Life after prosperity [Viaţă după prosperitate]

For decades, generation after generation of people in the ‘free’ Western world have been brainwashed to believe that, as long as they work hard, they can succed in life, and… have it all.

We’re entering the fifth year of Global Economic Crisis and the twelveth year of War on Terror (after two knock-out Septembers, in 2001 and 2008), yet there’s no sign that the world would ever be prosperous again.

After having spent so many years in schools and universities, young people in Ireland, Spain, Italy, Portugal, Greece or Romania find themselves to be part of a ‘lost generation’.



Not that the future looks much brighter for American, British, German or French youngsters. No matter how many newer and newer smartphones and other gadgets appear, the future looks dumber and dumber for everyone.

Our world – closely connected and flooded with often useless information – is nothing but a madhouse.

A giant suverillance society, where people are force-fed the dreams they should dream and the aspirations they should have. Apparently free, all of us are allowed to believe in whatever we want, and do what ever we want.



Anything is negotiable, everything is relative. There is no God, nor any supreme good. There are alternatives to everything one man considers to be an ultimate truth.

Everything but two dogmas are to be challenged. The moral superiority of democracy and capitalism shouldn’t be put into question. Dare to doubt these, and you’ll considered an extremist and gradually outcast, disenfranchised, liquidated!

Free (?!) education systems are still preparing people for a free (?!) world, where democratic values were supposed to guarantee the right to a prosperous life for everyone.



But that world is not more. So what are young people to believe? They have been learning about a world of peace, universal human values, and endless economic opportunities. No word about the afterlife, about what truly matters beyond all these fictions.

Everything they learned about was how to become the perfect cannon fodder for ideological and economic wars, to find the meaning of life in consumerism, lured by the fata morgana of prosperity.

Today, the chances of peace are deteriorating rapidly, and human rights are often abused within the temples of democracy that preach them…



As for the idols of prosperous economy, there have all “fell on their faces, shattered and broke into pieces.” The world is not a comfortable place to live in anymore.

There’s no fun, no delight, no pleasure, and no confidence in a marvelous future with major wars (Israel-Iran, Turkey-Cyprus, China-Japan), as well as famine, ecological and economic disasters looming ahead of us.

There must be life after prosperity, but how would that life be?! People (especially youngsters) are not ready to cope with this (not simply unfamiliar but outrightly) hostile new world.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

The happiness of having a cross to bear [Fericirea de a avea o cruce de purtat]

What is the meaning of life? Why are we born and where are we heading to after death? Do we just vanish as if we never existed? Do we get other lives to spoil or to redeem the mistakes we made in our current life?

In the secular Western world the great majority of people are busy struggling for the ‘here and now’, thus remain untroubled by existential questions. There are so many things to do, so many mesmerizing illusions to run after… Who cares about what comes when this life ends?

The very few who still wonder what’s after death, end up decreeing that it’s all a matter of choice. Anyone can choose what to believe. There can’t be One Truth, they say, unable to understand that an infinity of possible truths is impossible.

Nevertheless, curious or not about what comes after the foreseeable end of life, all people want to be happy, whether they know it since early childhood or realize it later. But how do we understand what happiness is?

Is it the one that drinking a bottle of Coca-Cola promises? Is it the one that makes you lick your fingers at KFC? Is it kept safely in bank accounts, to be consumed in a shopping spree? Is it found in the relentless pursuit of pleasures?

Does a smartphone bring happiness, does a big pay check maintain it, does a holiday to an exotic Asian country boost it? Does making easy money guarantee it? Does taking all these away mean supressing happiness?

Questions like these could go on and on… Is happiness nothing but a chemical reaction, a cocktail of circumstances and feelings?

Is it a sum of achievements? If so, what is achievement? Is it a state of mind? If so, what is mind? Is it the meaning of life? If so, what is life?

The problem with defining happiness is that it is often found in people who have less of the prerequisite conditions of happiness, as defined by the hedonist world we live in. On the contrary, those who apparently have it all in life rarely have… happiness.

The rich, the beautiful, the super talented, and the perfectly healthy don’t have a highest class ticket to happiness in their pockets. It’s not uncommon to see the poor, the ugly, the ordinary, and the disabled having found the happiness that others are yearning for.

This can’t make sense for the rational Western world, can it? But it does from an Orthodox faith’s perspective. For those who understand the Truth, life is not a journey in itself, with meaning and purpose to be found in the scant ‘here and now’.

Seen exclusively from within the constraints of matter, life’s pleasures and life’s griefs are hyperbolized. The modern man seeks more of the first, while desperately trying to run from the (often unavoidable) latter.

However, seen in connection with their unseen Maker, with the ever-after, our lives have different meanings. Happiness unveils itself as unspoilt by petty pleasures, nor diminished even by the deepest sorrows.

Happy are those who have a cross (meaning: suffering, incapacity, humiliation, loss etc) to bear, assured that the reward for everying borne with dignity comes in the afterlife, not those who think that covetously improving the comfort of this life is the key to happiness.

Maybe this is why there are so many crosses*** in Romania, a country so full of unhappy people, since most of us put our hopes in the shallow values of the Western world. Maybe all these crosses are to remind each of us about our personal crosses.

We can try to fit into a better functioning society, where everyone’s goal is to get rid of any burdensome aspect of life, and live plainly, enjoyably. Many emigrate and fit in, many others don’t. In rare happy cases, some find a cross to hold on to in their adoptive country.

People fool themselves that they can be happy among others who don’t know where they are coming from, nor where they are going to. Others imagine that happiness has nothing to do with any metaphysical definition. 

Understanding why we are here and where we are going to can be the toughest thing for a man to face in life. Coming to terms with one’s cross is a long, painstaking process. It could last a lifetime. A life deprived of the comforts and delights much treasured today.

Some think that they are perfectly happy without ever asking themselves about the meaning of life. Or they simply adhere to catchy definitions regurgitated by vain trend-setters of which all ages of history are full.

But would these phony perceptions of happiness last beyond the grave?! Could anyone find a generally applicable definition of happiness without having discovered their personal cross in life?

*** NOTE: The 10 pictures of crosses were taken in various places throughout Romania in 2011 and 2012. For a detailed photo see the first comment below.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Mănăstirea Putna – “Ierusalimul neamului românesc” [Putna Monastery – “Romanian nation’s Jerusalem”]

N-or fi nici 150 de ani scurşi de când Mihai Eminescu socotea Mănăstirea Putna, ctitoria aproape să împlinească 550 de ani a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca fiind “Ierusalimul neamului românesc”.

Vorbe prea mari, din cărţi pe care în zilele noastre nu le mai deschide nimeni?! O sintagmă pompoasă, dar desuetă, care nu rezonează cu manelele a căror bogăţie stilistică ţine hangul sărăciei sufleteşti a celor care se adapă cu ele?!

Mai poţi vorbi de ceva sfânt – căci în acest sens era folosită de Eminescu ideea de Ierusalim, de ceva care să le fie sfânt tututor românilor – în România?

Ce mai este sfânt şi pentru câţi dintre locuitorii unei ţări relativ creştine, unde cele care par a se preţui mai mult sunt fie sfântuleţul smartphone, ba sfântul BMW, ori sfântul cont bancar, sau sfântul tupeu şi unde toţi ne bălăcim într-o sfântă ipocrizie?!

Până să calci pe la Putna, este inevitabil să nu ţi se gârbovească mintea sub povara multor temeiuri care să crediteze dureroase îndoieli precum cele mai sus. 

Odată ce te-a binecuvântat Dumnezeu să ajungi pe acolo, nu că ţi s-ar preschimba subit amarul zilnicelor dezamăgiri în dulceaţa nădejdilor senine, dar măcar revii întrucâtva pe linia de plutire, te restabileşti în credinţă, cutezi să mai speri.

Mai poţi nădăjdui că noaptea nu poate să fie absolut neagră, câtă vreme o armată de oameni în straie negre încă mai luptă, ca să răzbată către noi lumina adusă de Hristos în lume.

După ce ai străbătut aproape întreaga porţiune de dealuri din jumătatea rămasă românească a Bucovinei, spre nordul judeţului Suceava (SV), ajungi la Putna, într-un luminiş duhovnicesc din ceea ce fusese cândva un ocean păduros. 

Încă de la intrarea, prin trei rânduri de porţi (care arată cât s-a extins mănăstirea de-a lungul veacurilor), surprinde plăcut sobrietatea locului. Treptat, eşti îndemnat să laşi lumea aceasta învolburată în urmă, să intri în pridvorul celeilalte, cea veşnică.

Nici urmă de bâlci, de tarabe cu magneţi de frigider, covoraşe, brelocuri, căniţe, mici, bere sau îngheţată. Cum, din păcate, se mai găsesc în jurul altor mănăstiri, chiar din Bucovina.

Mai pe urmă, biserica şi zidurile înalte arată a bastion al credinţei, o dovadă vie că lupta – pentru sufletele fiecăruia dintre noi şi sufletul neamului în sine – încă se poată, după cinci veacuri de la punerea cu botul pe labe a turcilor otomani. 

Mormântul lui Ştefan cel Mare – cel fără de care nici Moldova (aşa ciopârţită cum a rămăs azi), nici România, ba poate nici vreo Uniune Europeană (ci un mare califat?!) nu ar fi existat – nu poate să nu-i impresioneze pe cei care mai au o licărire de cuget sănătos asupra istoriei.

La fel de impresionante sunt comorile de artă bisericească din muzeu şi icoanele calde dincolo de zidurile austere, ca de fortăreaţă militară. 

Dincolo de aceste impresii, care, măcar parţial, s-or putea desprinde şi din fotografii, ceea ce impresionează este atmosfera duhovnicească – întreaga dedicare a monahilor pentru orice ascultare ar avea şi deschiderea lor deopotrivă spre lume, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Desigur, şi în alte colţuri ale ţării, şi în alte mănăstiri mai puţin faimoase, sunt monahi care îşi ţin cu acrivie voturile, între care or fi şi sfinţi în devenire. Sunt şi alte locuri unde să te simţi binevenit, iubit, nu doar îngăduit ca vizitator. 

Totuşi, la Putna parcă simţi cum o întreagă oştire (una dintre cele mai numeroase comunităţi monahale din România, de 105 suflete) se află în lupta nevăzută cu puterile întunericului.

Iar din vâlvătaia încleştării, de parcă ar fi o ascultare în plus aplicabilă tuturor – de la cioban, la ghizii din muzeu, vânzători la pangar etc – fiecare astfel de luptător trebuie să facă în aşa fel, încât cu nimic să nu rănească, ci să-i odihnească pe vizitatori. 

Aceşti urmaşi ai Sfântului Ştefan cel Mare nu îşi mai poartă luptele cu buzdugane, nici cu săbii şi arcuri cu săgeţi, ci cu arme duhovniceşti şi, mai ales, cu zâmbetul pe buze. 

N-am văzut monah care să nu-ţi răspundă amabil, în condiţiile în care a-ţi păstra până şi răbdarea cea mai de suprafaţă, darămite liniştea necesară îndeletnicirilor duhovniceşti, este o uriaşă provocare în această mănăstire.

Sute de oameni (ba chiar mii – în zilele de sărbătoare) calcă pragurile mănăstirii zi de zi, cei mai mulţi ca turişti, vag sau deloc îmbisericiţi, alţii ca pelerini însetaţi de un cuvânt de folos, unii cu familia, alţii în grupuri mari, unii în excursie, alţii în vizite oficiale…

Vizitatori din toate colţurile ţării sau ale lumii, fiecare cu dorinţele ori, poate, chiar ifosele sale. Iar fiecăruia, turist gălăgios ori credincios evlavios, român (probabil) ortodox sau străin eterodox, monahii trebuie să le arate aceeaşi atenţie.

Şi la o întrebare tâmpă, şi la una cu miez duhovnicesc, şi în faţa unuia care te ia tare (ca pe un funcţionar de la ghişeu), şi în faţa unuia care nu-şi găseşte cuvintele (din cauza sfielii sau a cine-ştie-căror poveri de pe inimă), monahul de la Putna trebuie să se străduiască a rămâne în duhul de blândeţe a lui Hristos. 

Unii tineri se fac corporatişti (corporate people) şi îşi vând sufletele unor găunoase idealuri care se spulberă ca praful în vânt în faţa mormântului ori chiar mai devreme.

Alţii se fac monahi la Putna, acceptând invitaţia Mântuitorului de a prelua jugul Său, aşadar de a se face blânzi şi smeriţi cu inima. O fi zbanghie comparaţia, dar, pe cât de frapantă, pe atât îmi pare de relevantă.

Şi unii, şi ceilalţi, lucrează pe rupte. Dar ce imensă diferenţă de rost, între a munci ca o rotiţă în maşinăria capitalistă, ca o pregustare a muncilor veşnice, şi a lucra în slujba semenilor, ca pentru Hristos şi în nădejdea odihnei în Hristos!

De hram şi nu numai, Putna devine un furnicar supus unor constrângeri logistice comparabile cu cele pe care le înfruntă mari companii în goana lor după profit. 

Doar că aici nu se caută profitul în sens lumesc, ci păstrarea roadelor Duhului Sfânt, chiar şi în condiţii aparent potrivnice, de permanent du-te-vino, agitaţie, gălăgie, tulburare, valuri şi valuri de turişti şi pelerini.

Se înşală cine o crede că ordinea şi zâmbetul pe buzele pot fi păstrate doar cu o disciplină de colegiu iezuit, că monahii pot fi instruiţi să fie amabili şi gata. 

Inevitabil, te întrebi… Oare monahii aceştia când mai au timp să se dedice rugăciunii fără de care nu ar fi decât cuiere umblătoare pentru haine negre?

O fac în orele de rugăciune nocturnă, poate rupându-şi din puţinele ore de somn rămase, sau, care or fi mai sporiţi, poate că se roagă chiar când stau de vorbă cu noi. Când şi cum o fac, cum anume se păstrează legaţi de Dumnezeu, rămâne o taină.

Însă este neîndoielnic că fiinţe umane, trăind în condiţii atât de solicitante precum la Putna, nu şi-ar putea păstra dragostea de aproapele fără să rămână în legătură cu Hristos.

Dragostea şi pacea pe care le resimt cei care trec porţile mănăstirii nu pot fi obţinute prin dresarea sau autosugestia monahilor, ci ele sunt primite (ca să poată fi dăruite mai departe vizitatorilor) de la Duhul Sfânt, după rugăciuni stăruitoare. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (18) – War and peace / Război şi pace

[EN] The so-called ‘war to end all wars’ finished 93 years ago – at the 11th hour, of the 11th day, of the 11th month of 1918.  [RO] Aşa-zisul ‘război pentru a sfârşi toate războaiele’ s-a încheiat acum 93 de ani – la a 11-a oră, a celei de-a 11-a zi, a celei de-a 11 luni a lui 1918.

[EN] The whole world would change a lot, yet wars didn’t come to an end. [RO] Lumea întreagă avea să se schimbe mult, dar războialele nu s-au sfârşit.

[EN] Is the illusion that made soldiers charging senselessly towards certain death, over and over again, still present today ? [EN] Este această iluzie care i-a făcut pe soldaţi să şarjeze fără sens către moarte sigură, iarăşi şi iarăşi, încă prezentă azi?

[EN] I guess so; there are even more blood thirsty pacifists in our times as in 1914… [RO] Cred că da; sunt chiar mai mulţi pacifişti însetaţi de sânge în zilele noastre decât în 1914…

[EN] Aren’t peace activists very agggressive in our times? Can peace be preached with clenched fists and riots? [RO] Nu sunt activiştii pentru pace foarte de agresivi în vremurile noastre? Poate fi pacea predicată cu pumnii încleştaţi şi răzmeriţe?

[EN] Today – armed with iPods, smartphones, skilled with information technology. [RO] Azi – înarmaţi cu iPod-uri, smartphones, iscusiţi într-ale tehnologiei informaţiei.

[EN] Tomorrow – cannon fodder, ‘knowing’ death from horror movies, unaware of and unprepared for eternity. [RO] Mâine – carne de tun, ‘ştiind’ moartea din filme de groază, neştiutori şi nepregătiţi de eternitate.

[EN] Many of those dying in 1914-1918 (pic 1) had a warm sense of afterlife… [RO] Mulţi dintre cei care mureau în 1914-1918 (poza 1) aveau un cald simţ al vieţii veşnice…

[EN] Those who will die tomorrow – in wars ending the world, not all wars – are cold as statues (pic 2). [RO] Cei care vor muri mâine – în războaie ce-or sfârşi lumea, nu războaiele – sunt reci ca statuile (poza 2)…

[EN] Will death change anything for those who are already spiritually dead? [RO] Va mai schimba ceva moartea pentru cei care sunt deja morţi spiritual?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ochelari de soare contra unei lumi strălucitoare [Sunglasses against a glittering world]

Sunt ochelarist, dar nu din acela ‘de soare’, ci de… miopie. Iar în miopia mea sunt multe lucruri pe care nu le prea văd eu limpede pe lume. De pildă, port în gând o curiorizate care mă macină de mai multă vreme.

Oare cum arăta lumea înaintea folosirii  în masă – din a doua jumătate a secolului trecut, dar excesiv doar de vreo 20-30 de ani încoace, aş zice – a ochelarilor de soare?

Aud tot mai mult în jur oameni zicând că ‘au nevoie’ de ochelari de soare, de preferinţă nu din aceia ‘made in China’, ci cât mai de calitate (de pildă ‘made in Italy’). Această nevoie este reclamată chiar de unii care prea puţin stau în aer liber.

Oare cum suportau strămoşii noştri nu prea îndepărtaţi (bunicii şi străbunicii) lumina soarelui, în bătaia căreia petreceau mult mai mult timp decât noi?

Şi nu scurtă vreme, pentru câte o plimbărică până la un loc cu umbră, şi nici pentru o simplă relaxare, ci ca să facă munci grele: la sapă, la coasă, la fân, la secerat, la cărat una-alta, la spălat şi întins rufele, la câte şi mai câte.

Un răspuns parţial aş găsi: pe vremea aceea (nu mai în urmă de 50-60 de ani), nimeni nu ieşea din casă cu tărtăcuţa descoperită.

O năframă, borurile pălăriei sau cozorocul şepcii mai îndepărtau măcar o parte din lumină din calea spre ochi, deşi văd că, în zilele noastre, specialiştii (cine alţii? :-) pretind că până şi rama ochelarilor de soare ar trebui să fie groasă, pentru o protecţie sporită.

Însă şi astăzi, bombardaţi fiind cu mesaje care ne cer ‘să ne protejăm’, nu prea mai ieşim din cu capul descoperit, ci poate doar gol (de gânduri). Totuşi, indiferent ce om avea pe cap, de ce nevoia de ochelari de soare este tot mai mare?

Nu îmi explic. Petrecem noi mai mult în arşiţa zilei decât o făceau înaintaşii noştri, muncind din greu? Oare arde soarele mai tare, cum or zice unii ideologi ai încălzirii globale?

O fi ajuns lumea mai insuportabil de privit cu ochiul liber? Sau, poate, nu mai vrem să ni se vadă cearcănele, gândurile, confuzia, tristeţea, neliniştea? Ori să ne ascundem mai uşor zâmbetele false?

Să fie cumva ochelarii de soare un element obligatoriu pentru a a accede la ‘balul mascat’ ce a devenit lumea contemporană?

Mai întâi ochelarii de soare, apoi walkman-ul, iPod-ul, Smartphone-ul şi tot aşa… Accesorii indispensabile (?!) în trista lume reală din jur, fără de care mulţi nu pot apărea nici în (ne)fericita lume virtuală a Facebook.

Cum sunt destui care nu ies în lume, nici după lăsarea serii, fără ochelari cumpăraţi cu 102[a], 136[b], 140[c] sau 187[d] GBP – preţuri din Edinburgh (poza 3) de dinainte de creşterea TVA în UK şi, chipurile, unii la reducere cu până la 50%.

Nu cred ca protecţia sporită să explice preţurile afişate, ci mai degrabă fandoseala… Fendi[a], Prada[b], Gucci[c], Christian Dior[d].

Oricât de scumpi, ochelarii nu pot nici să ne ascundă preagolul (de bune) sau preaplinul (de rele) care ni se văd în ochi. Nici să ne facă mai suportabilă lumea din jur, care nu poate arăta mai bine decât arată nevăzutele inimi ale miliardelor de pâmânteni.

                                                                                                                                       

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]