Îmi dau seama că este un subiect la fel de greu digerabil precum alte teme care au rămas necomentate pe MunteanUK. Să încerc, totuşi!
Ce ar fi fost Anglia (respectiv întreaga UK peste secole), dacă, în anul 978, tănărul monah devenit rege, Edward – cunoscut astăzi drept Sf. Edward Martirul – nu ar fi fost asasinat?
Poate că, peste nici 80 de ani mai târziu, ţara nu ar fi căzut aşa de uşor pradă lui William Cuceritorul, îndemnat şi susţinut de papa de Roma să treacă dincolo de Canalul Mânecii.
Poate că tăvălugul papist, care avea să şteargă urmele credinţei ortodoxe de pe insulele britanice, nu avea să se înfigă niciodată în solul britanic. Poate că Anglia, Scoţia, dar şi Irlanda ar fi rămas ortodoxe.
Ce s-ar ales de Ţara Românească (apoi de întreaga Românie), dacă, în 1714, drept credinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu nu ar fi fost decapitat împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de sfetnicul (+ ginerele) Ianache?
.
Poate că Unirea cu Roma şi dezastrele aduse de ea s-ar fi stins mai repede, iar un stat ortodox puternic la sud de Carpaţi, nu ar fi permis punerea tunurilor pe atâtea mănăstiri ortodoxe în Ardeal. Poate că unirea românilor s-ar fi făcut deplin încă din secolul 19.
.
Sau poate că nu. Poate că, de acolo de unde sunt, Sf. Martiri Brâncoveni şi Sf. Edward Martirul au fost şi vor fi mai de folos naţiunilor lor decât dacă vieţile lor pământeşti or fi fost mai lungi.
Poate că ascultarea rugăciunilor lor depinde şi de măsura în care mai sunt cunoscuţi şi chemaţi în ajutor de urmaşii lor. Sau poate că, invers, Preasfânta Treime nu va mai condiţiona de nimic (nici de nevrednicia noastră) împlinirea rugăciunilor celor care şi-au dat viaţa pentru credinţă.
Orice exerciţiu de ucronie nu trebuie să meargă până la păcatul de a specula că putem cunoaşte gândurile şi tainele lui Dumnezeu. Pretenţia aceasta luciferică a fost numai cauză de năpaste pentru omenire, deşi adesea ‘rebranduite’ (s-o zic în termeni de azi) ca ‘progrese’.
Multele întrebări care se pot ridica ne ajută să înţelegem de când a început decăderea unor naţiuni (Anglia sau România). Greu de crezut că decăderea (vizibilă şi prin raportarea la tot soiul de ‘idoli de consum’) să nu aibă legătură cu uitarea celor care ar fi putut fi modele.
Uitându-i pe cei care nu mai au nimic de pierdut– au câştigat totul, se află cu Hristos! – nu îi ştirbim cu ceva. Pe noi înşine ne dezarmăm de curajul pe care l-am fi putut învăţa de la martiri, curajul de a crede în şi a muri pentru Adevăr.
|