[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (17) – ‘Blogging’ doubts / Îndoieli ‘bloggăreşti’

[EN] I think it’s pretty obvious how MunteanUK has gradually turned into a ‘photoblog’. [RO] Cred că este destul de evident cum MunteanUK s-a transformat, treptat, într-un ‘fotoblog’.

[EN] This is not happening because I wouldn’t have hundreds of things to write about or the time to ‘distill’ articles. [RO] Aceasta nu se întâmplă pentru că n-aş avea sute de lucruri despre care să scriu sau timp să ‘distilez’ articole.

[EN] I can’t help it; it’s just a natural evolution… or regression?! [RO] N-am ce-i face; este o evoluţie naturală… sau un regres?!

[EN] No less than 15 of what-I-thought-to-be important articles of the past year have remained ‘barely noticed’ by my few readers. [RO] Nu mai puţin de 15 din ceea-eu-credeam-a-fi articole importante din ultimul an au rămas ‘de-abia remarcate’ de puţinii mei cititori.

[EN] On the other hand, that’s perfectly explainable: I’m not a ‘commercial blogger’, nor I will ever be. [RO] Pe de altă parte, este perfect explicabil: nu sunt un ‘blogger comercial’, nici nu voi fi vreodată.

[EN] I can’t write about the very popular petty nothings that draw hundreds of comments in the blogosphere.  [RO] Nu pot scrie despre foarte popularele meschine nimicuri care atrag sute de comentarii în blogosferă.

[EN] Nor could I change my outlook on life which is at odds with the humanist values that are so fashionable today. [RO] Nici nu mi-aş putea schimba viziunea de viaţă care este în răspăr cu valorile umaniste atât de la modă azi.

[EN] Tackling ‘hard issues’ can be tiresome and counterproductive in a world that’s permanently mesmerized by vanities.  [RO] Abordarea ‘subiectelor grele’ poate fi obositoare şi contraproductivă într-o lume mereu hipnotizată de deşertăciuni.

[EN] Therefore, I will keep posting (mainly) pictures for a while… then I’ll (very possibly) reduce the number of posts. [RO] Aşadar, voi posta (mai ales) fotografii pentru o vreme.... apoi (foarte posibil) voi reduce numărul postărilor.

[EN] I can only hope that – either through pics or words – this blog actually ‘says something’ and is not just a blister of vain glory. [RO] Pot doar spera că – fie prin vorbe sau imagini – acest blog  chiar ‘spune ceva’ şi nu e doar o băşică de slavă deşartă.

[EN] Maybe – just maybe – I will more often transgress the general ‘life in the UK’ theme, and annoy less with ‘sad truths’. [RO] Şi poate – numai poate – voi încălca mai des tema generală ‘viaţa în UK’ şi voi irita mai puţin cu ‘adevăruri triste’.

[EN] Apart from some 7,000 from the UK, I’ve got pics from the USA, China, Spain, Portugal, Italy, France, Greece, Turkey etc... and Romania. [RO] În afara a vreo 7,000 din UK, am poze din SUA, China, Spania, Portugalia, Italia, Franţa, Grecia, Turcia etc... şi Romania.

[EN] These are the countries where I took most (some 18,000) of the over 28,000 pictures that I have stored so far. [RO] Acestea sunt ţările unde am făcut cele mai multe (vreo 18,000) dintre cele peste 28,000 fotografii pe care le-am stocat până acum.

[EN] For now, apart from a self-portrait, the others are four pics form the Scott Monument in Edinburgh… [RO] Pentru acum, în afară de un autoportret, celelalte sunt patru poze de pe Scott Monument din Edinburgh…

[EN] …taken on the day when I discovered how powerful is the zoom of my by-now-outdated camera (Panasonic Lumix DMC-FZ8). [RO] …făcute în ziua când am descoperit ce puternic este zoom-ul de-acum-învechitului meu aparat (Panasonic Lumix DMC-FZ8).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Crucea lui Hristos, semnul Adevărului [Christ’s Cross, the sign of the Truth]

De ar fi foar o oarecare linie orizontală peste una verticală (sau viceversa), la ce bun atâtea eforturi (de ani buni încoace) pentru a scoate Crucea lui Hristos din spaţiul public?

De nu i-ar ‘arde’ prezenţa ei şi a Celui despre Care aminteşte, de ce atâta înverşunare împotriva ei şi încercări de a demonstra indemonstrabilul...

...că ce stupizi, limitaţi, fricoşi, intoleranţi, nefericiţi, iraţionali şi mai ales nocivi pentru semeniii lor ar fi creştinii, în vreme ce singurii care ‘profită’ din toată ‘întobitocirea’ ar fi clericii.

De nu ar spune unicul adevăr mai presus de ce pot născoci minţile noastre drept aparente adevăruri  – că Hristos a înviat! – de ce ar deranja într-atâta?

Pentru că de la nivel individual până la naţiuni întregi, aproape în orice ocazie când ni se face o mustrare, când ni se spune adevărul, toţi sărim ca arşi.

Or, dacă este adevărat că Hristos a înviat, orice altceva am fi construit noi nu este decât o jalnică amăgire şi totul ar trebui să se rânduiască potrivit acestui Adevăr.

Nimeni nu este deranjat de Cruce numai aşa, din principiu, chipurile de dragul idealurilor democratice, de păstrare a unui spaţiu public*** neutru.

Arşi de prezenţa ei sunt doar cei care refuză Adevărul despre Care mărturiseşte. De aceea, cel mai confortabil lucru este negarea acestui Adevăr.

Iar îndelunga răbdare a Creatorului (ce a lăsat liberul arbitru fiecăruia) este luată drept ‘dovadă’ a inexistenţei ‘imaginarului Dumnezeu’.

Dar libertatea aceasta nu ţine mai departe de cimitire, marcate tot prin prezenţa Crucii, deşi unii ar dori să o scoată chiar şi de lângă morminte.

Prăpastia dintre cine VREA să creadă (sau caută cu adevărat Adevărul şi Îl va găsi) şi cine NU VREA să creadă nu se poate umple cu argumente logice.

Sf. Siluan Athonitul arată că mândria ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu, deşi explicaţia acestei ‘nebunii’ ne-a fost lăsată încă de la Sf. Apostol Pavel:

“Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o».

Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?

Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.

Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, [nu tot astfel şi ateii caută ‘dovezi ştiinţifice’?]

Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei – sminteală; pentru neamuri – nebunie.

Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.

Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam;

Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.

*** NOTĂ: Cele 22 de imagini au fost făcute în locuri publice din Scoţia şi România, pe unde m-a purtat Dumnezeu în ultimii cinci ani. Pentru o legendă foto detaliată, a se vedea primul comentariu.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UE & SUA: mari puteri, femei gârbove [EU & USA: great powers, hunchback women]

Când am început acest blog, mă declaram îndrăgostit de SUA, iar bunele sentimente faţă de superputerea epocii noastre (încă unica) nu mi s-au stins.

.

La fel cum nu înţeleg cum poate fi cineva antisemit şi mi se va părea întotdeauna o atitudine stupidă, nu ştiu dacă voi putea fi vreodată antiamerican.

.

Evident, se întâmplă destul de des să mă simt şi eu iritat de gafele de copil răsfăţat al diferitelor administraţii de la Washington sau de delicateţea de elefant într-un magazin de porţelanuri a diplomaţiei americane.

.

Însă, mai înainte de a arunca primul piatra către metehnele americăneşti, pun mereu în oglindă cum arată, în restul lumii, foste puteri (UK, Franţa, Rusia, Japonia), viitoare superputeri (China) sau entităţi încă-nelămurite-ca-statut-global (UE).

.

Şi oglinda îmi spune că, cel mult, în lucrurile care nu ne plac la SUA vedem o încununare a celorlalte metehne care nu ne plac în alte ţări, în alte colţuri ale lumii, ba chiar în fiecare dintre noi. Lucruri care nu ne supără decât când sunt văzute la alţii.

.

Aşadar, de-a lungul anilor, doar mi s-au mai nuanţat părerile pro-americane, astfel că, de la o declaraţie entuziastă, am ajuns la opinii mai rezervate – poate mai lucide, nu?

.

Între timp, învăţând despre UE (şi tot învăţ, şi tot nu ştiu nimic!), mi-am amintit că, în ciuda decăderii în plan geopolitic, pe acest Bătrân Continent îşi are rădăcina tot ceea ce numim civilizaţie. Cu bune şi cu mai puţin bune deopotrivă.

.

În Europa sau în toate colţurile de civilizaţie făurită după model european, toţi avem vise care mai de care mai ‘măreţe’ – de mai bine, de pace şi bunăstare, de mai multă (şi mai multă, tot mai multă) prosperitate…

.

Dar nu ştim la ce visăm, către ce năzuim şi nici nu ne dăm seama în ce mare măsură năzuinţele noastre aparent înalte nu sunt decât scormoniri între cele deloc înalte.

.

Suntem mai rău decât băştinaţii pe care marii exploratori europeni îi momeau, acum 500-600 de ani cu tot felul de nimicuri: cioburi de oglindă, mărgele colorate, eşarfe…

.

Punem botu’ la toate concepţiile, toate ideile, toate năstruşniciile, dar am cam pierdut din vedere Adevărul unic – că Hristos a înviat! – temelia degeneratei noastre civilizaţii, care îşi propteşte cocoaşa pe secularism, ateism, umanism, consumism, hedonism...

.

Nu-l mai cunoaştem, nu-l mai vrem, ne ruşinăm de El. Găsim însă răgaz pentru tot soiul de studii, de cercetări, de analize, de teoretizări şi conceptualizări pentru “deşertăciunea deşertăciunilor” :-(

.

Din cer nu ne-au mai rămas decât mici fărâme către care să tindem prin tot soiul de găuri (precum această a doua fotografie, dintr-un ‘mall’ din România). Dar nu mai înţelegem mare lucru. Privirea noastră este către pământul care ne cheamă.

.

Un sfânt adesea citat pe acest blog explică gârbovirea spirituală a Europei, aplicabilă întregii lumii, inclusiv Americii. Pentru cine are urechi de auzit, să audă!

.

.--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

.

“Scrisoarea a 79-a”

(din volumul Prin Fereastra Temniţei***) – Sf. Nicolae Velimirovici

.

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului.

.

Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. (Luca 13:12-13)

.

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă.

De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ.

.

Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului.

.

Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om.

.

Din această perspectivă a femeii gârbove trebuie privită şi preţuită întreaga viaţă a Europei din veacurile trecute.

.

Din această perspectivă a luminii, cea a unei femei gârbove ce priveşte în pământ, s’a dezvoltat ştiinţa, arta, economia, politica şi întreaga viaţă omenească, individuală şi socială – îndeosebi viaţa omenească.

.

Privind numai la pământ, s’a explicat totul prin pământ. Văzând numai pământul, s’a luptat doar pentru pământ. Auzind numai pământul, toată ştiinţa omenească s’a lăsat purtată de freamătul pământului umed.

.

Simţind numai miasma putreziciunii pământeşti, acel miros a covârşit toate bine-plăcutele miresme cereşti.

.

Mintea omenească s’a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea şi mirosi cu nasul, s’a încredinţat adică pământului şi numai pământului – aceasta era înţelegerea femeii gârbove.

.

Sute de aparate a născocit mintea femeii gârbove, ca să cerceteze pământul şi cele din pământ. A cercetat toate plantele şi rădăcinile, viermii mari şi mici, şi pe cei foarte mici, pe cei văzuţi şi pe cei nevăzuţi.

.

Femeia gârbovă şi-a înarmat ochii cu microscoape şi cu ochelari fini, ca să vadă cu de-amăruntul tot muşuroiul de viermi.

.

Pe toate le-a văzut, pe toate le-a aflat, şi a vestit cerului şi pământului că nu există nimic afară de viermi, mari şi mici, văzuţi şi nevăzuţi, gânditori şi negânditori, că omul este numai un vierme între viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme.

.

Atât a putut vedea femeia gârbovă, şi nimic mai mult. Ca să vadă mai mult, ar fi trebuit să fie dreaptă, cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă către lumea de sus.

.

Iar acea lume de sus nu este un muşuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminată şi strălucitoare, alcătuită din minunata ierarhie cerească a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stăpâniilor şi Începătoriilor, a Arhanghelilor şi Îngerilor, şi din mulţime nenumărată de Drepţi şi Plăcuţi ai lui Dumnezeu.

.

Femeia gârbovă nu poate vedea întregul Ierusalím de sus, întreaga lume duhovnicească de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus.

.

De aceea, tot ce-a cugetat şi a făurit de-a lungul ultimelor câtorva veacuri a cugetat şi a făurit pe nisip, pe praf, pe pământ şi pe noroi, pe cele pe care le putea vedea şi simţi sub ea.

.

Cine va înţelege privind în această lumină evoluţia omenirii Europene de la ruperea de Biserică, acela va înţelege tot.

.

Aşa cum pescarul de pe râul mâlos miroase a mâl, aşa şi întreaga cultură Europeană, cu ştiinţa şi filosofia ei, cu arta şi religia, şi cu întreaga ei cultură, miroase toată a mâl, a pământ, a praf – singurele lucruri pe care o femeie gârbovă le poate vedea. Hristos este singurul tămăduitor al gârbovirii.

.

Pricina gârbovirii Europei stă în călcarea legii lui Dumnezeu, şi mai cu seamă în necinstirea părinţilor săi. Nimic nu pedepseşte Dumnezeu cu mai multă asprime decât păcatul copiilor împotriva părinţilor, căci este un păcat împotriva Părintelui ceresc.

.

De aceea Domnul i-a binecuvântat dintru început pe cei ce îşi cinstesc părinţii, pe tatăl şi pe mama lor, ca pe un simbol al lui Dumnezeu însuşi; de aceea i-a blestemat pe cei ce îşi batjocoresc părintele, aşa cum s’a întâmplat cu Ham, fiul lui Noe, care l-a batjocorit pe tatăl său.

.

Cinsteşte pre tatăl tău şi pe muma ta (Matei 15:4) aceasta este esenţa, inima tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cine îşi cinsteşte părintele pământesc, acela îşi cinsteşte şi Părintele ceresc. Pe această învăţătură de jos este întemeiată învăţătura de sus.

.

Cine nu-şi cinsteşte tatăl şi mama, pe care îi vede, cum Îl va cinsti pe Dumnezeu Tatăl, pe care nu Îl vede?

.

Începutul întregii gârboviri a Europei a fost necinstirea părinţilor, a celor trupeşti şi a celor duhovniceşti. De atunci a început să-i crească cocoaşa din spate, precum cea a cămilei, de atunci a început să i se împreuneze capul cu genunchii.

.

De aceea nu vede nimic din cele cereşti şi nu înţelege nimic din cele duhovniceşti. Ea vede şi înţelege numai ce e vierme sau muşuroi de viermi.

.

Fiţi cu luare aminte, fraţilor, şi învăţaţi să vă cinstiţi părinţii. Aceasta este toată porunca lui Dumnezeu, temelia tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu.

Cinsteşte pre tatăl tău şi pre muma ta, ca să fie ţie bine şi să trăieşti mult pre pământul cel bun, carele Domnul Dumnezeul tău dă ţie (Ieşirea 20:12).

.

Iar noi adăugăm, în duhul Evangheliei: şi să moşteneşti împărăţia Tatălui tău ceresc, cea fără de sfârşit. Amin.

.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

.

*** NOTĂ: Sf. Nicolae Velimirovici – Scrisoarea a 79-a, în vol. Prin Fereastra Temniţei, Ed. Predania, Bucureşti, 2007, p. 243-245

O dedicaţie de Crăciun: fanilor acestui blog [A Christmas dedication: to this blog’s fans]

Mai înainte de a treia aniversare a acestui MunteanUK (blog sau ce-o-fi-el), văd că apucă un al treilea Crăciun. Aşadar, mai înainte de orice, această pagină de internet îmi serveşte drept un bun instrument pentru a-mi trimite gândurile în lumea largă.

În locul nesuferitelor SMS-uri (la care m-am mai referit) sau al mai dragilor e-mailuri (pentru care nu am răgaz), pot să îmi trimit urările pe această cale. Unii or avea vreme să şi citească, poate alţii doar vor ‘bifa’ faptul că nu i-am uitat.

Unii or găsi interesant mesajul de faţă sau blogul în genere, alţii or strâmba din nas la multele lucruri în răspăr cu adevărurile prefabricate ale lumii contemporare pe care le scriu eu aici, însă acesta este un risc cu care trăiesc pe gandul.info zi de zi.

În orice caz, de data aceasta nu vreau să irit (nu că aş fi ţinut neapărat s-o fac în trecut) pe nimeni cu apeluri la înţelegere faptului că indiferenţa noastră faţă de avort este mai rea (pentru planetă şi fiecare dintre noi) decât amprenta carbonică.

Nici nu ştiu dacă are rost să-i mai întristez şi eu pe unii (cărora chiar le pasă, chiar cred în Hristos) sau să-i inoportunez pe alţii prin a descrie cât de jalnică este lumea de azi fără Dumnezeu şi ce nonsens mi se pare viaţa fără El.

Apoi, sigur au descris alţii mai bine decât aş putea să o fac eu, cum Crăciunul în UK trebuie să se încadreze în nişte stupide şabloane politic corecte, chipurile pentru a nu-i ‘jigni’ (?!) pe ne-creştini.

N-am să combat această scuză patetică, explicând evidenţa că Pruncul Iisus nu poate jigni pe nimeni. Nici nu am să mă lamentez că lumea îl aşteaptă pe Santa Claus (sau cadourile, petrecerile, mâncarea, băutura etc), dar nu pe El.

.

Nu am a spune decât unele dintre vorbele cu care se încheie politic incorecta Biblie: “Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.”

Urmate de promisiunea: “Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22:11-13).

Rămân bucuros pentru cine crede şi cu un veşnic suspin faţă de cine nu crede, dar nu vreau să intru în polemici cu nimeni. Fie el aflat sub o covârşitoare influenţă a Adevărului în Care cred, acest blog rămâne unul laic.

Nu ştiu a face propagandă pentru lucruri care îmi sunt evidente – că toate au un sens doar în Hristos şi tot restul este vânare de vânt. Dau aici o mărturie despre cum văd eu lumea, păstrând ca pretext şi fundal realităţile din UK şi atât.

Cine, cum şi cât se foloseşte de această mărturie – treaba lui! Pe ici, pe colo, unii se mai declară încântaţi să mă citească. Alţii mă trec la catastif (nu, nu sunt paranoic!) şi adună vorbe (d’alea mai incorecte politic) pe care să mi le poată scoate pe nas.

Aşadar, ceea ce vreau este doar să îmi trimit gândurile de sfârşit de an – sub tema unei dedicaţii pentru fanii blogului – către câteva zeci (poate sute vor ieşi, după ce voi alege adresele una după alta, nu din vreun address book) de persoane.

Oameni (români sau care pot citi limba română) cu care am colaborat şi voi mai lucra, pe care i-am văzut mai des sau (prea) rar, cu care mai sunt în relaţii constante sau nu, mai formale sau mai calde.

Oameni precum un văr aflat la peste 10,200 km distanţă şi nevăzut faţă-către-faţă de peste cinci ani, de care mi-e foarte dor. Oameni cu care am lucrat zi de zi, aproape cinci ani, iar acum ne-am răcit. Oameni cunoscuţi doar online.

Oameni mai de departe, sau mai de aproape. În timp, în spaţiu, în credinţe, în toate. Dar la care, negreşit, m-am gândit măcar un pic înainte să le semnalez această postare, în procesul de selecţie a adreselor de e-mail.

Apoi, mai sunt şi oameni noi. Căci şi 2010 a fost un an interesant pentru mine, în care am ajuns nu doar la Roma, Shanghai şi Bruxelles, ci şi în 16 judeţe ale ţării (VN, TM, NT, BZ, HD, CJ, SM, AB, BV, AG, AR, TR, BR, SB, HR şi CV).

Mulţumesc Domnului pentru toate întâlnirile din 2010 şi îmi cer iertare că numărul lor foarte mare nu mi-a permis, de multe ori, decât contacte sporadice (câte un e-mail fugar, o carte poştală, un ppt forwardat etc) cu mulţi cărora le-aş fi spus mai multe.

Deşi, după toate semnele, nu cred că 2011 va fi mai bun, eu vi-l doresc mai bun, mai ales pentru că adevăratul mai bine (al sufletului) are puţin sau deloc de-a face cu parametrii exteriori ai lumii tot mai hidoase în care trăim.

Că mai sunt câţiva cititori ai acestui blog – constat şi eu când şi când, ba din vreun comentariu, ba dacă văd pe counter oameni care zăbovesc mai mult de câteva secunde. Câţi anume or mai fi – nu ştiu. Şi nu ştiu dacă am putut şti vreodată.

Poate că însuşi cuvântul ‘fani’ vine dintr-o perspectivă prea plină de vanitate asupra a ceea ce poate însemna acest site. Mai mult ca sigur, proiectul acesta n-a ajuns chiar platforma de interacţiune la care visam, dar nici de lepădat nu este.

Cred că o comparaţie cu meterorica viaţă de trupă de garaj (aceeaşi poveste mai pe larg) din liceu, ar fi potrivită. Am tras câteva demo-uri pe casete, am cântat o dată live şi câştigasem... un fan. Mai mult de atât probabil că nu puteam.

Tot aşa, n-avea nici trei luni blogul acesta (aprilie 2008), când, la Edinburgh, aveam să-l întâlnesc pe primul meu fan. Taman invers decât se întâmplă în viaţa rock ‘n roll, nu fanul alerga după mine, marele blogger, să mă fotografieze.

Ci fotoholicul de mine, încântat să vorbesc cu un cititor în carne şi oase, eram tot cu aparatul foto pe el. Îi respect cererea de discreţie de a nu-i da numele sau imaginea, ci doar fotografiile (1-3) pe care aveam să le fac în camera lui.

Aceasta se întâmpla peste vreo 11 luni (martie 2009) de la prima întâlnire, de Duminica Ortodoxiei. Când nu doar că am fost primit în locuinţa lui, ci şi am şi înfulecat (cu mare foame în mine, trebuie să recunosc), nişte delicioşi mucenici (poza 4).

Ne-om mai vedea vreodată? Nu ştiu. Dar sper ca reîntâlnirea să fie la fel de cordială precum alte zeci de întâlniri cu alţi oameni avute în 2010. Şi sper să nu fi uitat adresele tuturor celor pe care aş fi vrut să-i salut prin această postare.

Cât despre cât va mai continua acest MunteanUK, mi-e greu să prezic. Deja am depăşit minimul, căci mai am şi o fană (care mi-a solicitat aceeaşi discreţie!), de data aceasta din România, dar cu care am reuşit să mâ întâlnesc pe viu.

Şi de care am primit o cutie de ceai negru englezesc (5-6), adusă chiar din UK. Aşadar, am scos un minim profit din blogging... Aş cam putea să mă retrag, dar nu ştiu încă dacă a venit vremea sau nu. Nici dacă stă să vină.

Ştiu doar că, de câteva luni, port în mine temerea că va veni şi clipa în care să scriu o postare de genul: “STOP! MunteanUK se opreşte aici!” Şi nu pentru că nu aş mai avea idei sau pentru că n-aş mai avea nevoie de supapa blogului.

De vreun an, numărul de postări pe care le am notate ca idei (având şi poze pentru ele) rămâne constant la vreo 120-130. Iar faptul că scriu mult nu înseamnă că nu simt nevoia de şi mai mult aici, după proverbul cui pe cui se scoate.

Însă nu ştiu dacă va mai fi posibil. Mai întâi, pentru că devine tot mai costisitor ca timp şi energie să mă ţin de blogging. La fel ca la prima postare, încă “văd enorm şi simt monstruos” – sunt prea multe lucurile despre care aş scrie.

.

Apoi, pentru că încă nu am reuşit (în ciuda oricăror proiecţii ar face imaginaţia mea) să scap de îndoiala că, în ultimă instanţă, totul nu este altceva decât o goană după slavă deşartă. Cu ce ar fi mai sărată picătura mea din oceanul bloggeristic?

Alt motiv ar fi (derivând tot din păcatul amintit mai sus) frustrarea că interacţiunea pe blog nu este la nivelul visat. Nu de înjurături duc lipsă, că d-astea primesc destule, ci de păreri pertinente care să adauge, să nuanţeze ori să desfiinţeze ce scriu eu.

Patru: deşi mi-e greu să mă văd acum (dar nu spun niciodată niciodată!), poate că voi ajunge (de bunăvoie sau silit de împrejurări) într-o ocupaţie mult mai puţin compatibilă cu sinceritatea de pe MunteanUK decât jurnalismul.

În fine, cred că trebuie să cobor din lumea virtuală (care îmi permite exerciţii narcisistice precum tot ce am scris mai sus), în lumea reală. Cea pe care n-o poţi face mai bună doar cu figuri de stil şi poze drăguţe.

Cea categoric mai greu de suportat, dar unica în care are sens Naşterea Domnului (care a venit să mântuiască oameni, nu internauţi!), precum şi rostul pentru care a venit pe lume, să ştim şi să credem că Hristos a înviat!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

What I want this blog to be about [Despre ce vreau să fie blogul acesta]

Over half a year ago, this blog was primarily meant (and, as long as the Lord wants, it will remain so) to describe how life in the UK is, through the eyes of an an unworthy son of the Romanian Orthodox Church, who had been given the chance to spend some time in the UK as a Chevening Fellow.

Everything – from cars and traffic, beautiful landscapes, girls with cute smiles, shopping and prices, strange things to be aware of, good and bad examples, to the horror of secularism, and the oases of Orthodox spirituality – was and still remains an issue worth writing about. How long I will be able to keep writing here or when I could come back to the UK – these are aspects of little importance for now.

This MunteanUK is a pretty weird passion of mine, written both as a regular travel blog, and as some kind of unofficial journalistic project. Beyond this descriptive character of my blog, there’s something else that began to matter more and more to me.

Little by little, taking British realities as a pretext, and without setting out any ‘propagandistic’ goal, I began to use this blog for bearing witness to what I’ve become, to the Truth I believe in, and Whom (because He is a Person – Jesus Christ– , not a concept, an ideal, a universal law, a principle, an impersonal force or power etc!) I want to follow, without preaching anything to anyone.

I couldn’t tell which is the actual purpose of stubbornly keeping this blog, apart from the Utopian dream of earning a living as a blogger :-), something that will probably never happen, as long as I’m writing about so many unpopular things (our souls, God, the meaninglessness of life how most of my contemporaries know it, responsibility over our destiny, sins, tough questions like the one in the picture which illustrates this post, and so forth).

I’m trying my best to earn, in spite of my sinfulness and worthlessness, an Orthodox outlook on each and every aspect of life (more about this – here), and what I experienced in the UK offers a tremendous opportunity for reflection.

I AM HAPPY, therefore I don’t need to preach anything to anyone. Only unhappy people need to prove something to others or justify their beliefs, only unsecure people keep accusing me that, by simply stating my absolute belief (which makes me seem so intolerant, so uncomfortable to the relativist world we live in!) I am ‘restraining their freedom.’ I doubt this is really the case.

Everybody gives away their freedom by their own free choice. Faith, love, salvation, happiness, a meaningful or meaningless life, a good day or a bad day – are all a matter of free choice. Life is what anyone choses to make of it, and so is – exclusively during our short life span! – our Maker Himself.

Our choices are obvious, as He has let Himself entirely in our hands throughout our lives, to do what ever we want to Him: 1) to crucify Him all over again, to banish Him from our every thought and our hearts that were designed to long for Him or 2) to love Him, to call Him, and let ourselves taken care of.

The right answer is entirely up to each of us, but what we answer is irrelevant to His unquestionable existence. The answer counts for each of us, and yes – call me intolerant all of you politically correct humanists! – our eternal fate depends on this answer. This is no conversion by threat (as I am not trying to convince anyone of anything!), this is the truth!

Far be it from me the thought that I am doing everything right, that I am behaving perfecly humbly and patiently, and that I don’t have countless things to take the blame for! But I will always affirm that, no matter what is wrong with me as a sinful human being, no matter how many and how bad my mistakes would be, the truth of what I believe in is beyond any doubt!

What I claim here is not just something personal convincing me of the truth of what I believe in after having experienced The Lord firsthand!), but millions of Saints who prove the same things, along with countless people (that I keep meeting) who have turned away from their religiously indifferent (and meaningless!) lives to the happiness of being with Christ.

I myself could go to hell, I am not claiming that ‘I’m already saved’, nor sinless, but it’s just sheer hypocrisy of anyone to use as a scapegoat any of my real or imaginary faults to stay away from the Lord. It’s simply their own choice, which I’m not imposing on any free human being.

Anyone can ask the secular people I’m living among or those that I am gladly working with, and see that, in spite of being relatively weird (as any Orthodox is looked down upon), I’m always trying not to preach anything to anyone. I just want to do things my way (that is His way – a path walked upon by millions of His followers), and let others do things their ways.

I simply don’t want to have anything to do with more and more of these other ways; I don’t have the time or energy for just hanging around, killing my time or having fun. I am taking everything seriously, and this makes me happy.

In the meantime, how many of you, those who simply don’t want to believe (as there is no ‘I can’t’ in matters of faith!) could you say that you are at least partially happy?! You may be feeling good every now and then, but those experiences can’t have anything to do with true happiness...

How many of those whose main purpose in life is a hedonistic one (to ‘enjoy themselves’) are really happy, as long as I so often find the ‘life sucks’ attitude on their blogs or though their personal lamentations? I bet most of them have grown tired of the predictability, and shallowness of their lives.

Undoubtedly, life without God sucks, but so many people would prefer any false explanation for why their lives are so miserable rather than this only true one!

My feelings towards these people embracing other ways have not changed (on the contrary, living in Christ has opened my heart more to love everybody as they are), yet I am honestly living too much of a full life to be able to offer any time to their ways.

“Oh, what a boring life (mine) that would be,” many skeptics would decree, hidden between a cloud of cigarette smoke or sipping from a beer bottle, just after having lamented about their being fed-up with their own robotic lives. Sorry to disagree with you all ‘living’ like this – I actually live my life to the fullest, precisely after getting to know Who is He that brought me to life, and I AM REALLY HAPPY.

This is the real happiness that I can only wish to anyone. But it’s the kind of happiness that anyone can take for themselves, by their free choice. If they want to. If they don’t want to, it’s not as though I (who am happy to be with Him, irrespective of darker or brighter times I am going through) or the Lord would lose anything.

I’m not planning my life further away than the next 20 minutes (although this is due to change soon :-), I am not making lists of ‘people to see,’ neither of ‘people not to see.’ I’m just taking everything as it comes, and it’s great to do so, since my life honestly keeps being an action movie.

I don't need films to get away, I don't need games to play, I don’t need any kind of drugs to sedate myself, I don’t need anything from outside of myself, in order to feel good with myself, as long as I know Him, Who can fulfill every wish.

I don’t want to be anywhere else than where He leads me to, and He did take me to some wondeful places (see a list of them here), thus anyplace is alright for me, as He is omnipresent. Therefore, this is my blog: a testimony that I give about the way God has changed my life (for quite some time now), using the UK realities as a background.

What does this have to to with the UK? Well, in the secular UK, these changes in my inner self became even more profound, and my choices have become crystal clear: first and foremost I chose to be with our Lord Jesus Christ (Who can only be experienced through living by His words; other than that, He remains unapproachable by the reason and logic of a proud secular mind!).

I will never be ‘the same old myself again’ (if anyone misses me, since I... don’t miss myself :-), and I don’t miss any ‘good old times’. All I want is never to be without Him. Whatever actually happens with my life, may His will be done!

And the great advantage of being happy with Him is knowing that His wish (even when manifested under the form of an apparently absurd event occuring in our lives) is for my own good.

I was sure of this even in the most dreadful experiences I’ve been put through, whilst I can only feel sorry (but never despise them!) for those who live without Him: even when they (imagine that) have it all, by just not giving credit to Him, by just refusing to admit His existence, they are making themselves unhappy by their own choice.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]