The Scottish National Party may no longer be a mere curiosity [Partidul Naţional Scoţian s-ar putea să nu mai fie doar o curiozitate]

Scottish whisky, Scottish kilts, Scottish wool, Scottish golf courses, Scottish salmon and the magnificent Scottish Highlands, the delicious Scottish shortbread biscuits, and the awful Scottish bagpipes…

These were the commonest ‘iconic brands’ of Scotland, known all over the world, until May 5th 2011 – the day when the Scottish National Party (SNP) thrashed its rivals (Labour, Lib Dem, Tory) in the 2011 Scottish elections.

From this date onwards, maybe the SNP will have established itself as another ‘trademark’ of Scotland – a political force to be reckoned with, and no longer a mere curiosity.

I bet that the current ruling coalition in Britain, nor the Labour Party, were underestimating the SNP (actually, maybe they feared it!), yet to people from all over the world this Scottish Party may have not be anything serious at all.

There are smiliar pro-independence parties in other parts of the EU (Catalonia or Flanders for instance) but it seems that there is more to this SNP than just ‘rethoric’ – its minority government actually held on to power in times of economic crisis.

With 23 new seats in Holyrood (and a total of 69 in a devolved parliament made up of 129 legislators), the SNP is due to rule Scotland for another five years. The party is free to pursue further reforms that could make his country look even more ‘distinctive’ than the rest of the UK.

Moreover, the First Minister (Alex Salmond) will be able to call a referedum on Scotland’s independence, after he had to gave up a previous ambition.

There’s little doubt that the tide of dissatisfaction with Cameron & Clegg helped the SNP in Scotland, however, there must be more than that simplistic explanation.

In spite of his ‘fishy’ name, it seems that Salmond’s his politics is not as ‘fishy’ as those of other parties. Many Scottish voters – among whom my friend from the Highlands – think highly of him.

Whether this is but an illusion, it’s only for the Lord to know. I can only be a bit envious of the Scots who still hope that a man (+ party behind him) could change things for the better, while most of Europe is freezing under a thick layer of bitter disillusionment with politics.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (15) [From my forays into Scotland's heartland]

“Ce muzică ascultă scoţienii?”, mă întreba cineva, făcând referire – sper din toată inima să fi înţeles bine – la alte genuri (despre care spunea că i-au părut interesante) decât la exasperantele chiţăieli ale cimpoaielor.

Acestea din urmă, ba strică orice melodie cât de cât drăguţă de la radio, ba le poţi auzi pe fiecare stradă în Edinburgh – umflate din toată puterea plămânilor de diverşi indivizi roşii la faţă, dornici de un bănuţ contra delectării pe care cred că ţi-o oferă.

.

Ei, în afară de aceste sunete deloc dragi mie – pe lângă care guiţatul unei turme de porci mi-ar părea o simfonie, ba chiar şi acest nesuferit gen de muzică mi-ar fi suportabil – scoţienii mai ascultă şi chestii destul de haioase.

.

N-aş putea să dau nume de artişti (aşadar nici linkuri), însă, din prea mica mea experienţă prilejuită de unul dintre raiduri, ar fi vorba de un soi de… muzică de petrecere, care mi-a părut o combinaţie între country-ul din SUA şi sonorităţie specifice dansurilor irlandeze.

Există şi cluburi/discoteci (cu aceleaşi mizerii de MTV, bănuiesc), dar mai degrabă cei sub 23-25 de ani se înghesuiau să intre la aşa ceva. Cei mai în vârstă, par să prefere alt tip de localuri – un fel de pub-uri cu un cât de mic ring de dans, poate şi ceva de mâncare.
.

Mai ales în localităţile de prin Scottish Highlands, cred că localuri precum cele din imagine (din Inverness) sunt cele mai căutate, mai ales vinerea + sâmbăta. De oameni de peste vreo 25 de ani, puşi pe omorât plictiseală după o săptămână de muncă.

Îmbrăcaţi cam provincial – sau mai degrabă obişnuit, nu ca pentru o seară specială în oraş – muşterii acestor localuri par să iubească două lucruri: berea şi zbenguiala, un fel de dans în doi ca pe la nunţile româneşti – fiecare cum ştie, cum poate.

De-abia te strecori înăuntru, de câţi doritori sunt, şi de-abia respiri prin ceaţa ridicată de la dogoarea atâtor trupuri înghesuite, căci, spre mulţumirea mea, toţi fumează afară. Ai voie să scoţi paharul afară, dar nu să aduci ţigara înăuntru!

Ori că stau la mese, ori că se încumetă la dans, toţi par să fie încântaţi de muzica suficient de antrenantă, chiar şi atunci când vocalistul stă aşezat. Aşa, la o primă vedere, nimic nu m-a făcut să cred că nu s-ar cânta live.

Şi destul de tare, aşa încât îmi pare exclus să te duci în astfel de localuri la o… conversaţie. Cred că nici gândurile nu vrei să ţi le mai auzi într-o aşa seară de ‘distracţie populară’, darăminte vorbele, care mi-au părut mai mult simple interjecţii.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]