Spui grec şi ai spus ‘leneş’ de cel puţin vreun an încoace, de când asemenea descrieri se tot aud despre această naţiune, fie în termeni mai corecţi politic, fie în acuzaţii făţişe.
Au trăit pe datorie de vreo 350 miliarde euro, ţara lor este veriga slabă de unde poate începe să se deşire Uniunea Monetară Europeană (EMU), iar ei, puturoşii, protestează, în loc să muncească!
Nu le place munca, nu-şi plătesc taxele, vor să iasă la pensie la 50 de ani… Sunt de-a dreptul irecuperabili... Oare cum s-o fi născut însăşi preamărita cultură europeană pe tărâmurile strămoşilor grecilor de azi?
Nu le place munca, nu-şi plătesc taxele, vor să iasă la pensie la 50 de ani… Sunt de-a dreptul irecuperabili... Oare cum s-o fi născut însăşi preamărita cultură europeană pe tărâmurile strămoşilor grecilor de azi?
O astfel de etichetă este deja lipită cu fierul înroşit pe fruntea grecoteilor – sunt convins că şi alte naţii au vorbe incorecte politic gen bozgor, rusnac, bulgăroi etc –, astfel încât nu prea lasă loc de nuanţări şi compasiune.
“Şi-o merită cu vârf şi îndesat, şi-au făcut-o cu mâna lor!” – aşa sună verdictul dat grecilor zilelor noastre, după ce anticii ne-au lăsat o altă descriere deloc măgulitoare: “Teme-te de greci chiar şi când vin cu daruri!” (pe care eu am dezminţit-o pe acest blog :-)
“Câtă neruşinare, dom’le, să trăieşti pe datorie şi să ai pretenţia ca noi să te scoatem din datorii!,” pufăie de iritare oneştii contribuabili germani.
Ţara lor îşi menţine măcar aparenţa de mare putere economică prosperă graţie căluşului pus în gura sindicatelor, care au acceptat îngheţări de salarii. Care au fost, în orice caz, un sacrificiu asumat cu un rost.
Ţara lor îşi menţine măcar aparenţa de mare putere economică prosperă graţie căluşului pus în gura sindicatelor, care au acceptat îngheţări de salarii. Care au fost, în orice caz, un sacrificiu asumat cu un rost.
Nu ca nonsensul austerităţii care îngroapă Grecia sau România. Ceea ce nu face cumva ca din sora de credinţă ortodoxă de la nord de Dunăre să răzbată ceva mai multă indulgenţă pentru greci. Şi aici, precum în restul UE, sunt priviţi ca nişte răsfăţaţi.
“Cum adică, ei să se lejească pentru că au rămas fără al 13-lea şi al 14-lea salariu, pe când la noi s-a tăiat chiar şi cu mai mult de 25%?”, or zice destui români. Cam aşa sună judecata unui popor blegoşit, dintr-o ţară de unde nu au ieşit nicicând pe străzi câţi au ieşit în Grecia în timpul duzinei de greve generale din 2010-2011.
Iar aceasta, în condiţiile în care locuitorii Greciei sunt cu 50% în statisticile oficiale (poate doar cu 30% de facto) mai puţini decât ai României.
Că lucrurile sunt infinit mai nuanţabile decât tuşele aspre în care este zugrăvită imaginea Greciei de azi nu mai contează pentru multă lume.
Nu toţi grecii sunt privilegiaţi cu pensii de 2,000 euro începând de la 48-50 de ani şi cu piscine nedeclarate la fisc. Nu toţi grecii ar prefera să nu muncească, dacă ar exista alternativă viabilă.
Nu toţi grecii sunt privilegiaţi cu pensii de 2,000 euro începând de la 48-50 de ani şi cu piscine nedeclarate la fisc. Nu toţi grecii ar prefera să nu muncească, dacă ar exista alternativă viabilă.
Cum nimeni nu contestă încălzirea globală, mitul suprapopulării planetei sau alte născociri ideologice, nimeni nu mai contestă luat-drept-adevărul (?!) că grecii ar fi mai leneşti decât germanii. Sau decât toţi ceilalţi europeni.
Pe acest fundal ideologic, nici nu e de mirare că mass media dintr-o ţară tot atât de prietenă cu Grecia cât şi cu România găseşte date UE, ca să decreteze că “grecii sunt mai leneşi decât bulgarii”.
Pe acest fundal ideologic, nici nu e de mirare că mass media dintr-o ţară tot atât de prietenă cu Grecia cât şi cu România găseşte date UE, ca să decreteze că “grecii sunt mai leneşi decât bulgarii”.
Mânaţi de tendinţa să arătam că alţii sunt mai păcătoşi decât noi, ignorăm faptul că destule preţuri din Grecia sunt ca în Germania, fără ca salariile să fie la fel, şi că dezechilibre pe inflexibila piaţă a muncii – care nu ţin de grecul de rând – sunt responsabile pentru ceea ce se etichetează acum drept ‘lenea’ grecilor.
Înainte de a-i judeca pe greci, să ne nu uităm milioanele de români care lucrează peste hotare, pentru că în ţara lor nu pot munci şi trăi decent. Între cei rămaşi, mulţi trăiesc după principiul “decât să muncesc pe şase milioane [la cât pot spera potrivit calificării], mai bine stau degeaba pe patru milioane [ajutoare sociale]”.
Fără îndoială, este imorală această lege existenţială după care trăiesc mulţi, dar nu este o crimă tipic românească ori tipic grecească. Ce să mai zicem de cele 6-7 milioane de britanici (+ aici) care trăiesc pe spinarea concetăţenilor contribuabili?
Nu este nici crima grecilor, nici a românilor, nici a respectivilor britanici puturoşi, ci rezultatul a două secole de experimente ale democraţiei, care au dus la înlocuirea dictaturii aristocraţiei (care sugea sângele bieţilor ţărani şi mic burghezi) cu dictatura (prin buletinul de vot) celor care trăiesc din ajutoare sociale şi a ‘tătucilor’ lor, liderii politici.
Aceasta fiind una dintre cauzele profunde ale celor ce se petrec în Grecia, România şi în restul UE, nu este de mirare că revoltele greceşti au aşa o pregnantă componentă anti-sistem, o dorinţă de răsturnare a ordinii social-politice, de schimbare din temelii.
“Să dăm cu ei (politicieni + creditori) de pământ!”, urlă anarhiştii greci, dintr-o ţară în care destui locuitori (dar nu majoritatea, cum se poate crede de la televizor!) sunt concubini ai ideologiilor comuniste de peste jumătate de veac.
O ţară în foarte mulţi au a luptat să devină comunistă şi care nu avea să fie, poate nu atât din meritele anticomuniştilor greci, ci a pixului lui Winston Churchill. Acelaşi pix care a făcut din România o ţară comunistă, deşi naţiunea nu a vrut şi, unde mulţi s-au jertfit ulterior în puşcăriile comuniste.
Ar fi o altă tristă (dar nu imposibilă!) ironie a istoriei omenirii răvrătite împotriva Creatorului său să vedem cum Grecia, aceeaşi ţară care este considerată ‘leagănul democraţiei’, ar deveni prima ţară de unde să înceapă preschimbarea democraţiei europene în altceva.
Perspectiva primului faliment statal în UE sau a părăsirii Eurozonei (de voie sau cu forţa) de către un stat nici măcar nu sună atât de înfiorător precum aceea că Grecia să devină prima dictatură din Uniune.
Poleiala de pe idealurile democratice pe care s-a construit UE s-ar evapora şi nu ar lăsa decât o şleahtă de chipuri hidoase, de păcăleali sinistre. Iar un astfel de scenariu nu ar fi doar un lucru pe care să-l socotim meritat de ‘leneşii greci’, ci un eşec al întregii Europe.
În afara excesiv de optimiştilor lideri UE care resping pesimiste ‘planuri B’, în SUA, ipoteza alunecării democraţiei greceşti într-un regim autoritar pare a fi (poate fi credibil un tabloid german?!) luată în serios. Unii găsesc deja un vinovat de arătat cu degetul, ca posibil încurajator şi susţinător al dictaturii, anume Biserica Ortodoxă.
În Portugalia şi Italia anilor `20 şi în Spania anilor `30, regimurile dictatoriale au fost, nu o dată, asociate cu un complice – Vaticanul. De la Nero încoace, n-ar fi prima dată când creştinii să fie scoşi ţapi ispăşitori.
Totuşi, parcă nici a cădea în extrema cealaltă, şi a deplânge “Grecia ortodoxă, cazută între tâlharii artizani ai unei conspiraţii mondiale”, nu arată a perspectivă de gândire sănătoasă.
Nimic nu se întâmplă din senin, adică pe nemeritatelea. Cu atât mai puţin când popoarele sunt lovite de dezastre naţionale ori li se aplică etichete nedrepte. Întotdeauna, Dumnezeu ştie rostul istoriei – care este în mâna Lui, nu a celor care se cred făuritori de istorie – iar vinovăţiile sunt împărţite.
Omeneşte, după mintea noastră strâmtă, împărţim istoria în victime şi călăi. Grecii se plâng că au fost victimele Eurozonei şi mai precis ale germanilor, aceiaşi care i-au invadat acum 70 de ani, fără să le mai achite despăgubirile de război.
La rândul lor, germanii sunt îndreptăţiţi să se vadă victime ale unui sistem monetar falimentar (EMU), în care trebuie să ia asupra lor datoriile altor neperformanţi europeni (din statele PIIGS). Alţii ar zice că tocmai EMU a permis menţinerea competitivităţii Germaniei, căci altfel marca s-ar fi apreciat excesiv, îngropând exporturile germane.
De-o parte şi de alta, se pot sintetiza tot felul de argumente. Dar rosturile lui Dumnezeu nu se potrivesc înţelepciunii acestei lumi seculare care I-a întors spatele. Lumea nu-L vrea, nu crede în existenţa Lui şi nici nu poate înţelege căile Sale.
Şi sfinţii, casnicii Lui, abia Îl înţeleg câtă vreme trăiesc în trup, darămite să-L înţelegem noi, oceanul de nedesăvărşiţi care ne dăm cu părerea pe bloguri şi judecăm istoria, citim semne şi facem paralele. De fapt, nu ştim nimic.
Eticheta ‘leneşii greci’ este tot atât de incorectă precum aceea de ‘hoţii români’. Nu toţi grecii sunt leneşi şi nu toţi românii se duc ca hoţi în alte ţări. Cu toate acestea, potrivit unor rânduieli doar de Domnul ştiute, nici chiar complet nemeritate nu sunt aceste etichete.
Ba chiar, poate sunt prea blânde faţă de ce merităm. Păcatele grecilor şi ale românilor nu sunt cu nimic mai prejos de ale altor naţiuni care s-au rupt de dreapta credinţă de peste o mie de ani. A fi chemaţi la ispăşirea lor prin greutăţile abătute asupra celor două ţări nu este o nenorocire, ci o şansă.
Dar nu o oportunitate în sens lumesc – de unde să mai visezi la prosperitate în două ţări ai căror locuitori sunt în scădere (inclusiv din pricina avorturilor în masă!) şi unde Biserica este sub asediul permanent al ideologiilor nihiliste?! – ci de regăsire a căii adevărate, prin pocăinţă.
Şi nici aceasta, probabil că nu pentru toţi, prin aşa-zise ‘mişcări de renaştere naţională’, ci individual. Poate că, în aceste ceasuri de strâmtorare, unii vor pricepe chemarea la pocăinţă, unde se găseşte şi Cine este Adevărul. Cine are urechi de auzit, poate că va auzi...
Hulitorii împotriva Duhului Sfânt, cei care nu vor să creadă, nu vor vrea nicidecum să audă. Ei îşi vor explica mersul istorie tot prin concepte ideologice. Şi vor continua să zică, asemenea altor europeni: “Frumoase ţări, păcat că-s locuite de… greci sau de români”.
Or fi destui şi greci – că doar nu de prea mult bine în patria lor s-au răspândit în lumea largă? – care să zică aşa ceva. Şi încă mult, mult mai mulţi români.
Ambele naţiuni au ajuns unde au ajuns pe mâna lor, iar starea lor duhovnicească este mai jalnică decât în vremea celor patru secole de jug otoman.
Iată cum, după nici 200 de ani întregi de autodeterminare (desăvârşită sau mai limitată), ni se pune din nou un jug – acela al creditorilor. Plătim nişte datorii de care nici nu ştim cum au fost făcute şi nici cu ce ne-am ales de acei bani.
Dar ne-am pus singuri capul în jug. Că o fi sau nu o ‘conspiraţie mondială’ împotriva noastră (cea mai comodă ipoteză, de la baciul din Mioriţa încoace) este complet irelevant. Şi de o fi, aceasta nu este cauza, ci doar un instrument prin care suntem chemaţi la judecata lui Dumnezeu.
Să nu ne amăgim că ar exista ‘europeni corecţi’, care să nu fie chemaţi la judecată, căci vedem cum, rând pe rând, toate popoarele sunt aduse în faţa unei ‘clipe a adevărului’. Însă n-avem noi treabă cu starea în care se găseşte fiecare şi cu răspunderile altora.
Mai bine să luăm seama că grecii şi românii vor da socoteală nu doar de păcatele obişnuite, ci şi de cele împotriva credinţei adevărate.
Pe de o parte, prea iubind-o, îşi închipuie ei, mulţi greci au ajuns să creadă că Ortodoxia nu poate fi decât grecească. Dar, necinstind-o în fapt – şi majoritatea fiind la fel de seculari ca majoritatea românilor! – iubirea lor este pătimaşă, ca aceea pentru o tradiţie asemănătoare ‘onoarei’ pentru care japonezii ar fi gata să moară.
Grecii atei, cu simpatii comuniste, anarhişti şi gata de o revoluţie mondială care să înceapă din Grecia sunt o minoritate. Tot o minoritate, la fel ca în România, sunt cei care ţin dreapta credinţă aşa cum trebuie ea ţinută, fără derapaje filetiste.
Pe lângă aceste minorităţi, probabil că majoritatea iubesc mai mult ethosul grecesc decât pe Dumnezeu şi cred că aceasta este dragostea adevărată. Poate că, la fel cum musulmanii îşi închipuie un rai cu mâncare şi fecioare, raiul multor greci este... neapărat grecesc.
Ca efect secundar pozitiv al acestei metehne este că grecii se şi iubesc unii pe alţii, sunt uniţi oriunde se regăsesc în lume – taman invers de cum fac românii.
Pe de altă parte, românii atât de mult se dispreţuiesc unii pe alţii, atât de mult nu vor să aibă de-a face unii cu alţii, astfel încât mulţi se leapădă cu uşurinţă şi de Ortodoxie. Nu o mai văd ca singur rost de a fi şi drept cauza pentru care mai pot astăzi vorbi româneşte, ci ca pe o veşnică piedică în calea progresului, dezvoltării, prosperităţii.
Mirajul Unirii cu Roma (pe la anii 1690), pentru blidul de linte al respectabilităţii lumeşti, al accederii în lumea aşa-zis civilizată, nu şi-a atenuat puterea de fascinaţie nici după trei veacuri. Mulţi apucă pe acestă cale largă.
În cazul acestui neajuns românesc, ca mic efect secundar pozitiv se cunoaşte, între cei rămaşi pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, o mai mare deschidere a Ortodoxiei româneşti, o adevărată universalitate a credinţei.
De pildă, oricâte cizme ruseşti ne-au îngropat feţele în mocirlă de peste 200 de ani, evlavia faţă de Sfinţii ruşi şi faţă de comorile Ortodoxiei ruseşti nu s-au împuţinat pe aceste meleaguri.
Apoi – fie-mi iertată o pură speculaţie teoretică în urma analizei celor două naţiuni! – de ar fi fost câte un patriarh de limbă română şi nu greacă la Ierusalim şi la Alexandria, mai mulţi arabi, respectiv africani ortodocşi ar exsita astăzi, cu biserici în mai bună stare.
Cu aceste rele şi bune, şi grecii şi românii suntem chemaţi la judecată – care este de fapt sensul cuvântului grecesc criză, după cum explică Sf. Nicolae Velimirovici.
Să dea Dumnezeu să ieşim din capcana perspectivelor ideologice asupra evenimentelor abătute asupra noastră şi să înţelegem că nu pierderea ‘prosperităţii’ este de jelit, ci că mai mare este riscul căderii din credinţa adevărată!
|