Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (15) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Pentru că unul din şapte copii britanici (14%) între 11 şi 16 ani s-a confruntat cu o urgenţă provocată de consumul de alcool, Crucea Roşie Britanică le va preda lecţii despre ce ar trebui să facă într-o astfel de situaţie.

Prăbuşirea în inconştienţă, vărsăturile şi senzaţia de vomă, loviturile suferite în cădere sau de pe urma încăierărilor iscate pe fondul consumului de diverse licori – toate pot constitui astfel de urgenţe care devin din ce în ce mult ‘specifice copilăriei’.

Un jalnic specific în UK, unde peste o treime (36%) dintre copii britanici din acest segment de vârstă declară că se îmbată în fiecare weekend, dar şi în România. Aşadar, pe când or apărea şi la noi astfel de cursuri? Sau ce or mai putea ‘repara’ ele?

Oare nu vor fi o amăgire că şi consumul de alcool poate fi ‘sigur şi responsabil’, după cum li se spune copiilor că relaţiile sexuale pot fi ‘sigure şi responsabile’, deşi urmările acestui tip de educaţie nu dovedesc nicidecum că cei expuşi la asemenea prelegeri au devenit mai responsabili.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al românului? [This alcohol, a Romanian’s best friend?]

Am tot scris eu în serialul acesta – din ce am văzut eu însumi şi citându-i pe britanicii înşişi, că doar n-am inventat ceva! – despre ce beţivani sunt mulţi dintre britanici şi cum, chiar şi acei care n-or bea de dau prin şanturi, trag la măsea peste limite.

Evident, nu există limite, deşi bitanicii au dezvoltat conceptul de unităţi de alcool (alcohol units). Singura limită la care m-aş fi putut referi era aceea că oamenii din UK (băştinaşi sau nu, că obiceiurile rele se preiau rapid) beau mai mult decât alţii.

Iată că un nou sondaj UE (de tip Eurobarometru) vine să pună la îndoială ce răutăţi oi fi scris eu – repet, citând adesea surse din UK! Nu reiese chiar că britanicii nu beau de sting (ipoteza de lucru a serialului meu), ci că alţii sunt mai însetaţi decât ei.

Potrivit sondajului, citat de Gândul.info, cei mai mari băutorii ai Europei, nu-s locuitorii din UK, ci românii şi irlandezii!!! Ruşinea pentru britanici este completă :-), căci topul este completat de veşnicii lor rivali – germanii – urmaţi de austrieci.

N-am temei să zic că “UE minte”, mai ales că eurobarometrele au relevat multe triste adevăruri despre europeni. Totuşi, orice statistică este un diavol versatil, din care poţi să faci orice, cum vrei, depinzând de ce anume vrei a scoate în evidenţă.

Astfel, în timp ce unii (‘imparţiali’ – vezi aici şi aici) încearcă să arate că nu britanicii sunt cei mai cei, ziarele din UK nu bagă în seamă ‘performanţa’ românilor, ci tot la “ce dezastru este în UK” se referă (vezi aici şi aici!).

În faţa statisticii, tot ceea ce am scris eu despre cum stau lucurile cu alcoolul în UK par a veni să mă pună în ipostaza, presupus inconfortabilă, de “râde ruptu’ de cârpit” sau “râde ciob de oală spartă” – românii nu-s deloc mai breji ca britanicii :-(

Cutez însă să-mi exprim opinia că, fie şi dacă suntem şi noi în acelaşi rostogol pe povârnişul lui din rău în mai rău, la britanici este mai rău (vezi aici, aici sau aici). Şi am credinţa că o spun cât pot de obiectiv, fără vreun orgoliu patriotic.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (16) [Women in the UK]

Un lucru care nu are cum să nu-ţi sară în ochi pe tărâm britanic este că foarte multe tinere (către 85-90% dintre şcolăriţe) poartă ştrampi negri şi fuste scurte, cât mai scurte.

Din câte am văzut, uniforma de la licee impune dresurile negre, dar cred că şi o lungime minimă a fustei, ceea ce strâneşte uneori proteste vehemente.

Fetele (susţinute uneori de mame cu tot atât de multă minte ca ele) vor cât mai scurte, profesorii cât mai decente.

Deja, într-o ţară în care avortul e la liber şi în creştere între adolescente, unde educaţia sexuală li se va băga copiilor pe gât de la şapte ani, promiscuitatea devine normă, iar alcoolismul este o problemă socio-medicală de nestăvilit…

… îmi par sunt absolut hilare astfel de dezabateri pe tema: se cuvine ori nu se cuvine elevelor să poarte astfel de fuste?

De parcă buna cuviinţă ar mai conta în lumea contemporană! E legal sau nu? Atâta vrea să ştie omul de azi. Restul, chiar şi într-o ţară renumită pentru a sa British civility este irelevant!

Problema ţine de învăţământul preuniversitar, căci la studente treaba aceasta deja nu mai este o problemă fierbinte (hot issue). Numai exclusivistele universităţi private (şi scumpe!) mai au uniforme.

La cele de stat, taxele mai mici vin însoţite de o mai mare libertate vestimentară. Pe care studentele o împart – iarăşi zic eu ochiometric, fără a mă baza pe relevanţa vreunui studiu statistic – în felul următor.

Pe de o parte, sunt cele care – că o fi iarnă, vară, zi obişnuită sau specială (de examen) etc – nu se pot dezlipi de ştrampii negri. Desigur, pornim de la premisa că n-or fi fiind aceeaşi pereche în fiecare zi :-)

Să fie la vreo 40% cele din această categorie. Restul optează pentru jeans sau alte soiuri de pantaloni. Rochiţele şi fustiţele (însoţite de tocuri cât mai înalte sau bocanci) sunt rezervate exclusiv pentru petreceri.

Şi la astfel de ocazii de partying unde jertfele zeului Bachus sunt regula, mai recomandabili ar fi pantalonii. S-or spala ei mai greu decât picioarele goale, dar sunt mai comozi şi mai călduroşi când cazi la margine de drum.

Foarte ciudat a mai evoluat moda în ultimul veac, încât o fată cuminte în UK mai degrabă poartă pantaloni decât fustiţie şi rochiţe, asociate cu promiscuitatea.

Nu că nu s-or găsi absolut deloc prin magazine şi din acelea mai lungi, drepte şi/sau în nuanţe sobre (de tip business – poza cinci) sau vaporoase şi înflorate (casual).

Cine caută găseşte, mai ales într-un oraş cu nenumărate posibilităţi de shopping, cum este capitala Scoţiei (Edinburgh), de unde provin toate fotografiile din acest episod.

Doar că, în mod obişnuit, alegerea este între scurt, şi mai scurt şi scurtisim. Iar reclamele numai la d-astea scurte se fac… cine a văzut vreuna la altceva?!

Evident, nici scurtimea fustei şi nici scurtimea minţii nu se pot corecta prin dispoziţie legală sau administrativă, de Big Brother sau conducerea unei şcoli. Ar trebui să rămână exclusiv la alegerea fiecăruia.

Faptul că, din pricina lumii fără-de-Dumnezeu în care trăim mulţi fac alegerile cele mai proaste este foarte trist. Însă alegerea corectă nu o poţi prescrie nimănui, ci cel mult stimula.

Tot mai multe fete vor fuste scurte şi nu-i locul aici de a deschide o discuţie cu conotaţii etice pe această temă – ce anume şi cât spune scurtimea fustei ceva despre persoana purtătoarei? – ci mă limitez a constata ceva.

Sunt unele în cazul cărora (vezi prima şi a şasea imagine, ambele contre-jour), înspre soare de poţi uita, dar la chipul lor – ba :-) Vestimentanţia lor poate ridica, în funcţie de diverse spaţii culturale şi de diferite epoci, probleme etice.

Dar nu generează o izbitoare cacofonie estetică. Pentru că sunt destule şi cele cărora fusta scurtă şi ştrampii negri nu le fac nicidecum vreo favoare.

Pur şi simplu, aceste biete fete au pierdut simţul ridicolului, care nu este decât un simptom al prăpastiei morale pe fundul căreia se află societatea în trăiesc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (9) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu ştiu dacă anecdota povestită undeva de Părintele Rafail Noica o fi adevărată, însă cu siguranţă este plauzibilă, căci după raţiunea multor capete de umanişti din UK, nu o dată sunt răstălmăcite adevărurile creştine în acest fel.

Cică, relatează părintele undeva, un preot din Anglia era speriat de un enoriaş care se îmbăta mereu şi l-a întrebat cum de se întâmplă aşa ceva. “Păi, fiindcă în predica Sfinţiei Voastre spuneţi: ‘Iubiţi-vă vrăjmaşii!’, şi pe un afiş din afara bisericii se spune că vrăjmaşul cel dintâi este alcoolul!”.

Ei bine, un asemenea răspuns s-ar încadra în logica multor britanici cunoscuţi personal. Cât despre cei care nu au încă drept dumnezeu nici idolul ‘logică’ (pentru că nu există ateism propriu-zis, ci doar idolatrie!), ci trec direct la idolul alcool – vezi aici.

Oare s-or termina vreodată ştirile acestea despre problemele cu alcoolul ale copiilor din UK? Sau, mai bine zis, oare vreun guvern de-al consevatorilor va pricepe făcând şi altceva pentru a opri distrugerea unei generaţii decât au făcut laburiştii?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (8) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Aşa cum presupuneam eu în episodul acesta, preţul băuturilor alcoolice chiar este foarte accesibil în UK, ceea ce ar putea explica, măcar parţial, de ce atâţia tineri nu mai ştiu de altă distracţie.

Explicaţia (vezi aici) ar fi foarte simplă – preţul băuturilor a ţinut pasul doar cu inflaţia, în timp ce veniturile britanicilor au crescut mult mai rapid în ultimii 20 de ani, cel puţin până acum, când recesiunea începe să le reducă tot mai mult.

În orice caz, nici această explicaţie ‘ştiinţifică’ (preţuri mai mici = accesibilitate) nu explică în niciun fel nevoia de a bea până la vomă, până a uita complet că exişti.

Cu adevărat, fericita societate consumistă, atee, politic-corectă, care promite prosperitate aici şi acum, într-un paradis terestru promis oricui munceşte şi cheltuieşte... a dat faliment.

Concepţia aberantă că fericirea înseamnă cât mai multă plăcere (ba chiar că merită să plăteşti pentru ea cu toată neplăcerea, toată mahmureala, toate riscurile pentru sănătate) este falimentară şi ea, însă societatea umanistă refuză să accepte acest adevăr.

.

Fundamentul bunăstării propăvăduite de această concepţie hedonistă este creşterea economică (adică consumul), care nu poate dura la infinit...

Şi bogatul, şi săracul, şi prostul, şi deşteptul, şi britanicul sadea, şi imigrantul care prinde repede obiceiurile rele – toţi beau pe aici.

.

Se bea la bucurie (dată de vreun boom economic), se bea la necaz (adus de recesiune)... se bea pentru că oameni sunt prea legaţi de cele ale lumii de aici, ca nişte animale legate de condiţiile climatice.

Toată lumea vorbeşte de criză financiară, de recesiunea economiei reale, de creşteri de preţuri, şomaj şi de salvarea băncilor. Toată lumea vrea să salveze ceva (care oricum nu poate fi dus dincolo de moarte), dar de ce nu mai vrea nimeni să-şi salveze sufletul?

Toate miliardele din lume nu-i mai pot salva pe tinerii aceştia de ei înşişi şi de blestemul de a se fi născut într-o societate care, de vreo câteva generaţii încoace (de pe la naşterea Darwinismului), a scos de tot conceptul de Dumnezeu din mintea omului, iar pe Dumnezeul cel adevărat, pe Mântuitorul Iisus Hristos, L-a exilat de sute de ani.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (7) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Există un sunet inconfundabil din UK care îmi va rămâne pentru totdeauna în memoria auditivă – sticlele de băutură care se ating una de alta, într-o pungă de plastic (de regulă albă) cu care studentele merg în paşi repezi spre camerele de cămin.

Singure sau două câte două (mai rar într-un grup mai mare – văd că observaţia mea din prima săptămână în UK a rămas valabilă), mereu se grăbesc de parcă vinul sau votca s-ar răci ori încălzi prea tare în câteva zeci de metri parcurşi.

În amintirea mea, sunetul acesta specific, atât de diferit de foşnetul pungilor cu haine şi pantofi ale gâsculiţelor ieşite la cumpăraturi pe Oxford Street, va rămâne pentru totdeauna drept ceva tipic britanic.

Dacă fetele înnebunite de shopping, încearcă să dovedească ceva prin cârpele alea şi puzderia de nimicuri pe care dau atâtea pounds, să atragă atenţia lumii, să pună mâna pre vreun milionar sau poate numai să se distreze – tot înseamnă că mai au o speranţă.

Desigur că într-un mod cu totul absurd (dar perfect explicabil într-un lume fără Dumnezeu), ele îşi caută locul pe lume.

Nu luptând împotriva lumii (căci asta se face numai prin haruri de la Duhul Sfânt), ci potrivindu-se duhului acestei lumi bolnave, în care dacă nu cumperi nu exişti – un concept interesant, de care deja văd că e plin Web-ul (vezi aici, aici sau aici).

În schimb, cele înnebunite de băutură nu prea se mai aşteaptă la nimic de la viaţă şi de la semeni şi – repet asta! – nu pentru că ar fi cumva atât de urâte sau proaste, încât nimeni să nu se uite la ele.

Pur şi simplu, au renunţat la orice luptă, la orice încercare de a dovedi cuiva ceva, ba poate chiar şi de a se mai amăgi că este ceva distractiv în a consuma alcool.

Se duc la şcoală din inerţie, au o gaşcă de prieteni din inerţie, ţin la convenţiile sociale din inerţie şi, majoritatea, nici nu încearcă să-şi pună capăt vieţii prin gesturi subite, căci şi aceasta este, cel mai adesea, o încercare de a atrage atenţia asupra ta.

Dar se sinucid încet, mai întâi pe plan social (odată ce au căzut în rândul infractorilor), apoi procesul este ireversibil şi asupra organismului – prin fiecare neuron ucis de gramele de alcool, prin tot prăpădul care îl face în ţesuturile esofagului, stomacului şi ale ficatului, la care se adaugă toată anestezia morală în care te cufundă alcoolul.

Şi ce pot face oamenii de ştiinţă sau oamenii politici, aceşti idoli ai lumii contemporane, pentru aceste femei, decât să sintetizeze statistici, să tragă semnale de alarmă, să elaboreze strategii?!

Iată numai câteva îngrijorări (majoritatea selectate din ultimele 24 de ore!) – aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici – dar la ce bun, dacă deştepţii ăştia de oameni de ştiinţă, factori de răspundere, lideri de opinie etc, habar nu au care sunt cauzele reale ale fenomenului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (6) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

O mică dovadă că avertismentele privind situaţiile de viol la întâlnire (date rape), atât de mediatizate în UK în ultimii ani (vezi aici, aici, aici sau aici) sunt aproape precum… o materie de studiu pe aici.

Din câte se vede, anunţul Poliţiei din Sussex are tot atâta vizibilitate precum cel legat de un program doctoral privind genomul uman, nu-i aşa? În orice caz, bănuiala mea este că afişul este pus mai mult pentru un presupus efect preventiv.

Nu prea cred că această universitate, cu 70 la sută studente (atrase de facultăţile umaniste) să aibă nefericite performanţe în acest domeniu, comparabile celora ce au dus faima geneticienilor de aici.

Singurul lucru care mi se pare incorect la acest anunţ este că îşi are centrul de greutate focalizat pe cei care ar putea deveni infractori.

Nu sunt de acord nici cu cei care cred că fapta ar trebui dezincriminată complet, însă parcă s-ar cuveni îndreptată avertizarea şi către cine bea într-atâta, încât să nu mai ştie dacă şi-a dat acordul sau nu. De altfel, nici nu este de mirare că doar într-unul din 13 cazuri de date rape se ajunge la o condamnare penală…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (5) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

Uite că nici n-am apucat eu să plec din UK şi să duc în România vreuna din multele idei bune prinse de pe aici, că Guvernul al cărui invitat sunt, deja s-a apucat să pună în practică una dintre cele mai comode, dar şi cele mai îndoielnice idei de luptă împotriva viciilor.

Începând cu weekend-ul acesta, vor exista noi taxe la băutură şi ţigări în UK, dar şi la autovehiculele care consumă prea multă benzină, ba poate până şi pe folosirea de pungi de plastic, adaugă o ştire Associated Press.

Teoretic, intenţia pare bună, dar nu cred că va reduce numărul de fumători mai mult decât l-a redus deja faptul că aceştia trebuie să se simtă ca nişte paria şi să iasă afară să fumeze. Şi, dragi fumători din România, pe aici chiar se respectă legea, oricât de impopulară ar fi!

Altfel, probabil că măsura va lovi în cei care folosesc SUV-uri în Scottish Highlands unde chiar ar fi nevoie de maşini de teren, dar va avea puţin efect descurajator asupra celor cu obrazul gros care îşi cumpără asemenea maşini doar de şmecheri (la prima vedere mai puţini în UK decât în România). Aproape sigur însă, această abordare nu va avea succes în a rezolva problema consumului excesiv de alcool de pe aici.

Este posibil ca noile taxe să facă pub-urile prea scumpe pentru destui tineri, însă nu văd cum i-ar împiedica lucrul acesta să prindă purceaua de coadă ori să fure luleaua neamţului (două dintre expresiile superbe din limba română pentru a se îmbăta – cine vrea poate să le caute aici).

Tot la fel de mult se va bea în camerele de cămin sau în aer liber, precum în imaginea de faţă (pe la orele 17:00, foarte aproape de Brighton Pier). Chiar şi atunci când sezonul turistic va face imposibilă o băută pe plajă, există destule parcuri, scări de bloc şi alei din spatele acestora, colţuri ferite din curtea şcolii şi altele – unde Big Brother să nu aibă omniprezentele sale camere.

Din ce zice The Times, britanicii par resemnaţi cu noile taxe, până într-acolo, încât 55 la sută dintre ei sunt de acord cu mărirea lor la bere şi vin.

În altă ordine de idei, sondajul relevă o părere de care mă convinsesem din auzite – la fel ca americanii şi spre deosebire de mulţi scandinavi învăţaţi să dea peste o treime din ce câştigă statului-dumnezeu, locuitorii acestei ţări sunt refractari la ideea de a plăti taxe, astfel că 93 la sută dintre cei chestionaţi sunt de părere “că oricine se află la putere, când este vorba de Buget, ţi să dă cu o mână şi ţi se ia cu două”.

Păi dacă britanicii se plâng – când văd atâtea lucruri din bani publici în jur care, după umila mea părere, şi-au meritat banii şi poţi fi mândru că eşti britanic – românii ce să mai zică?! Nu mai zic nimic bieţii de ei, iar multora le pare că nu le-a rămas altceva pe lume decât să se cherchelească, grizeze, şumănească, abţiguiască, învinoşeze, flecuieze, matolească...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (3) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Cu cât străbat mai multe locuri din UK, cu atât mă conving de o realitate, pe care orice curtoazie faţă de această ţară fascinantă nu mă poate împiedica să o admit. Fără nicio îndoială, trasul la măsea a devenit pentru mulţi britanici un fel de nevoie fiziologică, încât filosofia lor de viaţă se reduce la “beau, deci exist” (I drink, therefore I am). La aceasta s-ar adăuga (dacă te mai lasă alcoolul să fii în stare; dacă nu – nu-i bai!) şi “f.., deci exist” (I f..., therefore I am).

Asta în cazul bărbaţilor, căci femeile par ceva mai complexe. Pe lângă aceleaşi dictoane, lor li se aplică şi “fac cumpărături, deci exist” (I'm shopping, therefore I am).

Oameni bogaţi sau săraci, profesori universitari (asta ştiu sigur) sau muncitori (asta spun după cum arătau), graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, tineri sau în vârstă, scoţieni sau englezi dau impresia că nu au altă distracţie mai mare ori scop mai înalt în viaţă decât să bea alcool – puţintel în fiecare seară, respectiv cât mai zdravăn vinerea-sâmbăta.

Desigur că ar fi o neghiobie să decretezi că toţi britanicii sunt aşa de bi- (bărbaţii) sau tri- dimensionali (femeile), însă parcă procentul de hedonişti absoluţi este incredibil de mare în această ţară.

Aceasta n-o zic cutezând eu (că tot păcătos sunt) să ofer judecăţi morale, împărţind lumea între buni şi răi, ci numai trăgând cu urechea la discuţiile din localuri şi de pe stradă, dar şi citind presa lor, faţă de care, ca peste tot în lume, publicul simte atracţia şi repulsia de care se bucură orice femeie uşoară, consumată cu nesaţ şi dispreţuită în egală măsură.

Iar asta se întâmplă numai pentru că suntem (nu pot să nu iau apărarea breslei) o oglindă fidelă a societăţii, cu bunele şi mai ales relele de care lumea se oripilează când le vede scormonite. Avem şi noi, jurnaliştii, vinovăţia noastră, cum să nu! Dar sunt convins că orice societate îşi are ziariştii, medicii, preoţii, poliţiştii şi politicienii pe care îi merită! Aceasta şi pentru că pe ceilalţi, poate mai buni, a ales să îi avorteze.

Şi ce constat din toate astea care să aibă legătură cu trasul la măsea în UK? O lume strivită în cochilia unui veşnic aici şi acum, unde nu există nici mâine, nici consecinţe, nici moarte (decât ca subiect la fel de banal precum starea vremii), nici alt dumnezeu decât “a te simţi bine”.

Peste tot, alcoolul este veşnic subiect de conversaţie, iar efectele lui asupra sănătăţii sunt mereu luate la mişto. “Bei ceva foarte dăunător pentru ficat”, mi-a spus cineva privind sucul meu de portocale.

De la 5.07 litri alcool consumaţi pe cap de britanic în 1956 s-a ajuns la 11.58 litri în 2004, zice Institutul de Studii privind Alcoolul din UK. Aşadar, statistica îmi confirmă ceea ce eu apreciez ochiometric, observând că peste tot, din puburile City-ului londonez (primul centru financiar al lumii, peste New York şi Hong Kong, pretind autorităţile locale), până acolo unde se varsă râul Ness în Marea Nordului se bea foarte mult.

Să nu mai zic de campusul Univerităţii din Sussex, unde în fiecare seară, nu doar în weekend, îţi este mult mai uşor să-i numeri pe câteva degete pe puţinii studenţi care nu cumpără alcool decât pe majoritatea celor care cumpără.

Teoretic, legea interzice consumul de alcool în public, dar Big Brother n-are ce face decât să supravegheze pe toată lumea să nu-şi dea în cap ori să nu pună bombe. Cu excepţia campusului (unde parcă nu-s aşa mulţi ochi digitali pentru supravegherea celor 10,000 de studenţi), probabil că mai multe camere i-au văzut pe toţi aceia pe care i-am văzut şi eu bând în public, dar cel puţin în chestiunea asta efectul lor descurajator mi se pare nul.

Da, s-au inventat deja camerele de supraveghere vorbitoare (aşa-zisa voce a lui Big Brother), care vor îi vor atenţiona pe cei care încalcă legea. Dar, în afara de mesaje de genul “Consumul de alcool într-un spaţiu public este interzis de lege” sau “Aţi băut prea mult, ar fi cazul să vă opriţi” ce altceva ar putea să le spună beţivilor?!

Mai mult, am auzit că legislaţia din UK permite poliţiei să-l ducă la răcoare pentru câteva ore pe unul beat pulbere chiar şi fără să se fi manifestat zgomotos. Însă nu cred să se întâmple aşa ceva. Eu unul am văzut doar cum poliţiştii îl sprijineau prieteneşte pe unul să se suie în tren, asigurându-se că amicul lui, ceva mai treaz, are să-l ducă în siguranţă acasă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (2) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Până nu te ia în braţe o studentă de 20-21 de ani beată moartă, poate că încă te mai străduieşti să fii cât se poate de galant şi să ascunzi aceste aspecte triste din viaţa englezilor, despre care, oricum, voi rămâne cu o părere foarte bună, după mai puţin de cinci săptămâni petrecute aici.

Cu voia Domnului, voi vedea curând şi cum sunt scoţienii la ei acasă. Până atunci, să povestesc puţin cum sunt englezoiacele la beţie.

Cum n-am habar cum fac cele care se îmbată prin Ibiza, Antalya sau Zakynthos (unde prietenul meu Dionysios mă asigură că există doar o singură staţiune de dezmăţ total, în rest insula fiind foarte cuminte), pot spune că cele de prin Brighton măcar se îmbată în linişte. Destule de-abia se ţin pe picioare, dar măcar rămân cu hainele pe ele şi parcă nu-s zgomotoase cum fac mulţi bărbaţi pe aici.

Aşa erau şi cele trei cu care m-am întâlnit cu două seri înainte de Valentine’s Day. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care în liceu mai auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: “Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”.

Nicidecum! Două erau măcar acceptabile, iar cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La vreo 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Desigur că am devenit repede curios de spectacol, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară (foarte multă lumea fumează aşa pe aici, că ţigările la pachet sunt prea scumpe).

A mai întrebat pe trei alţii după aceea şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a sosit începând să organizeze plecarea, în timp ce cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card.

Puteam face orice şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol.

În orice caz, probabil că treaba cu consimţământul nu era greu de rezolvat, mai ales că, la despărţire, noua mea prietenă m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere, deşi eram un străin. Le-am condus până la autobuz doar să mă asigur că nu se urcă la volan bete.

Însă n-am mai avut vreme să le fac poza pe care tocmai cea mai trează îmi ceruse să le-o fac (oare asta probează ce mi-a spus fata din Londra, că numai britanicele bete se oferă să fie fotografiate?!).

Autobuzul era deja în staţie, în timp ce prietenele ei erau greu de adunat, căci, efectiv, nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe alta. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Prietena ei care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar amica mea – studentă la limba şi literatura engleză.

Era de-abia ora 21:00 seara şi se aflau la vreo trei km de casă. Numai Dumnezeu ştie cum vor fi ajuns, dar bănuiesc că pentru niciun şofer de autobuz din UK nu este vreo situaţie inedită şi va fi ştiut să le ajute.

Altfel, eu nu pot să sper decât că vorba auzită de la un diplomat american acum cinci luni – “Dumnezeu are grijă de lunatici, de beţivi şi de Statele Unite ale Americii” – se potriveşte şi în cazul UK.

Adică grija Lui nu îi exclude pe aceşti britanici, dintre care tot mai mulţi îmi spun fără ocolişuri (nu am avut ocazia să aflu părerea acestor copile şi nici nu întreb oamenii, pur şi simplu reiese din discuţii) că ei sunt seculari, nereligioşi sau atei. Ba chiar aud că sunt destui localnici care nu au nici măcar aşa-zisul botez anglican.

Aici e rădăcina problemelor. Unde nu mai există noţiunea de Dumnezeu, degeaba ai umplut pereţii cu avertismente privind relaţiile sexuale la beţie sau mesaje cu schepsis care doar-doar or convinge vreun beţiv să nu se suie la volan.

La fel, degeaba dai o grămadă de bani să înveţi tinerii despre sex sigur (safe sex), pentru a reduce numărul de adolescente gravide – cel mai mare din toată Europa în UK! În zadar ţii lecţii de sex oral, că normalul este riscant – tot ai printre cele mai multe avorturi din UE!

Din păcate, doar privite strict cantitativ ar fi lucrurile acestea ceva tipic britanic. De fapt, ele se întâmplă peste tot în lumea civilizată. Şi nu este deloc neimportant, cum sunt convins că îşi vor zice destui dintre cititorii mei, întrebându-se “ce l-o fi apucat pe ţăcănitul ăsta?” (pe mine), de scriu despre aşa ceva.

Nu ştiu care alt subiect este mai de viaţă şi de moarte decât relaţiile sexuale! Şi sunt sătul de ceea ce cred experţi peste experţi despre treaba asta, căci văd la ce rezultate duce ştiinţa lor – eu am pe Cine să cred!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (1) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Încă nu m-am lămurit cât de gravă e problema trasului la măsea în UK. Ceva-ceva tineri făcuţi pulbere am văzut, mai ales duminica dimineaţa, dar nu şocant de mulţi - ori aşa sunt eu, mai greu impresionabil?! Totuşi, din câte se vede, autorităţile par a se da de ceasul morţii ca lucrurile să nu depăşească anumite limite.

Orice ar face, dar nicidecum să transforme vânzarea alcoolului în monopol de stat, ca în Suedia şi Finlanda, ori să ridice limita de vârstă de la care tinerii pot cumpăra băutură, precum în SUA. Britanicii merg categoric pe o strategie greşită, de a lua cu binişorul o chestiune care este pe cale (zice presa lor, nu eu!) să le scape de sub control.

De pildă, iată o mostră de abordare politicoasă a problemei. Pe rafturile cu băuturi ţi se spune să te simţi flatat dacă arăţi aşa de tânăr că dai impresia a avea sub 21 de ani şi ţi se va cere să te legitimezi. Frumos nu?

Poate că este şi o şmecherie la mijloc, deoarece, scriind cifra de 21, l-ai putea intimida pe câte unul nici să nu mai încerce să cumpere băutură dacă nu are vârsta respectivă. Însă limita legală rămâne la 18 ani, aşa că ulciorul nu poate merge de multe ori la apă.

Decurgând din prima, o altă mare problemă pe aici se arată a fi aşa-numitele cazuri de date rape. Mai pe româneşte, violul în urma unei întâlniri sau: bei până nu mai ştii ce şi cu cine ai făcut, ba poate că cel căruia acum îi pui în cârcă o infracţiune îţi era prieten apropiat sau concubin. Pesemne că, într-adevăr, cazurile sunt atât de dese precum le receptam ca cititor online al ziarelor din UK, încât a fost nevoie de afişe precum cel de faţă în ditamai universitatea.

Dacă atâtea fete beau până aproape de pierderea cunoştinţei, mai poate fi valabilă plângerea lor că au fost violate? După interminabile discuţii şi soluţii contradictorii oferite de instanţe, se pare că se impune părerea majoritară că violul echivalează strict cu lipsa exprimării consimţământului.

"Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA - este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare", zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri, de parcă beţia şi/sau violul ar fi nu-ştiu-ce activitate din programa universitară.

Cu toate acestea, poţi să fii achitat la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici faptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]