[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (23)

[EN] It’s definitely not worth it in Romania, where prices are outrageous and the products far from being the best. [RO] Clar nu merită în România, unde preţurile sunt scandaloase, iar produsele departe de a fi cele mai bune.

[EN] But when in the UK, do as wise shoppers from all over Europe do and visit a Marks & Spencer clothing store! [RO] Dar când eşti în UK, fă precum alţi cumpărători isteţi din întreaga Europă şi vizitează un magazin de haine Marks & Spencer!

[EN] One can buy quality stuff at reasonable prices, especially where there are sales. [RO] Oricine poate cumpăra lucruri de calitate la preţuri rezonabile, în special  când sunt reduceri.

[EN] I’d make a shopping trip to London or Edinburgh every 2-3 years, only to never enter a Romanian store! [RO] Aş face o excursie de shopping la Londra sau Edinburgh la fiecare 2-3 ani, doar să nu mai intru într-un magazin românesc vreodată!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Există o autentică fascinaţie românească pentru îmbrăcămintea britanică? [Is there an authentic Romanian fascination with British clothing?!]

Cu mulţi ani în urmă, în copilărie, am pus la păstrare în memorie o expresie care desemna calitatea, durabilitatea şi chiar eleganţa – ‘stofă englezească’ (iată un exemplu).

Treptat, îmi pare că expresia a ajuns să nu se mai refere exclusiv la textile şi îmbrăcăminte, ci să fie o marcă (un brand) a(l) calităţii şi a(l) lucrului bine făcut (vezi aici sau aici).

Este unul dintre acele lucruri – or fi multe, puţine?! – pentru care britanicii ar putea să fie mândri (nu că le-o trebui prea mult să se umfle în pene :-) că le construieşte o imagine relativ bună în ochii românilor.

Să nu uităm faptul că sintagma, înfiptă bine în vocabularul limbii române, precede deceniile comuniste când ajunseseră rarităţi hainele din stofă (şi calitate) englezească.

Chiar şi eu m-am simţit elegant şi mândru de un sacou din astfel de stofă englezească, cu mult înainte de a şti despre şi de a fi un fan (mă rog, cât pot fi eu de ‘fan’ :-) a unui brand britanic: Marks & Spencer.

Într-o Românie comunistă, precum aceea în care am deschis eu ochii şi unde opţiunile vestimentare erau destul de limitate, ceva ‘made in UK’ părea foarte atrăgător.

Sau ieşit din comun(ism), sau chiar subversiv un picuţ. Sau, cum am zice în zilele noastre, era… cool. Poate chiar funcţiona ca un surogat de libertate.

Pentru mulţi, faptul că puneau mâna pe vreo pereche de blugi (blue jeans), sau altceva făcut (‘made in…’) în lumea liberă le era suficient, ca să se considere disidenţi, cumva eliberaţi şi resemnaţi cu celelalte realităţi zilnice.

Ce nevoie să mai ai de libertatea cuvântului sau libertate de conştiinţă? Puţini mai aveau cuvânt (azi şi mai puţini), iar conştiinţă – nici atâţia cât ceilalţi puţini…

Multora le era destul dacă puteau ciupi frânturi de libertate vestimentară. Cei care puteau ciupi, au ajuns şmecheri.

Mulţi dintre ceilalţi au ajuns buni meseriaşi, profesori, doctori, ingineri etc – pentru că nu aveau cum să iasă în evidenţă decât prin lucrul bine făcut de ei înşişi, nu prin ceva de purtat, care putea fi mai întâi cumpărat, apoi etalat.

Pe atunci, moda dezirabilă era să fii mai toată ziua prins într-o uniformă: de şoim al patriei, de pionier, de vânzător, de muncitor, de miliţian, de soldat, de membru al gărzilor patriotice sau de… artist în Cântarea României.

Parcă şi în afara contextelor oficiale, tot un soi de uniformă era şi îmbrăcămintea aşa-zis civilă – cu prea mici variaţii, anostă, uneori nu prea comodă, adesea lipsită de calitate.

La două decenii după ce am sărit pârleazul din raiul comunist, or fi încă destui care să se îmbrace uniform, cu având aparent diverse, dar în realitate foarte sărace alegeri de haine ‘made in China’.

Totuşi, există mult mai multe opţiuni, precum aceste magazine de haine englezeşti, adesea la mâna a doua (second hand), aflate cu precădere în Transilvania***, cu o singură excepţie (poza 7) – Bacău (unde am mai constatat urme britanice :-)

Dar nici stofele englezeşti par să nu aibă succes în vremurile noastre de criză, căci o prăvălie “de haine engleze”din Arad (poza 1, septembrie 2010) avea să devină “magazin chinezesc” (poza 8, septembrie 2011).

*** NOTĂ: Imaginile nelocalizate în articol au fost surprinse, în luna mai 2011, în oraşele Oradea [2], Satu Mare [3], Baia Mare [4], Odorheiu Secuiesc [5] şi Miercurea Ciuc [6].

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

The Road to happiness doesn’t pass on trodden commercial streets [Drumul spre fericire nu trece pe artere comerciale bătătorite]

There may be some (women or not only?!) who can benefit (at least temporarily) from the ‘therapeutic effects’ of shopping (a view from India on this), yet it doesn’t work for me – I loathe it.

Some are afraid of driving on high roads; it seems that I’m not, after I drove both on the Transfăgărăşan and Transalpina this summer. Others are afraid of public speaking; I’m not, as long as this is my current job.

Those scared of heights or those hardly willing to speak publicly could possibly understand how (not necessarily ‘afraid’ but clearly) incomfortable I am with going shopping.

Almost every time I have to buy something (meaning that I-really-need-to-do-so!!! ), I feel that I am challenged to get out of my comfort zone, and most shopping sessions and prove to be distasteful experiences.

They can be either mildly depressing to pychologically exhausting experiences. Except for the rare occasions when they were more ‘cultural experiences’ rather than actual shopping.

Although I did buy something, and spent several hundred dollars, euros or pounds, I must admit that I didn’t feel so bad in stores where I got ‘good value for the money’.

The few positive examples: Marks & Spencer stores (in Brighton and Edinburgh), a Upim store (Rome), the bazaar around Yu Gardens (Shanghai) or the store on board the US aircraft carrier USS Harry S. Truman.

On the contrary, in over 90% cases when I go shopping in Romania, there surely must be something to be unhappy about.

I could put the blame on (the lack of) available choices, on outrageous (compared to other, deemed richer, EU countries) prices, or on the (typical Romanian?!) attitude of the vendors, however, it wouldn’t be completely true.

There’s no doubt that no (real or imaginary) external causes such as the above could be to blame. It’s something of my inner nature…

I’ve always been wondering… how did our ancestors live without so many choices at hand? Was life really tough in a ‘choiceless’ society?

Well, according to American psychologist Barry Schwartz, our ancestors may have been better off without many of the contemporary choices available to us.

There’s an official dogma in the Western world claiming that the welfare of citizens = the maximization of freedom = the maximization of choice.

But that’s all wrong! According to Schwartz, the abundant choice around us has made us not freer but more paralyzed, by no means happier but actually more dissatisfied.

Dissatisfied with the products we buy, with the psychological pressures of choosing, and also dissatisfied with everything else around.

Could this explain why we are always discontented, grumpy, and ready to try to change our jobs, professions, goals, and even significant others for ‘choices’ that end up driving us crazier than we were before choosing?

I recommend watching this 20-min video of Schwartz, and trying to read his book: The Paradox of Choice. Why More Is Less!

Not that reading it would change anyone’s shopping habits or would open our road to happiness. Maybe it could help us scrap another choice of road where happiness is not to be found.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]