Din raidurile mele prin inima Scoţiei (26) [From my forays into Scotland's heartland]

Nu mi s-au părut prea grăbiţi scoţienii. Ba chiar, în Scottish Highlands pot fi domoli, ca peste tot în zonele mai înalte.

Deşi există şi la Edinburgh, Glasgow, Inverness (ori Aberdeen, unde n-am ajuns), precum în City of London, destui corporatişti pentru care timpul înseamnă (doar) bani…

Poate, tocmai pentru că destui scoţieni nu se omoară cu graba şi lasă pe poimâine ceea ce s-ar fi cuvenit să facă alaltăieri, au născocit acest proverb:

“Ceeea ce poate fi făcut oricând nu va fi făcut niciodată” – aşa facem fiecare dintre noi când ne uităm la ceas*** şi ne pare că avem timp.

Şi tot aşa aş zice că stau lucrurile şi cu independenţa Scoţiei, o posibilă, dar improbabilă nouă bătaie de cap pentru UE. 

*** NOTĂ: Turnul cu ceas din imagine face parte din clădirea hotelului de cinci stele The Balmoral (fost North British Hotel) din Edinburgh.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Poduri pe cer [Bridges on the sky]

Dintre multele curiozităţi cu care am rămas în memorie de prin călătoriile mele, pasarele între clădiri ocupă un loc aparte.

Mai întâi, pentru că în România sunt atât de neobişnuite. Cred că cele din Bucureşti se pot număra pe degetele unei mâini.

Apoi, pentru că iarăşi îmi oferă prilejul de a pune pe MunteanUK o mostră din abundenţa lexicală a limbii engleze.

Li se zice skyways, catwalks, sky bridges, skywalks (mai ales în SUA), fiind considerate tipuri particulare ale termenului generic pedways.

În română nu am găsit alt echivalent decât pasarele. Poate o fi pleonasm să zici pasarele suspendate. Sau nu?!

Imaginile acestor căi pietonale aeriene au fost surprinse de cititoarea mea C.L. în Covent Garden, Londra (1) şi de mine, în Glasgow (2), respectiv Edinburgh.

Mai răspândite sunt în Canada şi statele cu ierni aspre din nordul SUA (în Iowa am văzut o grămadă), din două motive principale.

Pentru a asigura fluiditatea traficului în oraşe care nu prea au trotuare şi pentru a-i feri pe pietoni de gerurile năpraznice şi împotmolirea în nămeţi.

Ar fi practice şi în prea aglomerata capitală a României? Ar fi şi estetice? Se poate zice că dau bine între zgârie nori, dar nu ştiu dacă şi între clădirile fostului Mic Paris…

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (25) [From my forays into Scotland's heartland]

Două ciudăţenii din Scoţia. Prima – două jumătăţi de vacă înfipte într-o clădire de pe aşa-numita ‘stradă a vacilor’ (Cow Gate) din Edinburgh.

A doua – o cabină de camion de pe Sauchiehall street, la intrarea într-un club situat într-o zonă de shopping, baruri şi restaurante din Glasgow.

Să se fi născut în Scoţia (sau altundeva pe tărâm britanic) acest tip de artă urbană, pentru a colora puţin clădirile înnegrite de umiditate?

Ori este doar o modă importată din SUA, unde aceste exprimări artistice (kitsch în toată regula, ar zice unii) sunt menite să ia ochii consumatorilor?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

‘Oamenii de rând’ în arta urbană britanică [The ‘commoners’ in British urban art]

Într-o ţară mândră trecutul glorios precum Marea Britanie, te-ai aştepta să întâlneşti prin oraşe numai statui cu personaje măreţe.

Adică oameni care au rămas în istorie, de la eroi medievali (exemplu foto deja postat de mine) până la generali din cel de-al Doilea Război Mondial (foto).

Desigur, există nenumărate astfel de statui, să le zicem clasice, cu oameni de stat (foto) şi războinici în posturi victorioase sau încrâncenaţi în luptă.

În alte cazuri, ostaşii sunt surprinşi deloc ‘tipic statuesc’, ci, pur şi simplu, în clipele de răgaz ale războiului de poziţii din 1914-1918 sau răpuşi (foto).

Dar este ceva care mi-a părut neobişnuit, ca vizitaror venind din jumătatea estică a UE, pentru că n-aş zice că obiceiul este lipsit de echivalent în jumătatea vestică a Uniunii.

Anume numărul destul de mare (în comparaţie cu ce puţine fotografii am pentru a-mi proba observaţia) de statui cu ‘oameni de rând’ (commoners).

Sunt convins că trebuie să fie un curent (trend) mai recent, poate nu mai vechi de 15-20 de ani, dar ale cărui efecte se cunosc deja în peisajul urban britanic.

Şi nu mă refer doar la muzee, precum Migration Museum din Liverpool, unde este firesc să apară grupuri statuare cu imigranţi istoviţi (poza 4).

Muritori de rând pregătiţi şi cu feţe parcă emoţionate de iminenta călătorie apar şi în faţa micuţei, dar elegantei gări Liverpool Street Station din Londra (poza 1).

În Autogara Buchanan din Glasgow ochii trecătorilor nu pot omite o imortalizată îmbrăţişare – şi ea destul de clasică, specifică unor vremuri mai romantice decât zilele noastre (foto).

În Birmingham, dai peste statui cu un aer mai cunoscut pe meleaguri româneşti (poate şi la Roma), oarecum... proletcultist.

Avem un muncitor (?! – nu-s sigur – poza 2), un marinar (poza 6), un soldat (poza 5), ba poate chiar o muză revoluţionară (?! – iarăşi nu-s sigur – poza 3).

În Edinburgh, până şi potăile de rând (însă devenite simboluri ale oraşului) ca Greyfriars Bobby se bucură de statui chiar şi într-un hol de hotel de patru stele (poza 7).

Cu mulţumiri cititorului meu Mihai Gociu pentru imaginile 2-6, aştept şi părerile altora despre arta urbană din UK.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (22) [Women in the UK]

Mânat de impulsuri fotoholice, adesea nu ajung în cele mai interesante (sau mai bine cotate) obiective turistice dintr-un oraş.

Ceea ce caut eu este cel mai înalt loc posibil, la cel mai bun preţ posibil (sau gratuit :-), de unde să fac fotografii. Unora le place în vârf de munte şi, nu că nu mi-ar placea şi acolo, dar mai des m-am văzut în vârf de... metropolă.

O astfel de căutare avea să mă ducă în The Lighthouse, centru de arhitectură din Glasgow şi un soi de muzeu/expoziţie de design, în care incultul de mine desigur că nu am avut ce mare lucru să văd. Obiectivul meu era să ajung sus pe clădire.

Adică să urc pe strâmta scară spiralată către o platformă de unde era promis (pe net, în broşuri pentru turişti, la centrele de informare turistică etc) accesul la o “panoramă uimitoare a oraşului”.

Eram cu un alt Chevening Fellow, am intrat, am plătit biletul de intrare (doar câteva, sub 3-4 GBP) şi am trecut rapid pe la fiecare etaj, complet neimpresionat (poza 2) de chestiile de design (nu ştiu cum să le zic) expuse.

Toate mi-au părut nedemne de Charles Rennie Makintosh, un celebru arhitect din Glasgow a cărui amprentă creativă se regăseşte în tot ceea ce are mai ‘cool’ cel mai mare oraş al Scoţiei.

De fapt, obiectivul la care voiam să ajung chiar este denumit în cinstea arhitectului şi se cheamă Makintosh Tower, fiind situat undeva aproape de mereu aglomerata arteră comercială Buchanan Street.

Urcuşul meu către vârful clădirii a fost oprit de către ultimul custode dinaintea mult-lăudatului turn – o simpatică scoţiană prin adopţie, fiind la origine pe jumătate englezoaică, pe jumătate poloneză (poza 1).

“Starea vremii nu permite deschiderea platformei”, mi-a spus. Deşi de pe stradă n-aş fi zis deloc că este un vânt teribil (precum constatasem la Edinburgh), cică rafalele erau prea puternice pentru a permite accesul turiştilor în turn.

Aşa era avertismentul meteo, într-o ţară unde Statul Dădacă ştie întotdeauna mai bine, aşa că nu aveam ce face. 

Aparent tristă – nu am cum să ştiu cât era un sentiment sincer sau unul adesea exersat ca obligaţie profesională – că un vizitator trebuie să plece atât de dezamăgit din The Lighthouse, custodele a cedat doar la insistenţele mele de a o chema pe ‘şefa’ ei.

Care a venit rapid să vadă care este problema. A ascultat răbdătoare mica doleanţă, dar a rămas la fel de intransigentă: nu poate fi încălcat avertismentul meteorologic, care interzice urcarea în Makintosh Tower, dacă vântul depăşeşte o anumită intensitate. Cum se măsoară ‘pericolul’ acesta nu mi s-a explicat.

“Dacă sunteţi nemulţumiţi de experienţa avută la The Lighthouse, dacă nu aţi găsit ceea ce căutaţi, vă putem returna preţul biletelor de intrare”, ne-a spus ‘şefa’.

Am spus că m-aş mulţumi doar să putem face poze personalului :-), dar şi această cerere a fost îndeplinită parţial (poza 6), pentru că foarte prezentabila ‘şefă’ a refuzat să se lase fotografiată.

Cât despre “panorama uimitoare” promisă, nu am rămas decât cu câteva imagini (pozele 3, 4, 5), de la ultimul etaj înainte de Makintosh Tower.

Făcute prin geamuri nicidecum perfect curate şi cam de la acelaşi nivel cu acoperişurile din jur, imaginile nu prea surprind :-( cât de interesant este oraşul Glasgow.

Poate ca postarea mea o surpinde cât de amabile pot fi măcar unele britanice şi, ca bun exemplu britanic, faza cu returnarea banilor clientului nemulţumit de o ‘experienţă culturală’, pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.

Totuşi, nici cele mai simpatice angajate nu par dispuse, de dragul amabilităţii, să facă excepţii de la strictele reguli impuse de Statul Dădacă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (19) [From my forays into Scotland's heartland]

Fără îndoială, primăvara este frumoasă oriunde în UK şi mereu mult-aşteptată, dar mai ales când vine după o a treia iarnă aspră consecutivă.

Cine s-a săturat de peisajul urban din Edinburgh sau Glasgow, iar aceste oraşe nu le mai alină dorul de natură, să dea o fugă în... Scottish Borders.

De aş putea, imediat aş pleca în acest colţ din Scoţia, unde cum intri – pe la primele ore după răsărit, dacă mergi cu autobuzul de noapte – te simţi ‘pe alt tărâm’.

După cum îi zice numele (borders = graniţe), zona marchează trecerea dintre Anglia şi Scoţia şi a fost scena a numeroase bătălii (însoţite de distrugeri) de-a lungul secolelor.

Poate de aceea a şi rămas mai înapoiată economic, căci puterea economică a Scoţiei stă în Central Belt (Scottish Midlands) şi în nord-est (Aberdeenshire).

Industrie mai puţină, locuitori mai puţini (doar 112,000 de oameni pe 4,700 km pătraţi), dar peisaje superbe şi parcă rămase neatinse de civilizaţie.

Adică de ‘relele’ a ceea ce numim civilizaţie, căci castele bine întreţinute (ca semne ale unei civilizaţii apuse) îţi ies adesea în cale precum peste tot în Scoţia.

Dincolo de acestea, ceea ce mi-au plăcut mie cel mai mult sunt căsuţele (cottages), multe dintre ele cu un nume scris pe o plăcuţă, precum ‘Rose Cottage’ (poza 6).

N-ai zice că locuiesc oameni ai zilelor noastre în aceste aparente ‘căsuţe de muzeu’, deşi multe n-or fi mai vechi de câteva decenii.

Toate păstrează acelaşi stil şi cu nimic nu le spulberă farmecul lipsa noroaielor, datorată drumurilor asfaltate până la fiecare portiţă sau prag.

Singura umbră asupra acestui tărâm desprins din alt veac – insignifiantă pentru mulţi contemporani, dar decisivă pentru mine – este decreştinarea lui.

Câte un lăcaş al Church of Scotland nedevenit altceva mai poţi găsi, dar este plin de ruine de mănăstiri şi în Scottish Borders, ca semn al vidului spiritual din UK.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Un birou consular românesc în Edinburgh [A Romanian consular office in Edinburgh]

Într-atât s-au înmulţit românii din Scoţia, dar şi s-au şi ‘închegat’, astfel că Ambasada României în UK (căreia îi mulţumesc pentru imaginile oferite) a primit aprobarea MAE de a deschide un biroul consular la Edinburgh.

Românii (din Glasgow, Edinburgh, dar şi Aberdeen sau răsfiraţi prin Scottish Higlands, din Irlanda de Nord sau din nordul Angliei) scapă de drumuri istovitoare până la Londra.

Nu mai trebuie să strabată cei 733 km dintre Inverness şi Londra – pe care i-am făcut în peste 12 ore într-un autobuz, cu mici popasuri lângă Perth şi în Glasgow, de la 18:55 la 07:30 – şi nici cei 510 km de la Belfast la Londra.
.

Cred că va fi un mare avantaj pentru multă lume, aşadar mă bucur să pot ‘face reclamă’ şi eu acestui Birou consular din Edinburgh, amplasat într-o zonă centrală, lângă St. Andrew Square din New Town.

Adresă: 7-9 North St. David Street, Edinburgh EH2 1AW
Telefon: +44 (0) 131 524 9498

Fax: +44 (0) 131 524 94 99

E-mail: infoconsul.edinburgh@yahoo.co.uk

Program de lucru cu publicul: L, Ma şi V: 09:00 – 13:00;

Mi: 09.00 – 13:00 şi 14:00 – 18:00

Altfel, din cea de-a patra vizită în Scoţia efectuată de actualul Ambasador al României în UK, mi se pare demnă de amintit o dovadă a prieteniei româno-scoţiene.

Un pompier scoţian, John Clenaghan, a devenit al 18-lea cetăţean străin distins cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, drept recunoaştere a implicării sale în naşterea Serviciului Mobil de Urgenţă, Resuscitare şi Descarcerare (SMURD).
.

Poate că, peste ani, şi decoraţia primită de Clenaghan va sta în Muzeul militar (la care m-am mai referit şi despre care am de gând să mai scriu) din Edinburgh Castle, care păstrează alte decoraţii regale române primite de militari scoţieni.

În plan personal, şi eu am primit un mic cadou. Am revăzut doi prieteni dragi într-o fotografie de la recepţia cu 240 de invitaţi de la Primăria din Edinburgh :-)

În fine, rămân două speranţe în urma întâlnirii dintre premierul (First Minister) Scoţiei, Alex Salmond şi Ambasadorul Ion Jinga: (1) a înfiinţării unei biserici ortodoxe româneşti la Edinburgh + (2) a unei curse aeriene directe între România şi Scoţia.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (18) [Despre transportul în comun în UK]

This situation may not be unique for Britain; it may be familiar in other countries where Romanians would like to emigrate to.

It’s very likely that they are mainly European countries, although such precision is possible in the USA, whilst it is not uncommon in Australia, irrespective of the huge distances.

But I loved the way buses in Brighton, and in London as well, came on time with utmost precision, and the fact that you knew exactly how many minutes you were supposed to wait.

Buses in Glasgow were also fairly punctual, but I haven’t noticed any electronic billboards like in London, and surely not in some the remote areas of the city that I had been to.

I would have surely needed them, in order to know the number and destination of the arriving bus. Otherwise I had to ask a Glaswegian-speaking driver three times what bus it was, and still not be sure if I understood well :-(

This is a truly ‘good Brit example’… If only other things in today’s British society were as precise as buses coming right on schedule!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (9) [Orthodoxy in Scotland]

Văd că a devenit un obicei, căci, pentru a treia oară în ultimii trei ani, de ziua Sfântului Apostol Andrei – ajunul Zilei Naţionale a statului secular şi, practic, Ziua Naţională după calendarul Bisericii Ortodoxe Române – mă duce gândul şi la Scoţia.

Probabil că, de data aceasta, mă găsesc sub influenţa unei ştiri de la Glasgow (de unde sunt imaginile de faţă), unde nu doar că se încheagă pe zi ce trece parohia care are o biserică din ianuarie 2009, dar acum are şi o… bibliotecă românească.

Socot că unii cititori or zâmbi deja ironic, referitor la o “ştire de sfârşit de secol 19, publicată pe un blog de secol 21” – cam din vremile apuse de când, eroi populari ca Badea Cârţan vedeau într-o carte şi hrană pentru suflet, şi armă politică.

În zilele noastre şi în multiculturalul Glasgow, cele 4,000 de volume din Biblioteca “Ioan Alexandru” nu mai pot avea statutul de armă de afirmare naţională. Românii pleacă înspre UK şi se întorc cum binevoiesc, fie şi cu unele restricţii pe piaţa muncii.

Trăim în alte vremuri, când nimeni nu este deznaţionalizat cu forţa. În zilele noastre, există alt risc, acela al dezumanizării într-o lume goală de rost, secularizată, narcisistă, în care nu contează decât un hedonist ‘aici şi acum’. Riscul nu este mai mic în România decât în UK.

Însă, poate că o bună parte a cărţilor va fi o hrană duhovnicească celor care, de-abia pe tărâm britanic, au aflat ce nonsens este românitatea fără credinţa ortodoxă. Sper că or fi fiind cât mai mulţi din aceştia şi la biserica românească din Glasgow.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (17) [From my forays into Scotland's heartland]

N-arată măcar a loc frecventabil, darămite a atracţie turistică şi mai mult ca sigur n-aş fi ajuns acolo după capul meu. Aveam să o fac la insistenţele unui fan al clubului...

Tras de colegul meu, am ajuns să vizitez Celtic Park, stadionul clubului Celtic Glasgow, deşi aş fi vrut să trec pe la Ibrox Stadium, al rivalilor de la Glasgow Rangers.

Nu că aş fi avut vreo preferinţă între ‘clubul catolicilor’ (Celtic) sau cel ‘al protestanţilor’ (Rangers), dar acesta din urmă este mai bine cotat şi amplasat într-o zonă mai bună (Ibrox).

Mult mai bună decât o fostă zonă industrială (Parkhead), unde cea mai interesantă privelişte care se ridică lângă stadion, înt-un câmp pustiu, este… un cimitir.

Chiar şi aşa, clubul fondat în 1888 de un călugăr (Brother Walfrid), ştie să scoată bani – în manieră tipic scoţiană, adică ‘easy money’ – de pe urma vizitatorilor.

Pentru un tur de vreo oră plăteşti £ 8.50 (£ 5.50 – preţ redus pentru studenţi şi pensionari) sau £ 20 (o familie din 4 persoane). Copiii sub 5 ani intră gratuit.

Din sala trofeelor eşti trecut pe la vestiar (deloc spectaculos, după cum se vede), pe la duşuri, pe lângă tabla pe care antrenorul predă ‘schema de joc’, apoi intri pe stadion.

Unde, şi în lipsa spectatorilor, îţi faci o impresie, măcar aproximativă, despre cum este atmosfera unui meci, ăn timpul căreia spectatorii sunt foarte aproape de gazon.

Pentru fani, totul poate părea o experienţă religioasă, căci ghidul are grijă să-ţi pună în evidenţă orice nimicuri, precum scaunele capitonate, acordate “pe viaţă”.

Îmi amintesc de un asemenea “SEAT FOR LIFE presented to Rod Stewart, 5 August 1995” şi apoi, gata… ajungi în sala de presă unde rulează un filmuleţ despre istoria clubului.

Sincer, dacă nu eşti un fan disperat, nu prea merită să faci vizita, căci nu vei afla cu mult mai multe decât se vede în aceste imagini. Dacă le ai cu fotbalul, poate merită…

Oricum, felul în care cluburile din UK scot bani din imaginea lor rămâne un bun exemplu. Peisaje dezolante precum cele din Parkhead avem şi noi pe lângă stadioane; altceva?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]