Când locomotivele stabileau ‘standarde’ de viteză... [When locomotives set speed ‘standards’…]

…parcă lumea nu era atât de grăbită, călătoriile erau mai bine pregătite, destinaţiile – mai îndelung aşteptate, gările – mai elegante, vremurile – mai domoale, iar oamenii – mai blânzi şi mai înţelegători unii cu alţii.

Nu era rival al trenului pe pământ (sau pe cer), nici nu existau atâtea jucărele electronice (gadgets) cu care oamenii să-şi care pseudoviaţa de pe Facebook până şi în tren.

Călătoria pe liniile de fier era prilej de socializare autentică. Şi aş zice că încă mai este, în comparaţie chiar şi cu avioanele – care, inclusiv la business class, sunt suficient de incomode pentru a stingheri conversaţiile.

Nu gonea trenul ca gândul, dar măcar îţi dădea prilej de aşezare a gândurilor – care nu mai erau păstrate în împrăştiere, cu ‘ajutorul’ tehnologiei informaţiei.

Călătoria era un răgaz, fie de a sta doar cu tine privind pe geam (aveai ce vedea, că nu erau trenuri-glonţ), fie de interacţiune cu alţii – poate plăcută, poate forţată de vreun pasager agasant de vorbăreţ.

Astăzi, nu doar că totul se desfăşoară mult mai repede, dar nici măcar în interiorul acestei repeziciuni nu mai găseşti clipe doar pentru sufletul tău.

Tot timpul, omul vremurilor noastre este cu ochii într-un ecran (foto), cu căşti în urechi şi cu degetele încleştate până la durere şi deformare pe butoanele unui joc video sau pe minuscule tastaturi.

Într-o astfel de lume, oricâte puteri virtuale ţi-ar da sloganurile ideologice sau publicitare din jur, nu controlezi nicidecum lumea; nu ea este a ta, ci tu al ei.

În acest paradis al nebunilor se trăieşte (sau către el se tinde) în lumea aşa-zis civilizată, unde se oamenii nu doar că mânâncă, ci şi gândesc, visează ori se joacă prefabricat. Puţini mai facem ceva liber; mai toţi răspundem la o ofertă.

Nu există niciun control asupra realităţii reale – pe care doar Dumnezeu îl poate avea, oricât se amăgesc unii că pot stăpâni lumea – dar nici al realităţilor fictive.

Visăm şi ne jucăm cu ce prefabricate (sau pre-rumegate) ni se oferă – în schimbul banilor sau a altor jertfe aduse de noi idolului ‘economie’. Avem o tot mai mică reală libertate, cu cât avem mai multe alegeri.

O frântură de iluzie că mai poţi construi o lume de vis care să îţi rămână doar a ta o mai au pasionaţii de trenuleţe – de la nepoţi la străbunici.

Este tot o deturnare a omului dinspre cele către care ar trebui să tindă, dar parcă – aş zice eu şi cred că şi cititorul meu Mihai Gociu (care mi-a oferit pozele 2, 4, 7) – dar cumva mai benignă.

O graniţă între un sănătos hobby şi o dăunătoare patimă trebuie să existe şi orice pasionat poate risca să treacă dincolo de ceea ce îi este de folos, după cum arăta Sf. Apostol Pavel.

Totuşi, aş zice că într-o lume atât de înnebunitoare precum cea în care trăim, un hobby poate avea un important rol profilactic. Dar puţini sunt cei care au răbdarea unui hobby, care este altceva mult decât prea căutata şi lipsita de sens distracţie...

Mulţi ar zice că sunt bani aruncaţi. În magazinele din UK – poate or fi mai ieftine în talciocuri (flea markets) – preţurile dădeau dureri de cap.

N-am văzut locomotivă mai ieftină de £ 80, vagoanele erau vreo £ 15-20 şi o singură cabină telefonică tipic britanică făcea £ 4. Două cutii poştale, iarăşi tipic britanice, făceau £  2.75, iar casele (cam vile, nu căsuţe) erau cam £ 16-25.

Două containere cu deşeuri le luai la £ 5.50 – cam cât era (£ 5.52) salariul minim pe oră la vremea când am ajuns eu în UK.

Pe de altă parte, a construi o lume virtuală a trenuleţelor îţi exersează răbdarea, atenţia şi perseverenţa şi îţi mai îngăduie să visezi. Şi să-ţi pui mintea la contribuţie. Doar colecţionarii foarte bogaţi îşi cumpără (de aici, aici sau aici) chiar toate accesorile, în timp ce mulţi şi le fac singuri.

În afara motoarelor de locomotivă (engines) şi a şineleor (tracks) cam orice altceva se poate construi de către pasionaţi, din resturi provenite de la te-miri-ce.

Nici eu n-aş da nici cel-mai-ultra-nu-ştiu-cum joc video sau gadget pe astfel de jucării pe care să le poţi atinge şi îmbunătăţi. Îţi construieşti lumea aceasta virtuală cum vrei, unde orice dezastru feroviar este reversibil.

Pe când, într-un joc video – să-i recunoaştem meritul de a fi mai interactiv decât holbatul la televizor – cine poate schimba scenariul?

Cine poate schimba regulile jocului la jucăriile electronice ale zilelor noastre? Nimeni, căci orice preferinţe nu pot fi exprimate decât optând pentru lucruri presetate de creatori. Pe când, rolul creator în construcţia dioramelor nu îţi este ştirbit.

Poate este o iluzie, dar îmi vine a crede că pasionaţii de trenuleţe (nu cunosc personal niciunul) sunt oameni (ceva mai) buni şi ştiu exact ce cadouri vor de Crăciun :-)

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (8) [Working in the UK]

Acum un pic mai mult de un an, am încercat să fac o mică cercetare la care să primesc răspunsuri la întrebarea “cam cât câştigă un român din UK?”, ţară unde (încă) mulţi (români dar nu numai ei) s-ar stabili.

Prin vreo 25-30 de e-mailuri, trimise unor români care muncesc în UK sau având legături strânse cu această ţară, credeam că oi putea aduna câteva exemple de: salariul X… pentru ocupaţia Y… din localitatea Z.

Evident, nu ceream nimănui să-şi asume declaraţii de tribunal, de genul “acesta este salariul meu”, ci să-mi ofere simple exemple, despre care nu aş fi putut pretinde că au relevanţă statistică, însă ar fi putut stârni discuţii interesante.

Cu o singură excepţie, a unei amabile cunoştinţe online de la Manchester, care mi-a dat detalii exacte despre venituri şi cheltuieli, plus ‘cost of living’, demersul meu s-a dovedit un eşec. Pe care nu-l pot reproşa nimănui altcuiva decât mie însumi...

Trebuia să mă fi gândit mai mult, după reguli de marketing, că dacă la 25-30 de solicitări n-am primit decât un răspuns, mi-ar fi trebuit 250-300 de e-mailuri în urma cărora să am măcar zece exemple de pus pe blog.

Probabil că este destul de inconfortabil să vorbeşti despre bani, fie şi la nivel de exemple despre cât ştii că ar câştiga unul sau altul. Ori că lucrezi în City of London, ori că faci cleaning pe undeva în aşteptarea unor vremuri mai bune, probabil că banii rămân un subiect privat.

Prin urmare, deşi curiozitatea bloggeristică nu s-a diminuat, nu pot decât să mă mulţumesc cu un răspuns de tip ‘blah-blah’ sintetizat într-un articol din Ziarul Financiar, acum vreun an, din răspunsurile venite din partea unor firme de resurse umane.

Iată un exemplu: “românii care lucrează pe poziţii de middle si top management în instituţiile financiare din centrul financiar londonez câştigă între 75.000 - 150.000 de euro anual”. Aşa o fi? Şi câţi or fi?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Is the UK such a bad place to live in? [Este UK un loc atât de rău în care să trăieşti?]

According to a study made by these guys, the answer to the title-question is obviously positive, and there are at least nine European countries (why precisely nine or why so few?!) where it’s better to live than in Britain.

I guess it’s not a surprise that, time and again, France it’s not simply ahead of Britain. Once more, the ‘bloody French’ are number one; they have the best quality of life, compared to all EU’s big nations.

If France’s leading place isn’t a surprise, some of the other countries where life appears to be better than in the UK could twist the knife in some proud Britons’ wounded egos…

This is the list: 1. France, 2. Spain, 3. Denmark, 4. Netherlands, 5. Germany, 6. Poland, 7. Italy, 8. Sweden, 9. Ireland, and… 10. UK.

How much better can life be in the Eastern lands of Germany? Isn’t Spain’s economic boom over, and the unemployment rate increasing rapidly? Doesn’t Italy have one of the weakest economies in the Euro Zone? Or what about the poor Poles who were flocking to Britain until a year ago?

Questions like the above are irrelevant, as long as, according to 17 factors – among which: net income, taxes, the cost of essential goods, working hours, holiday entitlement, life expectancy – the life of Brits is of a poorer quality than that of other nine nations in the UE (which have a total population of some 250 million).

What’s really sad is the fact that the UK had the highest net household income – £ 35,730 a year, more than £ 10,000 above the European average – but to no avail. Money simply makes no positive difference.

“There is more to good living than money and this report shows why so many Brits are giving up on the UK and heading to France and Spain”, someone from the company issuing the survey says.

Big money, biggger problems, therefore a much more complicated and unsatisfying life for many Brits. Would this be a correct diagnosis?

Most of these quality of life surveys suck, as they reduce the human to a consumer (not a soul), but there must be some truth in this one. The Brits have been earning more than many other Europeans for the past decade or so, yet this brought little – if any whatsoever! – ‘good’ in their lives.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (7) [Working in the UK]

Atunci când îi mai apucă, pe unii britanici (de regulă studenţi), câte o criză de vinovăţie pentru consumismul din jur şi efectele sale devastatoare asupra proprie ţări şi a lumii întregii, un exemplu devenit deja clasic este cel al copiilor care lucrează ca nişte sclavi pentru a realiza haine fiţoase, precum acelea înşirate în magazinele de pe Oxford Street.

Desigur, îşi zic britanicii de bun-simţ, imaginea copiilor-sclavi, demnă de o Mare Britanie din vremea lui Charles Dickens, nu poate surprinde acum decât undeva departe – cu precădere în foste colonii ca India, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka etc.

Însă tare mă tem că, cine vrea cu adevărat, poate vedea că sclavia (sau, mă rog, semisclavia) există încă şi pe teritoriul UK, deşi s-a abolit 1833.

Şi nu mă refer aici la prostituţia din UK, ci la sclavii de pe plantaţii – români şi bulgari, care au drept de muncă pentru aceste ocupaţii istovitoare, deloc palpitante (munca este repetitivă) şi supuse capriciilor vremii britanice, că doar nu prea sunt pub-uri pe ogoare, unde să te adaposteşti...

Multe dintre fructele scumpe (o colegă din Croaţia constata că raportul ar fi cam acesta: preţul pentru o bucată în UK = un kil în ţara ei!) şi nicidecum atât de gustoase (pe cât de arătoase!) sunt culese de sclavi din România şi Bulgaria.

Atraşi cu promisiunea unui salariu de £ 200 pe săptămână (oricum derizoriu), adesea, ei nu încasează nici măcar jumătate din sumă în urma a tot soiul de comisioane şi cheltuieli cu întreţinerea barăcilor în care locuiesc ca în lagăre.

Nici n-ar trebui să fie de mirare, că doar naziştii doar au perfecţionat, dar nu au inventat lagărul de concentrare – idee preluată de la ceea ce făceau britanicii în vremea războiului cu burii din 1899-1902.

Pe siteurile oficiale (vezi aici şi aici) toate sunt bune şi frumoase pentru muncitorii agricoli, doriţi în UK strict pentru perioada recoltei, dar care sunt amăgiţi că măcar îşi pun un ban deoparte. Condiţiile de lagăr nici nu lasă posibilităţi de distracţie, unde banii să fie cheltuiţi aiurea, astfel că, până la urmă, patronii le fac un bine, nu-i aşa?

Chiar şi când sunt plătiţi cu jumătate din salariul minim din UK (cel mult £ 3, în loc de £ 5.73 pe oră), chiar şi când ajung să muncească mai puţine ore decât li s-a promis, chiar şi după ce veniturile le sunt jumulite de diferite comisioane şi necesitatea de a-şi plăti avionul înapoi, poate că – dar strict din punct de vedere financiar! – toate umilinţele rentează.

Dar oare să fie aceste jalnice condiţii de muncă din agricultură un soi de vaccinare a muncitorilor agricoli români şi bulgari (fără dreptul de a ocupa alte locuri de muncă în UK), ca nu cumva să îndrăznească să se îndrepte către alte slujbe în această ţară, unde de bine, de rău, condiţiile de lucru sunt cel puţin decente?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (6) [Working in the UK]

Voioase feţe păreau să mai aibă muncitorii aceştia şi n-au fost singurii muncitori (sau angajaţi/slujbaşi de orice fel, la o privire generală) care să-mi pară destul de mulţumiţi prin UK, dar vorba aceea din Harap-Alb “Râzi tu râzi tu, Harap-Alb [imigrantule, veneticule, musafirule mai mult sau mai puţin poftit pe aici], dar parcă nu e râsul tău…”

Când scoteai un euro jumate la o liră sterlină aproape la orice casă de schimb sau bancă, din orice ţară UE, iar locuri de muncă se găseau destule, cum să nu stai mereu cu zâmbetul pe buze?

Nu trebuia să iei cursuri de European Political Economy cum am urmat eu în UK, ca să pricepi că nu degeaba dădeau buzna oameni din toată lumea la muncă aici – o viaţă scumpă, într-adevăr, dar în puţine alte locuri (Norvegia, poate) ai fi putut pune atâţia bani deoparte, dacă scopul tău neapărat nu era să te faci britanic, ci să economiseşti.

Acum, nu ştiu câţi dintre imigranţii care odinioară se năpusteau către UK îşi mai ţin acelaşi zâmbet pe buze (văd că şi unii se cară deja, iar cei care mai stau, nu slujbe aşteaptă, ci ajutoare sociale). Degeaba a mai crescut salariul minim un picuţ, de la £ 5.52 la £ 5.73, căci lira nu mai are putere şi multe preţuri au crescut înfiorător ori urmează să crească în 2009…

Oricât de lacom sau pretenţios ai fi, la prăvălii de cartier şi supermarketuri găseşti destule lucruri ieftine şi gustoase (nu garantez că şi sănătoase!) să mânânci în ţara aceasta. Oriunde şi oricând în afara restaurantelor clasice (d-alea cu ospătari şi feţe de masă :-), am găsit ce să manânc la preţuri convenabile în UK!

Apoi, hainele, electronicele şi alte bunuri de larg consum, iarăşi s-au ieftinit în ciuda crizei economice, pe măsură ce marile magazine – dintre care multe au falimentat – au făcut reduceri (sales/clearances) fabuloase…

Însă facturile la utilităţi (apă, curent, gaze, încălzire), abonamentele (la mobil, internet, cablu, mijloace de transport, parcare), asigurările (obligatorii ori ba), vacanţele peste graniţă (cândva veritabile chilipiruri pentru aproape orice salariat plătit în pounds) au ajuns să fie, luate la un loc (că poate nu fiecare dintre acestea s-au scumpit), din ce în ce mai împovărător de scumpe în UK.

Dacă mai ai şi contribuţii de dat (la un fond de pensii sau pensie alimentară – dat fiind numărul uriaş de britanici divorţaţi!), dacă mai ai şi chirii, ipoteci sau taxe de studii de plătit, dacă trebuie să achiţi vreo amendă în UK sau – Doamne fereşte! – cine-ştie-ce servicii medicale…

Deja, de la o lună la alta, paradisul consumismului (ce era şi încă mai pare a fi Marea Britanie) se transformă de-a dreptul în iad… un iad din care de-abia aştepţi să vină un izbăvitor... salvator... mântuitor care să te scoată...

Doar că eliberatorul aşteptat este un fel de lider politic (cum aşteptau şi iudeii din vremea lui Hristos – oricine să fie, dar mai bun ca Gordon Brown, nu?), plin de farmec (ca Barack Obama), atotşitutor (un fel de Big Brother, nu?) şi atotputernic cum se va pretinde viitorul Antihrist...

Din nefericire, nici nu se poate să fie altcumva sau altcineva, câtă vreme tot mai mulţi oameni de pe aceste meleaguri nu-L vor nicidecum pe Iisus Hristos, Care devine ‘interzis’ în această ţară seculară, după ce că este mai mereu negat sau batjocorit!

Să nu se tulbure vreunii mai slabi de îngeri de imaginea mea apocaliptică, să mai zic şi că un zâmbet aproximativ ar mai putea păstra cei care lucrează în anumite sectoare, unde, oricât le-ar fi de rău britanicilor, n-o să se înjosească ei să muncească (curăţarea străzilor, munci agricole etc).

În alte domenii (asistenţă medicală, asistenţă pentru vârstnici, instalatori, profesori etc) – nu-s destui britanici calificaţi, aşadar iarăşi ar fi motiv de zâmbet pentru imigranţi.

Totuşi, în cele mai dese cazuri, cu cât ai o calificare mai bună, cu cât este mai probabil să te fi stabilit deja în UK, aşadar nu strângi bani pentru repatriere, ci trebuie să-ţi plăteşti facturile – pe toate sau pe o mare parte din cele de mai sus. Ei bine, aşa cum le-am enumerat, acestea te rup în UK…

În fine, în paradisul terestru reprezentat pentru mulţi de City-ul londonez, bănuiesc că o fi devenit puţin mai greu să găseşti o slujbă. Supercalificaţi, individualişti, eficienţi la uciderea competitorilor ca nişte feline, dependenţi de muncă (workoholici de-a dreptul) precum sunt dependenţi şi de alcool şi promiscuitate sau orice distracţie…

Oare unde s-or duce toţi aceşti oameni care reprezentau, până nu demult, idealul unei societăţi absorbite de hedonism? Este limpede că vremurile bune au cam apus în City of London...

Oare ce va fi cu toţi corporatiştii aceştia care trăgeau după ei creşterea economică a UK, în caz că or rămâne şomeri? Că doar nu s-or sinucide cu toţii?

Sigur îmi pare numai faptul că nici nu vor da buzna să concureze la locurile de muncă pentru care se bat polonezii, lituanienii, ruşii sau puzderia de imigranţi africani şi asiatici din UK...

Nu ştiu nimic sigur (deşi am câteva persoane avizate în minte), dar poate că, aruncând această postare online, cineva tot s-o găsi să ne aducă lămuriri – să întărească, să ajusteze ori să desfiinţeze afirmaţiile mele.

Dacă blogul acesta ar mai fi în vremurile lui bune (dar de mine depinde să-l resucitez cumva, nu-i aşa?!) sunt sigur că ar fi destui cititori care să aducă informaţii în plus sau contraziceri la ce am scris – de va voi Domnul, s-or mai găsi câţiva şi acum!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (11) [Women in the UK]

Cu oricâtă insistenţă ar scrie presa britanică despre promiscuitatea fără egal a femeilor din Marea Britanie (a se vedea aici şi aici), eu nici n-am de gând să ‘combat’ aceste triste ‘adevăruri statistice‘, însă nici să cad în resemnarea că ‘cifrele spun totul’, mai ales pentru că, în faţa Domnului, fiecare om este o fiinţă aparte, nu un simplu ‘exemplar dintr-o populaţie’.

Eu unul n-am avut de-a face cu depravatele din statistici (‘ce prostănac’, ar exclama mulţi, nu-i aşa?), ci cu o puzderie de fete drăguţe sau doamne de treabă, chiar şi în această antihristică (de la o vreme parcă şi a o numi doar excesiv de seculară sau ateistă spune prea puţin) societate britanică. Aşadar, pot să-mi continui serialul cu exemple pozitive din UK...

...de data aceasta, aş vrea să scriu despre foarte buna impresie lăsată de cameristele din blocul rezidenţial (residential block) al Institute of Development Studies (IDS), unde am locuit ca Chevening Fellow.

Doar cameriste, şi încă la un cămin studenţesc, deci nu în vreun hotel (de unde să poată pica ceva şpăgi), însă cu atâta bun simţ şi seriozitate în practicarea unei munci umile cum adesea noi (ăştia destepţii, intelectualii, fiţoşii :-( nu dăm dovadă.

Cinci zile pe săptămână, dacă nu erai în cameră sau nu uitai cartonaşul cu ‘Nu deranjaţi’ (Do not disturb) de pe uşă, între 9:00 şi 11:00 camera îţi era se aspirată, se goleau coşurile de gunoi ori se înlocuiau, dacă era cazul, săpunul şi hârtia igienică. Oribilele chiuveţici pe model britanic erau şi ele spălate, iar patul făcut – cam ca la un hotel. Joia, se schimbau cu totul cuverturile de pat.

Sau, dacă uitai cartonaşul în uşă (cum făceam eu adesea, mai ales obosit după vreo noapte de blogging :-), mă trezeam cu nişte simpatice bileţele precum cele prezentate în a doua fotografie.

În mesaje care începeau cu ‘Dragă Camera 4, dacă vrei să schimb patul...’ mi se oferea posibilitatea să deschid uşa la o anumită oră sau – dar numai dacă binevoiam! –, să-mi schimb singur cu aşternuturile ce aveau să-mi fie lăsate pe pat.

Dacă nu binevoiam, eram rugat doar să ţin aşternuturile noi în cameră până când le va schimba ea pe cele vechi. Fără niciun fel de strâmbătură din nas că i-aş îngreuna cumva sarcinile de serviciu!

Ar mai fi de adăugat faptul că această doamnă avea mereu zâmbetul pe buze, cu întrebări pentru fiecare locatar din IDS, glumiţe despre aspiratorul căruia îi spuneau ‘Henry’. Parcă erai în vizită la o pensiune, nu la un bloc rezidenţial studenţesc. Să nu mai zic că, la un moment dat, o colegă de-a ei (la fel de amabilă), a făcut o plăcintă pe care ne-a adus-o la bucătăria unde aveam acces doar noi, cei 12 Chevening Fellows de la Sussex European Institute.

Total nefotogenică (oricum, iată aici un text minunat despre urâţenie) camerista mea era mereu zâmbitoare, amabilă şi – am tras cu ochiul cum făcea curăţenie în alte camere, când nu era locatarul acolo, să o ţină sub observaţie – foarte conştincioasă în munca ei.

Nu ştiu dacă acesta ţine cumva de vreo seriozitate britanică de modă veche, însă în niciun caz nu cred că se explică atât de simplist cum fac unii adesea, punând amabilitatea pe seama cuantumului salariului.

Căci nu cred că pentru o asemenea slujbă de cameristă poţi lua mai mult de vreo £ 1,000-1,200 pe lună… sumă considerabilă, dacă o raportăm la salariile din România, dar nicidecum ‘mare lucru’ în UK, mai ales de când cu monstruoasa criză economică (menită să bage minţile în cap cui le mai are!) şi de când £ 1 = € 1…

În schimb, cu adevărat mare lucru este a-ţi face treaba – fie ea cât de nespectaculoasă, deloc palpitantă, umilă, neinteresantă, nu prea bănoasă – cu zâmbetul pe buze, într-o lume de oameni plini de talente, deştepţi, dar veşnic plictisiţi şi nemulţumiţi şi care nu-şi găsesc locul.

Mulţumirea de sine nu ţine nici de frumuseţea chipului (dar de la Dumnezeu pe care chiar că nu-l avea camerista aceasta), nici de venituri, nici de cum se poartă ceilalţi cu tine, ci de cum te porţi tu cu cei din jur.

În ‘cariera’ ei de cameristă, sigur o fi întâlnit şi locatari greţoşi şi plini de aere, dar nu cred să fi avut ceva de pierdut (ci numai de câştigat, pentru ea însăşi în primul rând!) dacă a tratat pe toată lumea cu aceeaşi amabilitate.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (4) [Working in the UK]

Unele dintre cele mai râvnite slujbe din UK şi lumea întreagă se află într-un singur punctuleţ (a se vedea aici cât de mic este :-) de numai 2.6 km pătraţi, cunoscut drept The City of London, o entitate independentă de cele 32 de unităţi administrative (boroughs) care compun regiunea Londra Mare (Greater London).

Primul lucru care i-ar face să strâmbe din nas pe mulţi fiţoşi corporatişti de la Bucureşti este faptul că nu poţi ajunge aici decât cu metroul, ba poate după ce ai făcut şi naveta cu trenul. Aceasta se întâmplă pentru că, oricât de bine ai câştiga – între £ 70,000 şi £ 100,000 pe an, ca slujbaş obişnuit în serviciile financiare (nu vorbesc de salariile din top management) – tot nu îţi permiţi să plăteşti £ 8 pe zi pentru a-ţi aduce automobilul în Londra.

Iată cum arată înăuntru un asemenea loc de muncă, expus privirilor trecătorilor şi aparatelor de fotografiat. Desigur că nu aduce cu austerele clădiri de birouri descrise de Dickens, Caragiale sau Kafka, însă unuia mai poet de felul său cum sunt eu, tot mi se pare un mediu de muncă alienant.

Pare a fi altfel sub neon decât sub lampa cu gaz, la laptop decât lângă călimară şi sugativă, dar oare este cu mult mai bine?! Mai că-ţi vine să te urci pe pereţi, ceea ce este imposibil – fie că nu există pereţi, fie că sunt de rigips şi rişti să te prăvăleşti peste şefu' şi amanta lui. N-o fi tocmai clasic Dickensian peisajul, (măcar aparent) o fi mai bine aici decât în vremea lui Oliver Twist, însă dezumanizarea prin muncă tot la fel îmi pare.

Poate nici nu este de mirare că mulţi dintre aceşti corporate people tot aşa beau de sting precum studenţii, iar pub-ul este biserica lor. Nu-s eu în stare să ţin cuiva prelegeri despre cum să-şi trăiască viaţa!

Constat însă că omul secular al secolului al 21-lea, deşi spune că Dumnezeu nu există sau îşi recunoaşte făţiş autoidolatria (“eu sunt dumnezeu”), oricât se luptă împotriva propriei religiozităţi, nu poate să şi-o stârpească. Doar că L-a înlocuit pe Dumnezeul Cel Viu cu tot felul de surogate: banii, succesul, faima, sexul, alcoolul, ambiţiile profesionale, distracţia, ştiinţa, propria gândire etc…

Probabil că iarăşi se vor scandaliza vreunii de tonul meu moralizator, dar să lucrezi toată ziua cu cifre, să înmulţeşti banii altora, în timp ce pe ai tăi îi vei cheltui la fel de repede cum vin (Londra este un oraş scump, iar obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu?) nu mi se pare deloc o perspectivă fericită.

De pe urma a tot ceea ce muncesc aceşti 700,000 de sclavi fericiţi corporatişti din Londra, probabil că un număr de cel puţin o mie de ori mai mic (lorzi, şeici, moguli, magnaţi, nababi, oligarhi – a se lua termenii la propriu sau la figurat, nu contează!) îşi permit să stea cu burta la soare şi să cheltuiască într-un weekend chiar şi salariul pe un an al unui bun specialist în probleme financiare.

Ei bine, n-are decât să se scandalizeze cine şi cât va pofti de viziunea mea asupra acestor invidiaţi corporate people, cel puţin până la un episod următor. Căci neapărat trebuie să povestesc puţin şi despre ce importanţă are acest City în economia UK şi a UE şi despre părerea mea fundamental favorabilă unei economii libere*** şi cât mai liberalizate.

Mai ales că nu găsesc nimic intrinsec acestui sistem economic care să fie incompatibil cu cine chiar ar dori să trăiască potrivit voii lui Dumnezeu. În niciun caz nu pune piedici mai mari ca dictatura comunistă ori ca Imperiul Roman din primele veacuri creştine. Ar fi o palidă scuză pentru nevrednicia noastră să credem aşa ceva.

Relele fundamentale nu aparţin sistemului economic, ci mândriei omeneşti, care s-a manifestat ea şi în Rai (care era în sine un sistem perfect), darămite în paradisurile terestre pe care le promit şi comuniştii, şi capitaliştii!

*** NOTĂ: La care subscriu încă, inclusiv după ivirea crizei financiare (nicidecum din senin!), căci abuzarea de liberalism îmi pare a fi fost premeditată, încât băncile, apoi întreaga economie, să intre în mâinile viitorului guvern global antihristic de mâine-poimâine.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (3) [Working in the UK]

Înainte de a începe împărtăşirea impresiilor din Scoţia, cred că sunt dator cu nişte explicaţii despre această bizară activitate publicitară. Nicăieri prin lume – dacă va fi oare Scoţia al 13-lea stat independent vizitat de mine, respectiv al 28-lea membru al UE, iată un subiect demn de multe postări! – nu am mai văzut aşa ceva.

Dar, în centrul comercial al Londrei (Oxford Street, Bond Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Hanover Square – ca să dau câteva repere), adesea dai peste oameni care nu fac altceva decât să ţină panouri publicitare. De regulă, se face reclamă unor magazine, localuri ori servicii cosmetice, dar iată că se care anunţă inclusiv reduceri la bilete de teatru.

“Păi este cea mai uşoară muncă din lume, să nu faci nimic toată ziua”, s-ar grăbi unii să spună. Este prea uşor să emiţi astfel de verdicte, înainte de a te fi pus în pielea celui care are într-adevăr nevoie de banii respectivi. Mie mi se pare degradant să stai toată ziua în marea de oameni care vin din toate părţile, să nu poţi să te mişti dintr-un perimetru dat, să înduri frigul şi înghiontirile involuntare ale trecătorilor.

Nu mai zic să te chinuie gândul că tu trebuie să stai o oră ca o statuie pentru banii pe care mulţi din jurul tău îi cheltuie în câteva secunde. De pildă, pentru un sandviş vegetarian şi un suc natural de portocale am dat vreo £ 5 – şi de asta nu recomand nimănui să intre, nici măcar aşa o dată în viaţă, într-un Starbucks din Londra!

Din vorbele unui nigerian agăţat de un astfel de panou pentru McDonalds am aflat că nu ţine de vreo strategie a reţelei de fast-food, ci de soluţia la care apelează fiecare şef de unitate, în încercarea disperată de a atrage cât mai mulţi clienţi într-o zonă unde mai sunt alte 2-3 restaurante McDonalds, plus puzderie de alte localuri.

Iar diferenţa de chirie (dintre un stabiliment cu ieşire la stradă sau unul plasat pe o străduţă lăturalnică ce dă în vreuna din cele de mai sus) probabil că se numără în suficiente sute de pounds, încât să fie rentabil să plăteşti un asemenea panou publicitar însufleţit.

Totuşi, nigerianul era mulţumit că poate pune un ban deoparte pentru a-şi deschide o afacere acasă. El scotea £ 6 pe oră, pentru numai şase ore pe zi, muncind doar de luni până vineri, dar cred că era cât se poate de sincer când spunea că vrea acasă, unde speră să se întoarcă în cel mult doi ani.

Şi probabil munceşte legal, altfel de ce ar fi fost aşa vesel să se lase tras în poză?! Pentru orice eventualitate, că niciodată nu poţi şti ce şi cum în ţara asta a lui Big Brother, mai bine să nu dau poza cu faţa lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (2) [Working in the UK]

Admiţând că individul din Uzbekistan pe care nu l-am putut poza decât din spate mi-a spus adevărul, înseamnă că munceşte la negru şi, cel mai probabil, este imigrant ilegal. Să stai nouă ore pe zi cu panoul acela publicitar în braţe, în inima Londrei, şi să încasezi doar £ 40 pentru treaba asta, înseamnă că iei mai puţin de salariul minim pe economie.

El ar fi trebuit să încaseze 9 x £ 5.52, aşadar un total de £ 49.68 pe zi! Unii ar putea spune că "nu e mare lucru, £ 10 acolo în minus". Dar numai când ai facturi (bills) de plătit în UK îţi poţi da seama dacă este mult sau puţin.

Apoi - iarăşi dacă mi-a spus adevărul, căci să îi fi părut prea neîncrezător în ce-mi spunea poate nici nu mai vorbea cu mine! - el zice că munceşte şi duminicile pentru banii ăştia, deşi s-ar cuveni să încaseze mai mult. Asemenea lui sunt destul de mulţi cei care desfăşoară această bizară activitate publicitară pe arterele comerciale din Londra.

Mai multe detalii despre această muncă primitivă, nu istovitoare, dar umilitoare – demnă de un roman de-al lui Charles Dickens – am să aduc săptămâna viitoare, când, cu voia Domnului, am să revin din Scoţia.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (1) [Working in the UK]

"Este bine să lucrezi pentru englezi, dar nu împreună cu englezi". Asta e o primă lecţie predată azi, gratuit, de un român cu şapte ani de vechime în UK, dintre care primii petrecuţi ca illegal immigrant.

În prima situaţie, un patron britanic e un om curtenitor, care nu ţipă la tine, nu te umileşte, ba poate te şi invită la un ceai, fie şi numai de frica legii.

Deşi te poate da afară mai uşor decât unul din Franţa, oricând poate fi reclamat dacă te-a nedreptăţit cu ceva. Şi cică pe aici se ţine cont de reclamaţii...

În cea de-a doua ipostază, colegul de muncă britanic poate fi un minunat amic la o bere, dar la serviciu e un individualist, leneş chiar, iar de nu – ultraspecializat pe bucăţica lui: n-ar ridica de pe jos nicio bucăţică de sârmă dacă nu intră în "fişa postului" său.

Salariul minim pe oră = £ 5.52 (aşa zice, oficial, şi HM Revenue & Customs), iar un salariu decent, dar nu grozav = £ 1,200 pe lună, adică 4 x £ 400 pe săptămână - câştigat la o firmă de curăţenie.
.
Totuşi, suma e frumuşică, câtă vreme un alt român (muncitor constructor) regreta că nu o mai câştigă momentan, ci trebuie să se mulţumească numai cu vreo £ 250 pe săptămână.

Un apartament cu două camere, ocupat de două persoane, înghite cam £ 800/lună pentru chirie şi utilităţi. Cu £ 300 pe lună poţi mânca bine, îmi spune o studentă.

În genere, chiar dacă UK e o ţară scumpă, în sezonul de reduceri poţi lua şi cu £ 20 o pereche de încălţăminte, vândută iniţial cu £ 70. Dar despre preţurile în faţa cărora te ia cu ameţeli dacă ţii morţiş să transfromi lirele în lei – cu altă ocazie, să mă mai dezmeticesc şi eu :-)

*** NOTĂ: În prezent, salariul minim pe oră în UK, pentru adult de minimum 22 de ani, este £ 5.73, fiind ajustat pentru ultima oară în octombrie 2008.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]