a huge blow to the perceived omnipotence of political leaders.

It’s long since the defendand’s arrogance has deprived him of any presumption of innocence, and not few would be those opening champagne bottles tonight.

One of these would surely be Năstase’s archenemy of 2004, Traian Băsescu – another character who lives under the spell of a presumption of guilt.

Irrespective of how many praises of the ‘independent Romanian judiciary’ we read in foreign media for the next days,  it would be foolish to believe Băsescu has nothing to do with the decision.

In less than a year, Băsescu could be suspended by a hostile parliament, and later even put on trial just like Năstase.

Unless he manages to pulverize the former opposition – USL (= PSD + PNL + PC), already in power, before the next election (another Romanian bizarrery!).

Let us not forget that the now condemned Năstase was the PhD coordinating professor of Romania’s current Prime Minister, Victor Ponta.

Ponta had been accused of plagiarism two days before Năstase was sentenced. The court’s decison comes two days before Năstase’s 62nd birthday.

Rather than destiny’s irony, it’s a masterstoke of Băsescu.

Will Băsescu be the one who laughs last, thus laugh better?! Too bad that there’s nothing to laugh at for most Romanians...

The ruling class is as unprepared for the cataclysmic times ahead of the world as those in power in the late 1930s.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]