The Slaughter [Măcelul]

Many months after Christmas, there were still many traces of a massive slaughter that had taken place in Bucharest around what is essentially a celebration of life – Christ’s birth.

Undoubtedly, the same happened in other capitals of the ‘civilised world’, although I bet they are better at covering up such crime scenes.

Every one or two little streets or every 400-500 meters on a large boulevard, there was such a tree corpse to be found, lying obscenely near garbage bins.

The images are just saddneing, not shocking. There was no blood, no stench of death, and surely no mourners around them. Nobody cared.

And how should anyone care, in a city immune to caring about the cohorts of beggars, stray dogs, lousy political leaders and so on?

Generally speaking, we’re not used to caring about anything else, but our senseless worries and hedonist aspirations in Bucharest. Maybe it’s the same everywhere else.

There’s no way that I could claim to be better than others for having decorated a plastic made-in-China Christmas tree…

What I feel the urge to confess is that the photoholic I simply couldn’t pass by these slain trees and not take pics of them.

Far from being a hysteric ecologist, I can’t help feeling the noose of progress tightening around my neck as I watch them.

Like any slaughters of such scale (including the industrial killing animals for human consumption) this is another token of the progressive world we live in.

I wonder if for people living some 100-150 years ago – before this tradition became a worldwide commercial success – it made any sense to cut so many trees.

Just for fun. Just for the sake of making Christmas more enjoyable. It’s but a sacrifice on the altar of a ‘Christmas spirit’ which has nothing to do with Christ.

Like almost everything else during the contemporary consumerist Winter Holidays Season that hasn’t got anything to do with Him.

Well, I’d rather refrain from invoking religious reasons for taking action against the killling of trees for Christmas.

Sadly enough, they are present in many Othodox churches, along other so-called churches, shopping malls, public institutions, big and small firms, and homes.

It’s just that – be it from an ecological or just ethical perspective – I dislike this waste of tree life. Why should so many trees be chopped?

Who can correctly anticipate the volume of sales and guaranteee that there won’t be millions of trees cut worlwide, but remain unsold for Christmas?

Is there any environmentally friendly and economically sound solution for disposing of these trees and possibly turning them into something useful?

Indeed, big trees from city squares can be turned into something useful. But what about the countless little ones like those noticed by me throughout Bucharest?

They aren’t good for furniture, probably not for fuel either, nor for making paper. So what could be done with them?

As long as we were forced to use ecological light bulbs, why shouldn’t sellers and buyers be compelled to trade exclusively trees grown in Christmas tree farms?

I’d make cutting Christmas trees from forests (irrespective of who owns the forest), selling and buying them a serious crime, punishable by severe fines and/or imprisonment.

If the price of farmed Christmas trees skyrocketed, would that be a problem? More tree farms would mean more competition.

Such a restriction will be a boost for those manufacturing ecological Christmas trees, as I’d also forbdid unrecyclable plastic trees. Would anyone agree with me?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Punished smokers / [RO] Fumători pedepsiţi

[EN] I admit that sinful I sometimes can’t help enjoying when I watch the sad view of some ‘punished smokers’. [RO] Admit că păcătosul de mine uneori nu mă pot abţine a mă bucura când urmăresc trista de privelişte a unor ‘fumători pedepsiţi’.

[EN] I remember the long hours when I breathed in the sickening smoke... at school, at work, on the street, in pubs, sometimes even on beaches or in parks. [RO] Îmi amintesc lungile ore când am inspirat scârbosul fum… la şcoală, la serviciu, pe stradă, în localuri, uneori chiar şi pe plaje sau în parcuri.

[EN] Nevertheless, there’s nothing funny – neither I, nor anyone else should laugh at these enslaved people. [RO] Cu toate acestea, nu este nimic amuzant – nici eu, nici altcineva nu ar trebui să râdă de aceşti oameni înrobiţi.

[EN] None of us would look better if our power of will were diminished by nicotine and the tyranny of hedonism. [RO] Niciunul dintre noi nu ar arăta mai bine dacă puterea voinţei ne-ar fi diminuată de nicotină sau de tirania hedonismului.

[EN] This is how those once ‘cool’ smokers (like these teens drinkers) look when they grow up… pretty ‘un-cool’, I’d say… [RO] Aşa arată acei cândva ‘cool’ fumători (precum aceşti băutori adolescenţi) când cresc mari... destul de ‘ne-cool’ aş zice eu...

[EN] Sidelined: taken out of their daily routine, out of their work environment or even out of buildings. [RO] Marginalizaţi: scoşi din rutina zilnică, afară din mediu de lucru sau chiar afară din clădiri.

[EN] Smoking is no longer a comfortable experience in most of EU countries and the USA. It still is in China and Russia. [RO] Fumatul nu mai este o experienţă confortabilă în cele mai multe state UE şi în SUA. Este încă în China şi Rusia.

[EN] Lighting a cigarette has become something that must always be done outside… And not only outside the European Commission headquarters in Brussels (pic 1). [RO] Aprinderea unei ţigări a devenit ceva care trebuie făcut întotdeauna afară… Şi nu doar în afara sediului Comisiei Europene din Bruxelles (poza 1).

[EN] Smokers are compelled to go out in front of little stores in Brighton (2) or to descend 30-40-50 floors in New York City. [RO] Fumătorii sunt forţaţi să iasă afară în faţa unor mici prăvălii din Brighton ori să coboare 30-40-50 de etaje în New York City.

[EN] And that may not be the worst. They could be crammed into glass cubes like in the Airport of Munich (3)… [RO] Şi aceasta s-ar putea să nu fie cel mai rău. Ar putea fi înghesuiţi în cuburi de sticlă precum în Aeroportul din Munchen (3)...

[EN] Is it good? Is it bad? Is it discriminatory? Is it politically correct? What about the efficiency of these constraints? [RO] Este bine? Este rău? Este discriminatoriu? Este politic corect? Ce putem zice de eficienţa acestor constrângeri?

[EN] Maybe some good results will be observed over the decades, when other cause of death would seem insurmountable… [RO] Poate că unele rezultate bune vor fi observate peste decenii, când alte cauze ale morţii vor părea insurmontabile…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Un gând la moarte [A thought on death]

Punându-l pe idolul-om şi capriciile sale drept etalon (permanent relativ) al tuturor lucrurilor de pe lume, omenirea din ultimele veacuri, pare să cadă de acord cu adevărul fundamental sintetizat de René Descartes: “Mă îndoiesc, deci cuget (Dobito ego cugeto). Cuget, deci exist (Cogito ergo sum)”.

Totuşi, cum se face că oamenii refuză să îşi mai amintească şi de cea de-a treia parte a butadei filosofului francez, care adaugă: “Eu sunt, deci Dumnezeu este” (Sum ergo Deus est) şi fug mereu de cunoaşterea Creatorului?

Iar dacă de evidenţa prezenţei Lui te mai poţi ascunde cumva, sub voaluri ţesute din ceţoase concepţii despre ‘totul’ care ar fi apărut din ‘nimic’, ce te faci cu evidenţa evidenţelor, cu moartea? Până acolo, poţi să faci ce vrei, cum vrei, cât vrei, să-şi tot gândeşti şi răzgândeşti sensul vieţii după cum pofteşti...

Dar ce mai poţi zice dincolo de pragul morţii? Când şi aşa este preaplină de parametrii incontrolabili viaţa aceasta, ce te faci în cea de dincolo, de apoi? Dacă lucrurile sunt infinit mai puţin controlabile precum aici?

 

Aşa-zişi oameni deştepti, cugetă toată ziua câte în lună şi în stele, declarând că dincolo nu mai este nimic precum nici înainte n-ar fi nimic, motivând cu uşurinţă măcelărirea nenăscuţilor oameni. Şi îşi pierd timpul gândindu-se la tot soiul de imposibilităţi, lăsându-şi propria moarte să-i prindă pe negândite...

Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?

Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.

Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

The happiness of having a cross to bear [Fericirea de a avea o cruce de purtat]

What is the meaning of life? Why are we born and where are we heading to after death? Do we just vanish as if we never existed? Do we get other lives to spoil or to redeem the mistakes we made in our current life?

In the secular Western world the great majority of people are busy struggling for the ‘here and now’, thus remain untroubled by existential questions. There are so many things to do, so many mesmerizing illusions to run after… Who cares about what comes when this life ends?

The very few who still wonder what’s after death, end up decreeing that it’s all a matter of choice. Anyone can choose what to believe. There can’t be One Truth, they say, unable to understand that an infinity of possible truths is impossible.

Nevertheless, curious or not about what comes after the foreseeable end of life, all people want to be happy, whether they know it since early childhood or realize it later. But how do we understand what happiness is?

Is it the one that drinking a bottle of Coca-Cola promises? Is it the one that makes you lick your fingers at KFC? Is it kept safely in bank accounts, to be consumed in a shopping spree? Is it found in the relentless pursuit of pleasures?

Does a smartphone bring happiness, does a big pay check maintain it, does a holiday to an exotic Asian country boost it? Does making easy money guarantee it? Does taking all these away mean supressing happiness?

Questions like these could go on and on… Is happiness nothing but a chemical reaction, a cocktail of circumstances and feelings?

Is it a sum of achievements? If so, what is achievement? Is it a state of mind? If so, what is mind? Is it the meaning of life? If so, what is life?

The problem with defining happiness is that it is often found in people who have less of the prerequisite conditions of happiness, as defined by the hedonist world we live in. On the contrary, those who apparently have it all in life rarely have… happiness.

The rich, the beautiful, the super talented, and the perfectly healthy don’t have a highest class ticket to happiness in their pockets. It’s not uncommon to see the poor, the ugly, the ordinary, and the disabled having found the happiness that others are yearning for.

This can’t make sense for the rational Western world, can it? But it does from an Orthodox faith’s perspective. For those who understand the Truth, life is not a journey in itself, with meaning and purpose to be found in the scant ‘here and now’.

Seen exclusively from within the constraints of matter, life’s pleasures and life’s griefs are hyperbolized. The modern man seeks more of the first, while desperately trying to run from the (often unavoidable) latter.

However, seen in connection with their unseen Maker, with the ever-after, our lives have different meanings. Happiness unveils itself as unspoilt by petty pleasures, nor diminished even by the deepest sorrows.

Happy are those who have a cross (meaning: suffering, incapacity, humiliation, loss etc) to bear, assured that the reward for everying borne with dignity comes in the afterlife, not those who think that covetously improving the comfort of this life is the key to happiness.

Maybe this is why there are so many crosses*** in Romania, a country so full of unhappy people, since most of us put our hopes in the shallow values of the Western world. Maybe all these crosses are to remind each of us about our personal crosses.

We can try to fit into a better functioning society, where everyone’s goal is to get rid of any burdensome aspect of life, and live plainly, enjoyably. Many emigrate and fit in, many others don’t. In rare happy cases, some find a cross to hold on to in their adoptive country.

People fool themselves that they can be happy among others who don’t know where they are coming from, nor where they are going to. Others imagine that happiness has nothing to do with any metaphysical definition. 

Understanding why we are here and where we are going to can be the toughest thing for a man to face in life. Coming to terms with one’s cross is a long, painstaking process. It could last a lifetime. A life deprived of the comforts and delights much treasured today.

Some think that they are perfectly happy without ever asking themselves about the meaning of life. Or they simply adhere to catchy definitions regurgitated by vain trend-setters of which all ages of history are full.

But would these phony perceptions of happiness last beyond the grave?! Could anyone find a generally applicable definition of happiness without having discovered their personal cross in life?

*** NOTE: The 10 pictures of crosses were taken in various places throughout Romania in 2011 and 2012. For a detailed photo see the first comment below.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Confortabil, dar trist… [Comfortable, but sad…]

Scurmă printre tomberoane ori stau cu dinţii la stele, când nici gunoaiele nu le sunt pe aproape, îşi menţin silueta de teama hingherilor, fac baie numai când plouă, se încălzesc sub motoarele maşinilor recent parcate…

Mai primesc mângâieri şi smotoceli tandre de la unii copii, iar de la alţii – bâte, pietre, sticle, ba chiar petarde în urechi. Uneori, înfulecă pe săturate câte o porţie de mâncare de la cuţofili de toate vârstele. Alteori, sunt vedete de jurnal TV.

Apar în prime time, dar numai din întâmplare. Când se vorbeşte de muşcăcioşi feroce, mai mereu apar în cadru felurite potăi blajine… Se mai supără câte-un primar infectat cu electoralită, dar, altfel, sunt în voia lor şi, poate, fericiţi.

Detestaţi sincer de o majoritate mută, însă iubiţi ipocrit de o minoritate foarte vocală. Aşa sunt majoritatea patrupedelor vagaboante din România sau din lumea largă. Adesea mai preţuiţi şi mai liberi decât un om fără adăpost.

Ei sunt cei mai de jos, scursurile căţelărimii. Mai bine poziţionaţi în societatea câinească sunt cei care au stâpâni. Or duce-o mai bine sau mai rău, dar sunt ai cuiva. La vârful piramidei speciei se află privilegiaţii, precum cel din imagini (fotografiat în Franţa :-).

Oare pentru că ar fi un specimen de elită, care să ateste teoriile de sorginte darwinistă sau pentru că ar fi crescut într-o haită meritocratică îl găsim cocoţat acolo unde nici miliarde de prieteni bipezi de-ai săi nu-şi permit să viseze?!

Iată-l la volanul unei Toyota. Şi nu orice Toyota, ci una D-CAT – indicativ pe care l-am putea traduce, şugubăţ, printr-o referire la faptul că este deţinută de vreo ‘pisi’ :-) Care stăpână, după câte se părea, şi-a lăsat ghemotocul lăţos foarte comod, dar... trist.

Viaţă de câine. De ce el şi nu altul? Poate că Bubico din imagine ar fi lăsat cu drag scaunul Toyotei, pentru a fugări vreo mâţă, şi ar fi renunţat la programarea la coaforul canin, pentru pentru a se bălăci într-o baltă.

Tot astfel, “De ce nu şi eu?”, se întreabă omul, dar din cealaltă perspectivă – atunci când tânjeşte la un fotoliu călduţ, cât mai confortabil, mai plăcut, mai sus pus şi generator de cât mai multă invidie în jur.

Să nu mai tragă din greu, ca un câine – iată visul omenirii contemporane! Să scape de greu, pentru mai uşor. Facilul şi confortabilul este binele suprem, iar tot ceea ce se dobândeşte cu greu este desfiinţat ca o iluzie care nu merită efortul depus.

Toate privilegiile costă multă libertate şi, negreşit, dincolo de zâmbetele şlefuite de machiaj în reviste, ele sunt o sursă de tristeţe. Una câte una, înlesnirile progresului se prind ca lipitorile de noi şi ne storc de cele autentic omeneşti din noi.

În sine, nu-i nimic rău să visezi la mai bine, numai că, în lumea de azi (care adesea “zice răului bine şi binelui rău”), mai binele este duşman de moarte al binelui. Nimeni n-a murit de rău sau de bine, dar mulţi gustă prematur moartea în goana după foarte bine, mult mai bine, cel mai bine… 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (37) – A quote on happiness / Un citat despre fericire

[EN] The meaning of life lies not in hedonism, going shopping, political utopias, nor in intellectual or material wealth – irrespective of how many think otherwise. [RO] Sensul vieţii nu stă în hedonism, mersul la cumpărături, utopii politice, nici în bogăţie intelectuală sau materială – indiferent câţi ori gândi contrar.

[EN] Even the child John Lennon seemed to share such healthy outlook on life – he knew what truly matters. [RO] Până şi copilul John Lennon părea să împărtăşească o astfel de perspectivă sănătoasă asupra vieţii – ştia ce contează cu adevărat.

[EN] I may not be a fan of The Beatles, nor find Lennon to be a model, but I admire any words of wit of his: [RO] N-oi fi fan eu al The Beatles, nici nu l-oi găsi pe Lennon a fi un model, dar admir orice vorbe de duh ale sale:

[EN] “When I was 5 years old, my mother always told me that happiness was the key to life. [RO] “Când aveam 5 ani, mama îmi spunea mereu că fericirea este cheia vieţii.

[EN] When I went to school, they asked me what I wanted to be when I grew up. [RO] Când m-am dus la şcoală, m-au întrebat ce voiam să mă fac când cresc mare.

[EN] I wrote down ‘happy’. They told me that I didn’t understand the assignment, and I told them they didn’t understand life.” [RO] Am scris ‘fericit’. Ei mi-au spus că nu am înţeles cerinţa, iar eu le-am spus că ei nu înţeleg viaţa”.

[EN] It’s so sad that people like Lennon and countless others haven’t ever found out what happiness is and where it can be found… [RO] Este atât de trist că oameni precum Lennon şi nenumăraţi alţii nu au aflat vreodată ce este fericirea şi nici unde poate fi găsită...

[EN] Sadder still, very few are even those baptised in the name of the Holy Trinity who find the answer before death. [RO] Mai trist, foarte puţini sunt chiar cei botezaţi în numele Sfintei Treimi care găsesc răspunsul înainte de moarte.

[EN] When people realize it, it’s too late to do anything about attaining genuine happiness, in Risen Christ. [RO] Când oamenii îşi dau seama de aceasta, este prea târziu să mai facă ceva pentru atinge fericirea veritabilă, în Hristos Cel Înviat.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Viitorul uitându-se în ochii noştri [The future looking into our eyes]

Viitorul  ne-a privit drept în faţă, mai înainte de a ne avânta noi în gâtlejul lui şi să ne fi devenit prezent. Am căscat ochii ca viţeii la poarta nouă. Firma era, ce-i drept, ispititoare: “La burta plină, garantat”.

Semăna, dar de unde să fi ştiut noi că n-avea să răsară nimic de după ceea ce speram noi că se va ivi dincolo de poarta unei ere noi, una de viaţă mai bună?

Despuiaţi de vise (“nimic nu merge în ţara aceasta”), cocoşaţi de griji (“de unde să scot banii?”) şi cu neuronii sfârâind de neputinţă (“ăştia fură atâta şi nu se mai satură!”), am intrat şi i-am cerut chelnerului să ne aducă ceva de mâncare.

Marţafoiul se uita chiorâş, dar hăhăia încurajator (“lasă, că te rezolvă băiatu’ imediat”), ca şmenarul acela de la care suntem bucuroşi să cumpărăm ţigări ieftine de peste Prut.

Ne era aşa de foame, de nici n-am avut răbdare să consultăm pe îndelete meniul. Ne-a luat ochii de lustruit ce era, sclipind în spelunca mucegăită. Litere dolofane şi apetisant înşirate în fraze care lăsau gura apă...

Numai delicatese erau trecute acolo – libertate, echitate, democraţie, respect, prosperitate, progres. Am zis că “toate tre’ să fie bune, haleală să fie”, aşadar am cerut “specialitatea casei”.

Stăteam în bomba aceea cu dinţii la stele, privind prin acoperişul care stădea deja să cadă... Ne închipuiam că l-am sfredelit puţin noi, cu idealurile noastre, dar că totul va fi bine. Şi cum să nu fie bine?! Hm... ce îmbietor mai mirosea de la bucătărie!

Aştepându-l pe ospătar ca pe Godot, am început să ne scârbim unii de alţii. Unii am zis, de la bun început, că este genul de jigodie care îţi scuipă în mâncare, alţii – că ar fi, chipurile, cel mai spălat dintre toţi jegoşii posibili. Alţii doar au pufăit, indiferenţi, plictisiţi, dispreţuitori.

Înverşunaţi – dar cu gândurile în toate zările (la banii de întreţinere, la rată, la viza de SUA etc), însă nu către noi înşine – ne-am sfârtecat din priviri şi cuvinte, până ce, într-un târziu, ni s-a azvârlit comanda pe masă.

Un coş de felii unse cu scârbă, lângă un blid cu o putredă opăritură din varză de Bruxelles. Că cică mai mult nu ne permitem, ca puturoşi şi înapoiaţi ce suntem.

Ba da, am mai ras vreo trei halbe de ciudă. Că era la autoservire şi, părând a fi aşezat ca ‘din partea casei’ butoiul, am zis că doar nu ne-o trece şi asta pe nota de plată.

Nici sătui, nici beţi, jumate dintre noi am ieşit să-l scoatem în şuturi pe chelner, dar ba ne-am codit, ba ne-am împleticit, că nu mai ştim ce s-a întâmplat de... s-a rupt filmul...

Cică n-am fost chiar o jumătate destulă. Ne-am trezit cu stomacul scurs printre dinţi – şi furaţi, şi bătuţi, deşi pare-se că, încă, nu chiar puşi în proţap. Ori suntem doar cruţaţi un pic pentru o calfteală şi mai zdravănă?!

Acu’, vorba ceea, prinde orbu’ scoate-i ochii… Pe cine să mai dai vina? Că doar nu pe viclenii bucătari, pe parşivii furnizorii de varză, pe hoţpătari...

Şi nici pe comesenii noştri care şi-au înghiţit voma, justificându-şi nobleţea nătăroaică (“doar nu era să votez iarăşi între două rele”), cu logică de hienă darwinistă (“l-am dat afară, cu ce era să-l cresc?”).

Decât să dăm vina, mai bine am căsca ochii! Pe măsură ce foamea roade mai tare, orbirea se va face şi mai adâncă, iar în bucătării insalubre, încă ni se coc budinci de răbdări prăjite. Şi de nu ne-om mai grăbi noi să le înfulecăm, riscăm să ni se vâre pe gât.

Viitorul ne ţinteşte, cu ochii săi sfredelitori, tot de unde ne privea mai deunăzi. Ca de moarte, nimeni nu va putea scăpa de el.

L-am prinde de coarne, dar nu ştim cum. Unchiul Sam n-o să-şi facă pomană cu noi să ne înveţe rodeo.

Am fugi, dar nu avem încotro. La înaltele porţi din UE nu mai dă nimeni o ceapă degerată pe nişte rupţi în cur care, într-atâta urându-se ei înşişi, nu se pot aştepta să fie iubiţi de cineva. De la Moscova – nu simţim decât aceiaşi fiori de veacuri.

Ferice de cine mai ştie de Dumnezeu. Să facă bine să-I ceară “gândul românului cel de pe urmă”, ca să poată sorbi paharul pe care cu toţii, buni şi răi, va fi să-l sorbim.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Feţe ale bătrâneţii [Faces of old age]

[1] Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu, sat din jud. AB (2011).

De n-or fi altele planurile lui Dumnezeu cu unul sau altul , cu toţii o să ajungem la bătrâneţe – o (aparent) îndepărtată dimensiune, condiţie, etapă, altă lume chiar, pe care adesea ne este mult mai greu să ne-o închipuim decât propria moarte.

[2] La cerşit la gardul Primăriei din New York (2007).

Se mai întâmplă să ne vedem moartea cu ochii. Poate că fiecare om, şi nu o dată, trece prin experienţe-limită. Unii vor primi avertismentul, alţii nu. Dar cine poate spune că şi-a văzut bătrâneţea cu ochii? Ea vine încă şi mai pe nepregătite decât moartea...

[3] Street busking lângă Grande Place, Bruxelles (2008).

Nici nu şti mai când ai fost pe lume şi te deja pregăteşti să nu mai fi – adică nu aici şi acum, dar aceasta nu înseamă că nu vei fi dincolo. Şi nimeni nu poate nici măcar să întrevadă cum se va simţi atunci, pe ultima sută de metri înainte de finish.

[4] Bucuria unei conducte sparte n-are vârstă, Bucureşti (2009).

N-oi fi găsit eu, dar or exista destule definiţii iscusite a cum este să te simţi ca vârstnic, deşi cred că majoritatea sunt formulate a posteriori, de către cei îmbătrâniţi deja, nicidecum de tineri care să preguste cumva bătrâneţea.

[5] Român din Kazahstan în vizită în România (2008).

Nu am decât o formulare genială, demnă de împărtăşit pe blog, din prima categorie – oferită de cineva deja în etate. Este vorba de un vârstnic intervievat într-o emisiune TV (nu ştiu care şi nu ştiu pe care post, dar cândva prin 2012).

[6] Îngenuncheată în curtea bisericii, la Sfânta Liturgie, Bucureşti (2011).

Nu mă uit la televizor şi nu ştiu despre ce să fi fost vorba, dar am reţinut ultima întrebare reportericească. Poate că o fi fost una relevantă pentru a da greutate opiniilor susţinute de respectivul reprezentat al României paralele (rurale): “Câţi ani aveţi?”

[7] Cetăţene europene la o dezbatere despre UE, jud. TR (2010).

Nu fără un zâmbet, dar cât se poate de ferm şi fără a sta pe gânduri, omul răspunde: “Nu mai am niciunul”. Răspunsul a stârnit nedumerirea reporterului, care a încropit o nouă întrebare de genul ‘cum adică?’, parcă prin mimică în loc de cuvinte.

[8] Monah la rugăciune, mănăstire din jud. AB (2011).

“Păi au trecut toţi,” a spus bătrânul, la fel de isteţ precum Moş Ion Roată. Nu pot să ştiu câţi anume, ci doar să sper că or mai fi măcar câţiva astfel de vârstnici proaspeţi în România, neînvechiţi în rele obiceiuri, cu minţile şi inimile deschise.

[9] La cerşit pe un bulevard principal din Bucureşti (2012).

Desigur, ţinta ideală a oricui ar fi deschiderea către viaţa de apoi, dar de ce să nu fie de dorit şi o deschidere către participarea activă la viaţa societăţii, cum propune Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii?

[10] La cules de iarbă, sat din jud. VL (2012).

Mulţi cinici or zice că nu va fi decât multă vorbărie fără urmări acest an european, însă tare aş vrea întrebarea “care va fi rolul dumneavoastră în societate la vârsta de 60, 70 sau 80 de ani?” să fie luată în serios de cât mai mulţi români şi europeni.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Uşi către lumi paralele [Doors to parallel worlds]

[1] “Dar din dar” – un blog cu poveşti despre suferinţe de-ale semenilor şi invitaţii la a aduce mici daruri pentru alinarea lor.

Sigur nu-s singurul care să aibă impresia că spaţiul public (atât cel real, cât şi cel virtual – de o mai fi vreo diferenţă între ele...) duhneşte a falsitate.

De parcă totul ar merge bine şi nu poate să meargă decât spre mai bine, iar peticele de lume civilizată unde credem că suntem ori la care tânjim n-ar fi decât un paradis al nebunilor.

[2] “Fundaţia Episcop Melchisedec” – fără să fie vreo fundaţie-vedetă, face lucruri minunate privind combaterea sărăciei, suferinţei şi a marginalizării în Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului.

Discursurile politice ne promit ‘depăşirea crizei’, băncile – împlinirea oricăror dorinţe, vânzătorii de maşini – siguranţă şi confort, cei de băuturi – stropi de fericire etc...

Lumea toată ne îmbie, ne bombardează cu iluzorii fericiri şi sensuri la ofertă, dar pe cât se arată toate acestea mai frumos ambalate, pe atât sunt mai lipsite de sens.

[3] “Fă un bine şi schimbă o viaţă!” – un site cu apeluri pentru salvarea unor copii aflaţi în faţa unor ultime şanse de vindecare şi unde se pot semnala cazuri.

Suntem îndoctrinaţi să nu ne dorim altceva decât succesul. Şi cum altfel este acesta definit decât prin a avea tot mai mult şi a putea tot mai mult, aici şi acum?

Doar să ne facem pe plac noi înşine (şi să le pretindem celorlaţi să ne facă pe plac!) – iată calea prin care vom fi fericiţi!

[4] “SOS” – rubrică a unei longevive şi populare reviste cu mesaje de la cititori care au nevoie de ajutor în fel şi chip, poate şi numai prin câteva rânduri de epistolă.

Aşa ni se tot spune, încă de la cele mici vârste, astfel încât nici nu putem concepe lumea altfel, iar orice nu ne este pe plac nu poate fi decât respingător şi lipsit de sens.

Totuşi, dacă ceea ce nu ne place – sau mai degrabă am fost dresaţi de civilizaţia noastră hedonistă să nu ne placă – are mai mult sens decât ceea ce socotim că ne dă sens vieţii?

[5] “IHTIS” – o asociaţie care îşi propune să-i înveţe pe cei care se luptă cu dizabilităţi să îşi depăşească condiţia, dar şi pe noi, ceilalţi, să învăţăm să-i acceptăm pe cei puţin altfel.

Din spaţiul public sunt scoşi cei care nu au şi nu pot ca noi, iar suferinţa, sărăcia, boala şi moartea sunt izgonite către periferia lumii noastre tânjitoare după mai bine.

Precum unii copii, care cred că dacă îşi pun mâna pe ochi se ascund, ne facem că nu vedem. Ori decretăm, cinic, că mici fapte bune nu pot schimba nimic.

[6] “Mini Debra” – asociaţie ce oferă ajutor pentru copiii afectaţi de o maladie rară care face pielea şi mucoasele fragile mai ceva decât aripile de fluture.

Refuzăm să ne închipuim că am putea – oricând, în orice clipă, oricare dintre noi! – să cădem dincolo de cortina iluziilor în care trăim acum.

Că am putea ajunge din spectatori (cu libertatea de a ne pune mâna pe ochi şi a nu ne păsa) – chiar actori în suferinţă, boală, infirmitate, moarte (privaţi libertatea amintită).

[7] “Raza de soare” – aşa cum îi spune numele, mica asociaţie reuşeşte să aducă o rază de soare pentru nişte tineri cu dizabilităţi din jud. Mureş.

Pe negândite, putem să ne trezim aruncaţi, din goana noastră spre a ne face pe plac, într-o altă ipostază, unde priorităţile ni se vor fi răsturnat.

Şi unde tot ceea ce credeam că ne era rost al vieţii să ne devină inaccesibil. Sau unde falsele, măruntele şi ridicolele fericiri de zi cu zi să nu ne mai fie livrate la ofertă.

[8] “Fraţii mai mici ai lui Hristos” – o pagina specială (de pe un site adesea citat de mine) despre suferinţe de-ale semenilor şi apeluri către cei care vor să îi ajute.

În astfel de lumi paralele – unde ceea ce am cheltui o singură dată la KFC sau la McDonalds ar putea fi banii pe o săptămână ai unei familii – trăiesc mulţi dintre semenii noştri.

Oameni despre care (cu voie sau fără voie) prea adesea nici nu ştim, pentru că sloganurile despre succes din lumea în care trăim ne-au imunizat la poveştile de insucces.

[9] “Bucuria darului” – un blog cu multe lucruri de folos, unde apar adesea poveşti detaliate despre oameni aflaţi în mari suferinţe.

Nu vrem să ştim nimic despre cei a căror viaţă – cuantificabilă drept insucces după deşartele noastre standarde – ar putea să ne indispună şi să ne pună pe gânduri.

Iar şi ceea ce om mai şti este trunchiat, căci ne este imposibil să ne concepem existenţa (proprie sa a altora) şi altfel decât alergătura după nimicuri pe care ne-o numim viaţă.

[10] “Să fim oameni…” – cazuri de oameni (mai ales copii), aflaţi în luptă cu boala şi pentru care orice mic ajutor este de folos.

Aceste 11 siteuri recomandate aduc poveşti din lumi paralele, aflate în disonanţă cu raiul pământesc la care visăm cei mai mulţi dintre noi.

Multe poveşti nu au sau nu vor avea final fericit din perspectiva lumească… Însă, cu siguranţă nu au atâta nonsens precum multe dintre traiectorile noastre aşa-zis fericite.

[11] “Blog de suflet” – un blog mai vechi dedicat exclusiv împărtăşirii în lumea noastră prea grăbită a unor poveşti care nu au mereu finalul dorit.

Nu invit la lecturi neplăcute, ci la lecturi cu tâlc din aceste lumi paralele. Bine ar fi să fie urmate, atât cât poate fiecare, de mici fapte bune.

Poate, s-or găsi unii dintre noi care, citind, să căpătăm o altă perspectivă asupra rosturilor vieţii şi să lepădăm, măcar în parte, triviale irelevanţe cărora le dăm rang de scopuri.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]