God’s place in a humanist society (22) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

Has pro-islam gone too far in the UK over the past years? Aren’t Muslims granted excessively many facilities in order not to feel uncomfortable within the British society?

And isn’t it inconsistent – if not outrightly hypocritical –  to see this politically correct concern not to hurt the feelings of Muslims, while Christians are pressured not to wear crosses in public, as this might be ‘offensive’ to other people?

No matter how irreligious many Brits would consider themselves to be, what sane human being wouldn’t notice how far this madness has gone?!

If I were to offer one last (at least for now :-) example of how Muslims are pampered, here are two relevant pictures from the University of Sussex. 

In the second pic, Muslim religious items (books and a prayer rug) are publicly displayed through a window.

The first image is even more problematic, as it shows the (double!) entrance to the Muslim Student Center. Never mind the fact that Christians don’t have a center of their own.

They can also express freely in the secular campus, organize gatherings, spread leaflets, put posters etc. 

The weird thing is that, in a humanist university, with up to 70% female students attending some faculties, gender segregation is allowed. For Muslims only, obviously.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (21) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

It wouldn’t be fair not to admit that followers of any religion who are teaching or studying at the University of Sussex can use a specially designated building (in the picture) for services, prayers or meetings of whatever kind.

From this point of view, the university is 100% politically correct, although not immune to a certain degree of pro-Islamic bias specific to some contemporary British institutions like the BBC.

Anyway, the university – which will be half a century old in 2012 – boasts itself with being completely secular, while also tolerant to all religious beliefs.

From another perspective, it’s strange – if not ridiculous – how such a humanist university uses as a motto a truncated verse from Psalm 46.

The moto says “Be still and know”, instead of “Be still and know that I am God; I will be exalted among the nations, I will be exalted in the earth.”

Couldn’t have the humanist founders of the university found any other motto not reminding of this ‘mythical character’ (according to their views) Whose existence they deny?!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (20) – Litter… ature?! / Liter… lături?!

[EN] Litter…ature?! Not really, as both books seemed interesting enough. [RO] Liter… lături?! Nu chiar, căci ambele cărţi păreau destul de interesante.

[EN] However, someone in Lewes (East Sussex) seemed to have had enough of them.  [RO] Totuşi, cineva din Lewes (East Sussex) parea să se fi săturat de ele.

[EN] As for the pun, here’s an anecdote that an English language tutor from the University of Sussex told me. [RO] Cât despre calambur, iată o mică anecdotă  pe care o profesoară de limba engleză de la University of Sussex mi-a spus-o.

[EN] A foreign student of hers thought that he was sending letters home...  care credea că trimite scrisori acasă… [RO] Un student străin de-al ei credea că trimite scrisori acasă…

[EN] ...while putting them not into Royal Mail post boxes, but into trash bins inscribed with the word LITTER. [RO] …în timp ce le punea nu în cutii poştale ale Royal Mail, ci în tomberoane înscrise cu cuvântul LITTER (gunoi).

[EN] The word looked like LETTER to him :-) [RO] Cuvântul părea LETTER (scrisoare)  pentru el :-)

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (19) [Women in the UK]

Banalele, dar şi stupidele ‘concursuri de miss’ – zice-se, uneori, pe româneşte, deşi în engleză li se spune ‘beauty contests’ – au adversari unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv la University of Sussex (US), unde studentele sunt net majoritare.

De data aceasta, la originea protestului ilustrat de acest afiş nu stau ‘creştinii’ de la US, adesea consideraţi primii suspecţi de orice deranjantă şi neadecvată mustrare, în lumea politic corectă unde fiecare trebuie lăsat să facă ce vrea.

Şi nu doar să nu fie discriminat, dar să nu cumva să i se spună de către altcineva că nu este de acord şi că priveşte drept un păcat sau, pur şi simplu, drept o mare stupizenie o anumită alegere de viaţă (life choice).

Autoarele mesajului provin de la o mişcare feministă. Da, mă refer acea specie de femei care par să nu savurează nimic pe lumea aceasta decât a strâmba din nas la ceva.

Nu suportă să fie trimise să facă vreun doctorat la cratiţă, nici să nu fie ‘stapâne pe trupul lor’ şi să nu avorteze de câte ori vor. Mai nefeminine decât feministele acestea, mai rar găseşti, totuşi, de data aceasta, sunt şi eu de acord cu mesajul lor!

Pentru că acesta este un serial în limba română, deschis şi celor care nu-s bilingvi, iată traducerea:

ANTI-concursul de frumuseţe MISS BRIGHTON AND SUSSEX UNIVERSITY. Trupul tău este un câmp de bătălie. Un concurs de frumuseţe la Universităţile Brighton şi Sussex va fi ţinut luni (...) Credem că este ruşinos că astfel de lucruri se mai pot petrece.

Aceste concurente(,) [sic! – nici în engleză nu se pune virgulă între subiect şi predicat!] doar întăresc ideea că femeile, fie studente la universitate sau nu, există pentru a te uita la ele, pentru plăcerea privirii şi distracţia publicului masculin şi că ele trebuie să concureze una cu alta pentru a fi cea mai admirată.

TOATE VALORĂM MAI MULT DECÂT ACEASTĂ IDIOŢENIE DE TÂRG DE VITE, exclamă semnatarele: Sussex Women’s Group – afliliat la o reţea universitară de promovare a asasinării nenăcuţilor ca drept legitim.

Pe lângă acest afiş-protest venit dintr-o sursă care rămâne, pentru mine, de aceeşi subţirime morală precum multe aşa-zise ‘instanţe morale’ din UK, aş adăuga părerea despre aceste ‘concursuri de frumuseţe’ a Sf. Nicolae Velimirovici.

Nu o dată, l-am citat pe Sf. Nicolae (vezi aici şi aici), deoarece am convingerea că studiile sale din UK şi anii petrecuţi pe aceste meleaguri l-au ajutat să vadă mai bine decât alţii putreziciunea morală a unei lumi care, o fi visând ea binele, dar care nu poate fi decât nebine în afara cunoaşterii adevărate a lui Hristos.

Ceea ce îi scria*** Sf. Nicolae unei mame încântate că fiica ei a câştigat un astfel de titlu de frumuseţe, cândva între cele două războiale mondiale, ar fi valabil şi astăzi ca oricând:

“Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs a fost aleasă miss. Ca şi cum aţi aştepta să vă felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.

Concursurile moderne de miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multor miss din Europa? Ce trist! Căsnicii stranii, copii din flori, procese senzaţionale între soţi, sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei, «reginele frumuseţii»! (...)

Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de Sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe sine.

Dar va putea oare, să o biruie fiica dvs, care este lipsită de o vedere duhovnicească puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea, Dumnezeu, Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc”.

NOTĂ: Fragmente reproduse din cartea Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol.I, Sophia, 2002, p. 226-227.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Cum poate discrimina corectitudinea politică [How can political correctness discriminate]

În încercarea de a facilita viaţa minoritarilor şi de a-i proteja de orice reale sau închipuite pericole – ca să nu mai zic de a legitima păcatul ca fiind mod de viaţă! – Big Brother creează situaţii caraghioase.

Chipurile, pentru a feri de discriminare, ipocrita corectitudine politică ajunge ea însăşi să discrimineaze, atunci când creează astfel de săli speciale... pentru studenţi negri şi alte categorii de minoritari.

Doar este de la sine înţeles că, dacă eşti de altă culoare a pielii, te-ai simţi stingher să intri într-o astfel de cameră rezervată celorlalţi. Fie şi dacă nu s-ar întâmpla să fii dat afară, parcă tot nu-ţi vine a intra acolo.

Să nu mai zic că, de-ar fi să intre cei pentru care sunt rezervate sălile de pe panou într-o sală pentru toată lumea, evident că trebuie primiţi. Doar n-o să-i discriminezi şi să cutezi a-i trimite în... sălile special create pentru ei.

Cât despre camera pentru femei, probabil că era ceva înghesuială acolo, dat fiind că la University of Sussex erau multe facultăţi de ştinţe umaniste (humanities), unde ponderea studentelor este de 70-80% :-)

Tare ciudat mi s-a părut să văd într-o foarte liberală universitate a politic corectei UK panouri care, după mintea mea, ar fi fost mai degrabă de întâlnit în SUA anilor 1880-1960...

...atunci când, din Florida până în California sau din North Dakota până în Alabama (nu exclusiv în statele fostei Confederaţii secesioniste!), găseai încăperi rezervate doar pentru albi (Whites only) şi doar pentru negri (Negro/Colored only).

Ca un pudel al lui Big Brother, USSU n-a renunţat decât la cuvântul ‘only’ (numai), iar panoul nu trimite la săli ‘doar’ pentru femei, negri sau LGTB.

Totuşi, politic incorectului şi păcătosului de mine nu mi-a atenuat senzaţia de segregare, odată ce am citit panoul care trimite la o “cameră a studentului negru” sau oricum s-o mai chema acum!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (13) [This alcohol, a Brit's best friend?]

N-aş putea, Doamne-fereşte, să afirm că sălile de curs sau biblioteca duceau lipsă de muşterii la University of Sussex, dar imaginile de faţă arată care era unul dintre locurile cel mai intens frecventate în campus.

Este vorba de barul organizaţiei studenţeşti (USSU), din această întreagă clădire (Falmer House) rezervată pentru tot soiul de activităţi extracurriculare.

Şi care erau unele dintre cele mai ieftine – în jur de £ 2 pintul (568 ml) – şi căutate băuturi? Berea, dar mai ales cidrul, după cum se vede din butoaiele stivuite în spatele barului.

Amintindu-mi de acest loc, iată şi două veşti bune aduse de criza economică pe ‘frontul anti-alcool’ din UK: volumul vânzărilor de alcool a scăzut considerabil, în timp ce taxele la cidru vor creşte, cu riscul de a urca pintul cu mult dincolo de £ 3.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Two years have passed… [Au trecut doi ani…]

…since the great spring we spent together as Chevening Fellows, learning about European Political Economy in one of the most beautiful places where one could be in this time of the year – East Sussex.

And one year has gone since the Alumni Conference of 2009. Are the predictions made then (shown in the fourth picture) still available? Are there many bad news on the way?

Waiting for good news, I’m using this blog post to greet everyone of my ‘fellow Fellows’ + the lovely hosts from the SEI…

…and ask you “how are you coping with the crisis?” – a time of turmoil which appears to be far from a happy ending :-(

Unlike the Fellows of 2009 & 2010, those of us from 2008 (I don’t know about the ones before us) faced no real winter.

I was absolutely amazed with the lovely British weather about which I had heard so many nasty things. I loved it :-)

Sadly, the current global recession threw the entire world into some kind of perpetual winter, and – at least according to British newspapers – many things may not be as pleasant in the UK as we left them.

If anyone has the time, I’d like to know what you are doing, using this opportunity to thank you all for a once-in-a-lifetime experience, hoping we shall meet again someday!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (9) – O specie ameninţată de cititori de ziare [Student life – A threatened species of newspaper readers]

Nu cred să mai fie vreun secret pentru nimeni că presa tipărită merge tot mai prost, peste tot în lume, şi că cititorii fug de ziarul care înnegreşte palmele şi foşneşte incomod prin metrou... cam precum fuge mâţa la vederea unui dulău.

Între toţi cititorii fugari, probabil că studenţii sunt cei mai sprinteni, în condiţiile în care a-i obişnui pe ei cu cititul ziarelor ar trebui să fie un obiectiv de marketing al oricărei publicaţii.

.

Cetăţenii care mai şi gândesc, care, poate, vor să şi afle ceva, nu doar să se amuze, care sunt mai mult decât numai alfabetizaţi ar trebui să fie ţinta unei publicaţii cu pretenţii. Oare sunt naiv?!

Cum The Independent ţine încă la un astfel de ştaif (de ziar serios, de referinţă, influent etc), mi s-a părut foarte interesant cum încearcă să pescuiască, din rândul studenţilor, niscaiva cititori cât mai constanţi, cum şade bine unui ziar prestigios.

Nu mi s-a părut a fi vorba de vreo campanie agresivă, de milioane de pounds aruncaţi pentru o ciozvârtă de cotă de piaţă şi de dublarea ziarului cu cărţi, CD-uri sau alte ‘surprize’,
.
Cred că nu se dorea altceva decât a atraga atenţia studenţilor de prin campusul University of Sussex şi din alte centre universitare.
.

În imediata apropiere a oricăror prăvălioare, hop şi un poster cu The Independent, o ofertă de preţ special pentru studenţi, plus, din când în când, ziare vândute (nu date gratis!) de o către fată drăguţă, care nu s-a lăsat fotografiată :-(

Alături de un exemplar la preţ redus şi zâmbetul vânzătoarei, puteai opta pentru un mic cadou – o ciocolăţică (neagră sau albă) ori un CD (filmul X sau documentarul Y).

.

Interesantă posibilitatea (cât de mică şi mai mult simbolică) de a opta, nu de a lua pachetul ziar + nu-ştiu-ce de-a gata.

În alte locuri, îţi iese mai ieftin să iei o apă şi un ziar, decât doar o apă. Doar să nu uiţi că o gazetă serioasă nu ţi se întinde gratis, precum London Lite (fiţuică închisă recent), nici nu se vinde la mici reprezentaţii de circotecă politică, ca The Socialist Worker.

Nu ştiu ce impact are campania, dar măcar The Independent încearcă să vâneze câteva exemplare din această cea mai ameninţată specie de cititori de ziare.

.

Căci majoritatea studenţilor, în UK sau oriunde în lume, mai degrabă ar ‘consuma ştiri’ la computer sau la telefonul mobil, mi se pare mie.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (10) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă – obsedaţi de analize ştiinţifice şi evaluări statistice precum sunt britanicii – o fi stat cineva să calculeze ceva de genul... “am băgat suma X în dotări, iar studenţii care au beneficiat de ele au adus profitul Y în economia britanică”...

Dar, să presupunem că ceva că profitabil tot o fi întrucâtva. Greu de crezut să se fi investit atâta în condiţii de studiu, iar rezultatul să nu se vadă.

Deşi nu pot predinte că am termen de comparaţie (căci facultăţile româneşti nu pot fi termen de comparaţie, iar prin University of California in San Diego şi Pace University of New York am fost doar în trecere, aşijderea pe la Sorbonna), această University of Sussex (US) mi-a părut extem de bine dotată.

Nu ca pe la noi prin România, să ai o singură sală bună, iar la aceea numai unii privilegiaţi să aibă acces mai des, ci fiecare sală este perfect echipată aici.

Table obişnuite (pentru cretă), proiector şi tablă albă rabatabilă pentru proiectarea imaginilor (plus perdeluţe la ferestre, ca să se poată vedea bine), altă tablă pe care să poţi scrie cu markere, televizor, DVD player, computer, difuzoare... toate ca echipamente standard în fiecare sală de curs.

Cu totul, cred că minimum £ 6-7,000 costă toate (poate sunt prea optimist), fără a lua în considerare mesele şi scaunele.

Apoi, să nu-şi închipuie cineva că am văzut vreodată în vreo sală de la US (mă rog, cu excepţia barurilor în anumite momente :-), unde să fie buluc de oameni.

Nicidecum, căci de toate dotările acesta nu am văzut să beneficieze grupe de studenţi mai mari de 12-15 oameni la vreo oră de curs şi, adesea, poate nici nu treceau de zece.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (7) – Vânzarea produselor Coca-Cola, interzisă [Student life – The sale of Coca-Cola products, forbidden]

Ce ar mai surâde încântaţi distribuitorii şi fanii Pepsi, dacă regula stabilită (prin vot şi toate blah-blah-urile democratice, evident :-) de către studenţii de la University of Sussex (US) privitoare la unităţile comerciale ale Uniunii Studenţilor (USSU). Din 2005, în barurile, cantinele şi prăvăliile gestinate de USSU nu mai este voie să se comercializeze vreun produs al Coca-Cola!

Cumva pentru că toate chimicale alea ar fi dăunătoare sănătăţii? Sau pentru a promova băuturile cu mai multe ingrediente naturale? Sau licorile prea puţinilor producători locali din UK?

Ei aş! Mai ceva ca unele naţiuni arabe – unde Pepsi era iubit odinioară doar pentru că, chipurile, n-ar avea de-a face cu imperialismul american, al cărui simbol rămâne Coca-Cola – şi studenţii de la US au luat o decizie politică pentru a interzice băuturile acestei companii!

Aşa cum se vede în anunţul reprodus în cea de-a doua imagine, Coca-Cola este acuzată de legături cu grupările paramilitare din Columbia şi uciderea unor muncitori sindicalişti, dar şi că extrage prea multă apă din subteran pentru unităţile sale de îmbuteliere din India, lucru care ar pune periclita mediul de viaţă al localnicilor! Tare motivaţia pentru un boicot, n-am ce zice!

Nicio vorbuliţă despre potenţiale efecte dăunătoare asupra sănătăţii, despre riscul consumului în exces şi alte chestii d-astea. Hedoniştii studenţi de la US – dintre care mulţi, de ar fi să iasă în stradă în problema avortului, ar manifesta pentru sacralitatea acestui drept la ucidere, nu pentru sacralitatea vieţii omuleţilor nenăscuţi! – au rămas impresionaţi de suferinţele săracilor columbieni sau indieni…

Înduioşătoare ipocrizie, tipic britanică i-aş zice, pentru că se înscrie în linia isteriei legate de încălzirea globală – să combatem un adversar amorf şi atotprezent, dar nicidecum răul din noi înşine! În aceleaşi prăvălii unde este interzisă Coca-Cola*** găseşti oricând zeci de litri de alcool! Or, aceasta este o adevărată problemă a tineretului britanic.

Să salvăm planeta, nu sufletele proprii, să iubim aproapele de cât mai departe (din Columbia, din India…), iar pe ce-l de alături doar să-l tolerăm, că aşa e politically correct, nu-i aşa? În rest, să ne simţim bine, că de aceea suntem studenţi! Este perfect democratic să decidem interzicerea Coca-Cola, însă mă tem că orice încercare de a restricţiona accesul la alcool în campusuri ar fi receptată ca un atentat antidemocratic.

Ce uşor e să lupţi cu răul teoretic şi îndepărtat (practicile abuzive ale Coca-Cola, despre care se poate citi aici sau aici) şi ce greu pare să-ţi deschizi ochii pentru a vedea răul concret şi de aproape, în care te complaci!

Ce confortabil este să lupţi cu răul pe care îl fac alţii (corporaţiile multinaţionale, politicienii, bogaţii – ceilalţi în general) şi ce incomod e să te lupţi cu ale tale: trufia, lăcomia, lenea, indiferenţa, desfrânarea, judecarea semenilor…

*** NOTĂ: Pentru a nu fi acuzat că aş fi fan al Coca-Cola, mărturisesc că n-am mai pus nicio picătură din această licoare pe limbă de pe 22 septembrie 2007 (ziua în care l-am văzut pe Barack Obama la o întrunire electorală, în Creston, Iowa!) şi că nici nu mi-a plăcut vreodată prea mult băutura respectivă. Când şi când, mai gust eu chimicale d-astea, dar numai de la rivalii de la Dr Pepper :)

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UK’s motor vanity fair (8) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

It’s very likely that those who own cars like these don’t need to have an hourly job in a USSU store (in front of which are parked), isn’t it?

Maybe they just love the cute girls working there (about whom I’ll probably write some day) … Or is it – just like in front my former high school – that a place like the Univerity of Sussex (US) campus (where 70 to 80% of the students are girls) is a great place to show-off?

Anyway, I just wanted to illustrate what cars some students have (I've seen better ones in front of Romanian high schools), adding that this could be a proof to what someone from the univeristy has recently wrote to me – that more and more students at the US are coming from private (independent) schools.

This shouldn’t necessarily be something bad, as these people are better prepared than those coming from the crumbling public education system. What is hard to say is how much better intellectually prepared (and owning a cool car) has to do with becoming a better human being in such an atheist society like the British one is today.

I suppose that driving such cars throughout the lovely landscape of East Sussex (a bit of this wonderful part of the world on this very blog – here, or much more – here and here) should be a lovely experience.

Of course, I shouldn’t be mean and judgemental in my assumptions, but it’s sad to witness that, quite often, those who drive cars like these wouldn’t care at all about the lovely landscape and all the natural wonders that the Lord gave to this island.

God bless anyone who drives such cars to explore the beauty of the English countryside, not just to go from one pub to another, from one social event to another, and who realize that a good car is but a tool for discovering the world, not some ‘motor idol’ increasing self-confidence, a most unreliable ‘asset’ someone could count on!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (6) – Omorând vremea... [Student life – Wasting time...]

Ai carte (un şeptar, un as, o damă etc), atunci ai şi parte, nu-i aşa? Parte la ce? – acest lucru îl las cititorilor mei să şi-l închipuie cum vor pofti. Ceea ce vreau eu să arăt prin aceste imagini este o modalitate de distracţie de la University of Sussex (US), aidoma celei din Campusul studenţesc Leu al Universităţii Politehnica din Bucureşti.

Aşadar, cel puţin în privinţa mijloacelor paşnice de petrecere a timpului liber, văd că studenţii de la US au cam aceleaşi metode precum politehniştii din Bucureşti, doar că – după cum se vede din imagini – clubul lor (al uniuni/ligii studenţilor – USSU) este superb faţă de cantinele din complexul Leu, care, la vremea lor, mie îmi pareau foarte bune faţă de speluncile de lângă staţia de metrou, care aveau să fie dărâmate în toamna anului 2000.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (9) [Our student, our master]

Chiar dacă nimeni altcineva n-ar fi curios, cred că am cel puţin o potenţială cititoare – care mă va succeda ca Chevening Fellow la SEI – căreia s-ar putea să-i folosească aceste imagini, pentru a-şi face o idee despre cum arată campusul uneia dintre primele 30 de universităţi britanice.

Desigur, este vorba de o universitate din generaţia new wave, cele care au prea puţin de-a face cu celebrele universităţi istorice (Oxford, Cambridge sau cele scoţiene din Edinburgh, Glasgow şi St. Andrews – de la acestea trei din urmă am imagini de postat :-)

În niciun caz nu seamănă din punct de vedere arhitectonic, însă bănuiesc că nici la nivelul fandoselilor – studenţii nu-s atât de upper class, nu există tradiţii de secole, n-am auzit de ritualuri de iniţiere, iar profesorimea este considerată a avea vederi mai liberale faţă de cine predă în universităţi mai tradiţionale.

Cât despre prietenia studenţilor (70% studente!) cu alcoolul, asta nu cred că ar trebui să fie cam aceeaşi în întreg mediul universitar din UK :-)

Oricum, pentru cine este obişnuit cu Universitatea din Bucureşti, cu locaţii răspândite în tot oraşul, majoritatea clădiri vechi, altele – ceva mai noi (dar nu nai noi de anii 1970), această University of Sussex sigur va fi o experienţă interesantă. În prima săptămână, ai impresia că ai fost paraşutat într-un campus uriaş, dar el va deveni tot mai mic pe măsură ce-l înveţi.

După ce te vei dezmetici din primele impresii pozitive – de genul “aici chiar totul este centrat pe confortul studentului” – desigur că vei găsi o gramadă de cusururi... legate, de pildă, de designul ciudat al unor clădiri, calitatea mâncării disponibile în campus.

Totuşi, orice nemulţumire ai avea, ea nu poate fi analizată decât păstrând termenii comparaţiei – dacă ai mai avut de-a face cu universităţi occidentale/britanice, are rost o discuţie; dacă nu – orice comparaţie cu România nu-şi are locul.

Apoi, aflându-te la 7-10 minute (cu autobuzul) de Brighton sau 8 minute (cu trenul, care circulă de vreo 3 ori pe oră în cel mai rău caz, altfel şi de vreo 20, probabil), nu poţi spune că acest campus duce lipsă de ceva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (10) [Women in the UK]

Pe cât de romantică era viziunea mea despre femeile care citesc (lucru despre care am mai mai pomenit aici), evident că la fel de romantic mă uitam şi la vreo fată care scrie. Important este să fie altceva decât SMS-uri sau integrame, pentru ca eu să pot face conexiunea romantică: aha, dacă scrie, înseamnă că şi citeşte, aşadar are şi un sufleţel minunat.

Ce nătăfleţ pot fi, nu? Şi ce naiv poate fi oricine se ia după indicii exterioare (de orice fel ar fi), pentru a emite judecăţi de valoare, precum cele de mai jos, care introduc în categorii atât de aproximative imaginile de mai jos. Să nu mai zic că viaţa (aşa cum este rânduită de Dumnezeu) bate filmul (inclusiv al lumii virtuale în care petrec atâtea ore pe zi, ca om lipit de un computer).

Oricât am străbătut eu lumea într-o veşnică dipoziţie romantică, zicându-mi mereu că “aici am s-o găsesc pe cea unică pentru mine”, se pare că, prin minunea Domnului, ea se afla la mai puţin de un kilometru de casa mea.

Însă drumul până când sufletele noastre să fie la nici un milimetru unul de altul se arată mai lung, mai anevoios, dar mai fascinant decât toate călătoriile mele prin lumea reală sau lumile virtuale străbătute. Sincer, mi se pare că informaţia în sine aş fi cumva chiar dator să o pun pe blog. Dar nimic mai mult.

Uite cum, fără să fi căutat să fotografiez ceva/pe cineva anume, ci doar comportându-mă ca un photoholic care hoinăreşte prin Londra, am reuşit să surprind două instantanee care mie îmi plac foarte mult cu britanice scriind – prima fiind mai degrabă modelul de femeie de afaceri fără suflet (din masa tot mai mare de corporate people, cu aceleaşi trăsături impersonale, trase la indigo, cam peste tot în lume), iar a doua – dintr-un model, să-i zicem, al studentei lipsite de griji (cam aşa arătau majoritatea studentelor de la US).

Deşi am lăsat-o mai moale cu blogging-ul (căci, la câţi cititori îmi spune counter-ul că mi-au mai rămas este doar un pic mai bine decât a scrie pentru a mă citi singur :-(, încă mai am multe fotografii şi lucruri de povestit în acest serial. Aş mai avea măcar vreo duzină de poze de postat/episoade de scris, înainte să am nevoie de o realimetare la faţa locului cu poveşti şi imagini. Însă numai Dumnezeu poate şti dacă, cât anume şi sub ce formă mă voi mai ţine de blogging.

Până atunci, iată aici o mică mostră că adolescentele britanice sunt chiar foarte drăguţe, aşadar imaginea cu care am deschis acest serial nu a fost o excepţie în privinţa a cee fete simpatice poţi găsi în UK.

Iar aceasta o spun pentru cei care continuă să rămână încremeniţi în prejudecata că britanicele sunt urâte, proaste, interesate doar de sex şi cumpărături, mai ales asaltaţi fiind de ştirile despre beţivele britanice – situaţie adevărată în sine, ceea ce nu exclude faptul că omul găseşte exact ceea ce caută, aşadar oamenii cu care interacţionăm sunt tot atât de buni şi de frumoşi precum gândurile noastre.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (8) [Our student, our master]

Pentru cine îşi aminteşte ce rare, înghesuite, incomode şi pline de fum erau locurile de odihnă ale studenţilor pe vremea când treceam eu prin acea etapă a vieţii (aici şi aici – poate acum or fi mult mai bune, că eu las oricând un loc de speranţă :-), cam aşa arată locurile unde poţi să-ţi tragi sufletul ori să-ţi dai întâlnire cu cineva la University of Sussex (US).

De ce ar trebui ca, dacă vrei să ai parte de un loc cu minim confort, să fii nevoit să te duci într-un local, unde, evident, vei fi pus să consumi ceva? De ce, în această societate consumistă, numai dacă consumi exişti?

Oare nu ai consumat deja destul (servicii de educaţie), odată ce ai achitat taxele? Oare chiar să ţină acest aspect exclusiv de aşa-zisele beneficii ale învăţământului cu taxă sau ţine de curtoazia britanică, de încercarea de a face ambianţa din instituţii cât mai comodă pentru cât mai mulţi?

Sincer, habar nu am cum or mai fi lucrurile prin universităţile româneşti, însă aici erau, după cum se vede, canapele comode chiar la avizier... aproape ca într-un club, nu?

Doar că fără fum, gălăgie şi înghesuială, încât puteai să stai şi cu orele în aceste mici sanctuare, chiar să te ocupi de treburi serioase.

Desigur, majoritarea studenţilor pierdeau vremea între cursuri, dar am urmărit cel puţin o dată şi o întâlnire fascinată între studente care se învăţau una pe alta o limbă străină.

La câţi studenţi străini vin să studieze la US (circa 2,300 din peste 100 de ţări) este plin de anunţuri pentru aceste schimburi culturale, care ar putea fi profitabile celor care vor să înveţe gratis o limbă străină (ideal ar fi în paralel cu nişte cursuri, zic eu) sau numai să îşi exerseze cunoştinţele cu un vorbitor nativ.

Evident, nu pot decât să apreciez drept un bun exemplu britanic tot acest confort creat studenţilor, cu atât mai mult cu cât aceasta contribuie – şi am văzut eu însumi aceasta – la învăţarea limbii engleze.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (7) [Our student, our master]

Ori că eşti analfabet într-ale computerului (teoretic aproape imposibil, căci, chiar dacă la University of Sussex vin studenţi din colţuri îndepărtate din Africa, Asia sau Caraibe, n-or avea bieţii aceia multe, dar internet şi PC-uri sigur au!), ori că eşti mai mult decât alfabetizat (şi, prin natura profesiei, ajungi să petreci şi până la 15-16 ore din 24 în faţa unui monitor), când începi studiul aici trebuie să treci printr-un IT induction course. Adică, să te pui la punct cu toate facilităţile informatice oferite.

Şi chiar că sunt multe pe care trebuie să le ştii: cum îţi schimbi parola şi la ce servicii îţi dă ea acces, cum foloseşti propriul sistem de e-mail (Mulberry, o ciudăţenie open source), cum şi unde intri online, unde găseşti un computer doar să-ţi faci temele pe el, cum şi de unde să printezi, câţi bani ai în contul pentru printat şi cum îl reîncarci. Başca, despre accesarea online a serviciilor bibliotecii se face un curs separat…

Acest IT induction course intră iniţial în taxa de studii, dar dacă nu-l urmezi, vei fi obligat să-l urmezi contra cost. Nu contează nicio diferenţă de rasă, statut, avere, gen, dizabilitate, aberaţii sexuale practicate (corect politic este să spui orientare sexuală, dar eu sunt politic incorect, nu se vede asta?), însă tot mai mult şi mai mult Big Brother nu acceptă analfabetismul IT… sigur ştie el de ce, nu-i aşa?

Întreg sistemul aservit studentului (oare?!) te face să te simţi ca un stâpân (de aici numele serialului acesta), pe când, în realitate este o subtilă formă de sclavie, pentru că nu poţi opta să-i dai un profesor o lucrare scrisă cu stiloul. Doar facultatea ţi-a pus toate mijloacele tehnice la dispoziţie, încât să devii tu însuţi un soi de componentă tehnică a unei economii prospere… oare de-asta să însemne o facultate umanistă?

În fine, ideea de bază este că aici poţi fi student doar cu o foaie şi pix, toate celelalte de care ai nevoie (dacă eşti Chevening Fellow ţi se dă şi laptop!) fiindu-ţi oferite. Şi pentru că mai ai şi 100MB de documente, stocabili pe serverele instituţiei, nici măcar un memory stick nu-ţi trebuie decât la absolvire. Evident, bani să ai – între £ 3,000 şi £ 10,000 ca student străin (a se vedea taxele pentru 2009).

Aparent, totul este făcut pe aici să gândeşti liber, să n-ai niciun fel de griji, doar-doar vei sta cu burta pe carte, convins că, având o facultate în UK, intri de pe prima treaptă într-un sistem meritocratic. Şi chiar şi pe această mică treaptă eşti în cu totul altă lume decât conaţionalii tăi care nu ajung să facă o facultate – vezi aici sau aici despre sărăcia din Glasgow.

Totuşi, sistemul este perfect amoral, iar dintr-o facultate britanică poţi ieşi o eficientă rotiţă a unei eficiente maşinării economice, dar nu ştiu cât de om ieşi dintr-o astfel de facultate umanistă, unde la fel de libere şi accesibile precum facilităţile oferite de noile tehnologii informatice sunt şi alcoolul, promiscuitatea, avorturile, dezmăţul de orice fel.

Orice aptitudini profesionale ai dobândi, toate sunt menite ca să munceşti, să aduni bani, pe care să-i cheltui pe distracţie, căci hedonismul este suprema valoare seculară a lumii de azi, iar partying-ul este expresia reprezentativă a unei vieţi bune, reuşite, de succes, în care te simţi bine... dar nu ştii cine eşti, de fapt.

Te crezi stăpân, dar tot Big Brother ţi-e adevăratul stapân nemilos, pe lângă care sistemul sclavagist (abolit în UK în 1833) sau exploatările patronilor haini din cărţile lui Charles Dickens rămân doar poveşti – sclavie ca în lumea liberă de azi nu a mai fost niciodată!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (5) – Un fel de ‘democraţie’ academică [Student life – A sort of academic ‘democracy’]

Pentru că în Bucureşti mai pâlpâie încă o aiuritoare campanie electorală (mai adineauri îl numeam rechinul ăla imobiliar tocmai pe candidatul care îl califica astfel pe rivalul său – ca să vezi cum cine sapă groapa altuia… :-), uite un pic cum este cu programele electorale ale candidaţilor la funcţiile studenţeşti din USSU.

O grămadă de promisiuni generoase, aproape deloc despre cum anume ar putea fi duse la îndeplinire, folosirea aceloraşi clişee ale societăţii consumeriste (tu meriţi, ţie ţi se cuvine, dreptul tău etc) şi uite aşa începe o carieră politică…

Am vrut să mă interesez mai în detaliu despre cum stă treaba la această universitate (renumită ca liberală în cândva conservatoarea – că acum chiar nu mai este! – UK), dar mi-a sărit uşor cheful, pentru că mi s-a părut că toţi vin cu o avalanşă de mesaje prefabricate.

Singura problemă administrativă serioasă (alimentaţia în campus) era de toţi invocată, dar n-am văzut “nicio soluţie, nu discuţie”, cum se laudă unii că ar avea pentru Bucureşti.

În rest, ori aceleaşi obiective populiste – aşa cum în România unul ar promite pensii mai mari, aici se promite mai multă distracţie, ori aceleaşi subiecte care, din moment ce a zis Big Brother că sunt importante, desigur că trebuie băgate în seamă – protecţia mediului, antirasism, libertate pentru toate orientările etc.

Poate sunt eu un sceptic absolut, dar mie diferenţa dintre agenda acestor candidaţi la funcţiile din USSU şi cele ale diferitelor ligi si asociaţii de la Universitatea din Bucureşti nu mi s-a părut semnificativă.

Mai degrabă m-aş ralia la ideea că politica îmbătrâneşte oamenii a unui confrate dintr-ale blogging-ului, cu următorul amendament...

...nu politica (o noţiune goală de coţinut până la urmă, oricât o umflă societatea modernă cu pompa!), ci PĂCATUL (iată un concept plin de înţeles, în mod absurd golit de sens în zilele noastre!) ÎMBĂTRÂNEŞTE OAMENII.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (6) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

O mică dovadă că avertismentele privind situaţiile de viol la întâlnire (date rape), atât de mediatizate în UK în ultimii ani (vezi aici, aici, aici sau aici) sunt aproape precum… o materie de studiu pe aici.

Din câte se vede, anunţul Poliţiei din Sussex are tot atâta vizibilitate precum cel legat de un program doctoral privind genomul uman, nu-i aşa? În orice caz, bănuiala mea este că afişul este pus mai mult pentru un presupus efect preventiv.

Nu prea cred că această universitate, cu 70 la sută studente (atrase de facultăţile umaniste) să aibă nefericite performanţe în acest domeniu, comparabile celora ce au dus faima geneticienilor de aici.

Singurul lucru care mi se pare incorect la acest anunţ este că îşi are centrul de greutate focalizat pe cei care ar putea deveni infractori.

Nu sunt de acord nici cu cei care cred că fapta ar trebui dezincriminată complet, însă parcă s-ar cuveni îndreptată avertizarea şi către cine bea într-atâta, încât să nu mai ştie dacă şi-a dat acordul sau nu. De altfel, nici nu este de mirare că doar într-unul din 13 cazuri de date rape se ajunge la o condamnare penală…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]