[EN] Political promises / [RO] Promisiuni politice

[EN] Two pics from clean cities like Edinburgh and London. [RO] Două poze din oraşe curate precum Edinburgh şi Londra.

[EN] Is there anyone as naive as to disagree with the words added to the images? [RO] Există cineva atât de naiv, încât să nu fie de acord cu vorbele adăugate pe imagini?

[EN] Is there anything that could change our opinion? [RO] Există ceva care ne-ar schimba părerea?

[EN] I don’t believe in revolutions making politicians swallow their words. [RO] Nu cred în revoluţii care să-i facă pe politicieni să-şi înghită cuvintele.

[EN] Nor do I advise trusting any political saviour.  What did Obamania achieve? [RO] Nici nu sfătuiesc a crede în vreun mântuitor politic. Ce a realizat Obamania?

[EN] I just want to say that, though painful, nothing is as liberating as telling the truth. [RO] Vreau doar să zic că, deşi dureros, nimic nu este mai eliberator decât a spune adevărul.

[EN] To the secular, I give a quote attibuted to George Orwell: [RO] Celor seculari, le dau un citat atribuit lui George Orwell:

[EN] “In times of universal deceit telling the truth becomes a revolutionary act” [RO] “În vremuri de amăgire universală a spune adevărul devine un act revoluționar”  

[EN] To the believers, I remind Lord Jesus Christ’s words: [EN] Celor credincioşi le reamintesc cuvintele Domnului Iisus Hristos:

[EN] “You will know the truth, and the truth will make you free” [EN] “Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

A royal irrelevance [O irelevanţă regală]

Is an event about which over two billion people (from all over, even the remotes corners of the world) talk about these days really relevant?

There’s no doubt that a massive hysteria has engulfed the country (a funny approach to it in The Independent) for the past months, but let’s assume this is not necessarily something bad. 

As long as Americans feed on the ‘presidential myth’ (resuscitated by Obamania in 2008), why shouldn’t the Brits have their own ‘royal myth’ revived?

Nevertheless, I dare ask: will this royal wedding boast British national pride, will it help weave back the national fabric torn by decades of multiculturalism? Will it change anything for the better for this nation? 

Is Great Britain’s Monarchy “a public relations stunt for British capitalism,” as the Trotskyists from The Socialist Worker claim?

To what extent is the Royal Family an asset or a burdening liability? Will the royal subjects feel duped when the news of a royal divorce will break? 

Would anyone invoke the cost of the ceremony – tens of millions of pounds, taken from HM Treasury’s (the taxpayers’) coffers, not from Her Majesty’s purse – if the country were to sink deeper into the economic crisis it has endured for the past years?

There’s hardly any doubt that a royal ceremony is an astonishing thing to watch – worth exploiting as a ‘great show’. Yet how relevant it actually is for today’s Britain?

May the Lord – Whose name was often invoked by Anglican wedding ceremony – bless Prince William and his wife Catherine! ...but I’m afraid no blessing ever comes from such ‘great shows’.

Especially if the ‘blessing’ was given by a dying institution (the Church of England) which is so far from truly knowing the Lord Whom the last Orthodox kings of England (before 1066) were serving.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (15) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

As the Perfidious Albion is about to join France, the USA & other more or less reluctant ‘allies’ in bombing Libya, the invoked cause of war is – time and again! – the need to provide the ‘security’ of the Libyan people.

If only things were as easy as the slogan “Bomb the tyrant, liberate the people!” (often used by leaders of the ‘free world’) goes! As a matter of fact, the elusive (and quite improbable for now) ‘liberation’ could only bring more misery for the Libyans.

It’s so sad to witness that Libyans are such misfortunate human beings who can only be liberated by bombs, and whose security can only be provided by destruction brought upon their country…

Is it because they happen to have a religious faith? That is they are ‘enslaved by faith’, as humanists could put it… Oh, it would have been so easy to offer them more ‘security’ to them, had they been a secular country!

“More CCTV means more security for you!” – Britain’s Big Brother says on posters that passers-by can’t miss, and he is as hypocritical as the self-proclaimed Brother Leader in Tripoli.

Any Big Brother – in the UK or any other civilised nation for that matter – promising a ‘free’ and ‘secure’ world without its Maker is as mad as the Brother Leader of the al-Jamahiriya.

Any God-less society could one day be what Libya is today, a land where the will of one man is done. Sooner or later, people are bound to look for a ‘saviour’ who would drag them out of the abyss where irreligiousness took them.

Yet there is only One true Saviour – all other fake saviours (including the so far benign Barack Obama who surfed a tsunami of Obamania in 2008) have only brought disasters after disasters upon mankind. Unfortunately, they will keep doing so till the end of times...

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (6) [Still waiting for the world revolution...]

Nu ştiu în ce măsură or găsi chinezii drept un lucru flatant sau mai degrabă blasfemiator faptul că, între adversarii supralicitatului preşedinte al SUA, Barack Obama, sunt destui cei care îl numesc adesea ‘MaObama’.

Ca photoholic, am constatat (cu această ocazie), într-o oază de aparentă prosperitate a Chinei (Shanghai), că niciun alt lider occidental nu apărea pe magneţii suvenir (de frigider sau cum le-o spune?!) în afară de Obama.

Cum nici “Chairman Mao” – cum îi spunea pe un ton plin parcă de evlavie o chinezoiacă de 26 de ani – nu a reuşit să facă din a sa ‘Revoluţie culturală’ una mondială, nici Obama nu a reuşit să schimbe mai nimic prin America.

S-a cam ales praful de sloganul “Yes We Can” şi, pe 2 noiembrie, se prea poate ca cel adesea numit “cel mai puternic om al planetei” să coboare de pe piedestalul de mare lider umflat cu pompa la rolul de curiozitate a istoriei.

Pare greu de crezut ca primul afroamerican ajuns la Casa Albă să fi vrut sau să fi putut declanşa o ‘revoluţie marxistă’, aşa cum este acuzat, dar aceasta nu-l face deloc inutil a servi ca o simplă diversiune înaintea a ce va urma după el.

Un nou război de uzură între preşedintele SUA şi un Congres ostil, care va atrage o aşa-zisă “Americă slabă”, va fi doar unul dintre ingredientele unui fundal pe care vor putea izbucni revoluţii, răzmeriţe, tulburări… din China până în România.

Cu prea mici excepţii (Australia, Suedia) unde lucrurile merg cât de cât bine (adică mai bine decât în alte părţi) mai toate statele sunt butoaie cu pulbere. Nu ne mai trebuie decât un incident gen “Sarajevo, 28 iunie 1914”, ca lumea să ia foc.

De-abia astăzi, o revoluţie poate fi cu adevărat mondială, nu neapărat graţie noilor tehnologii, care ar permite o ‘Revoluţie română’ (sau ce o fi fost ea) multiplicată la scară planetară, ci mai ales a dezumanizării masive din ultimele decenii.

Nu scindarea atomului este cel mai mare pericol pentru omenire, ci scindarea sufletelor, sfâşierea până şi a celor mai palide amintiri legate de un Creator de unde venim şi în faţa Căruia toţi trebuie să dăm socoteală.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A ‘British Obama’ and little truths that won’t change anything [Un ‘Obama britanic’ şi mici adevăruri care nu vor schimba nimic]

“Watching Germany rise from its knees after the war and become a vastly more prosperous nation has not been easy on the febrile British psyche.”

“All nations have a cross to bear, and none more so than Germany with its memories of Nazism. But the British cross is more insidious still.”

“A misplaced sense of superiority, sustained by delusions of grandeur and a tenacious obsession with the last war, is much harder to shake off. We need to be put back in our place.”

Wow, is this another attack on Britan from me, the ever ungrateful and shameless Chevening Fellow, as some ‘friends’ would say?!

Not that I wouldn’t agree with this diagnosis of the British psyche, but I must admit someone else put it better than I could have described it.

That someone is Nick Clegg (leader of the Liberal Democrats), a man who could – theoretically – become the UK’s next Prime Minister (or ruler of Britain’s Elected Dictatorship).

If he weren’t close enough to a historic electoral result – which doesn’t necessarily have to be an outright victory but could rather mean throwing the British political establishment into agonizing deadlock – these words would have remained unnoticed.

After all, the pro-EU, and anti-Iraq war Clegg first spit these little truths some eight years ago. Now, his enemies foolishly imagine that recalling his “attack on British pride” could supposedly tarnish his image of Britain’s Obama.

Well, I’d say it’s just an exaggeration, as I could hardly imagine that there is enough time left before the elections for any ‘Cleggmania’ to gather momentum.

He may talk about ‘hope’ and ‘change’ – just like Barack Obama had been doing for almost two years before the November 2008 Elections – yet Clegg is no more than an irreligious guy, and former playboy (if anyone can be cured of that :-)

Even if he won the elections, his party would not change anything for the better. Although he proves brave enough to tell some truths he’s from the same stock like Obama: very ambitious but rather shallow.

A charismatic character can help one win elections in the USA, and the entire world is curious if this could be done in the UK as well. As millions of Brit youngsters are brainwashed by the celebrity culture this is not altogether impossible anymore.

Neverheless, Clegg has a long way to gain the trust of the nation. Could the inherently euroreserved Britons trust a euroenthusiast (see here, here, here or here)?

Oh, old Monty – seen here (3rd pic) in a statue close to the UK’s Ministry of Defense (2nd pic) – , would you trust him if he were to tell you how to fight a war or rather not fight it? Could soldiers serving under the Union Jack (1st pic) in Afghanistan trust him?

Would anyone from Whitehall believe his promises of tax cuts when Britain is almost bankrupt? Won’t voters fear that a hung parliament could severely affect their lives?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (10) [Despre transportul în comun în UK]

This may be one of the weirdest posts I’ve ever published here, as only the pictures have anything in common with the theme of the curent series… But I can’t help writing another little story on an up-to-date Romanian reality, using British realities as background.

I may be hopelessly trapped within my own vanity – foolishly imagining that this MunteanUK is somehow interesting (?!) within its bizzareness or, at least, remains very different than a million other dull blogs.

Anyway, here’s what crossed my mind as I remembered the guy in the second image. He is a crook who approached me in Victoria Coach Station, and who tricked me into giving him £ 3-4, so that he could buy a ticket.

It didn’t matter that I had just heard Big Brother’s voice warning the passengers against this peculiar sort of beggars. Like all crooks, he came up with a what appeared to be a convincing story, almost hypnotizing me.

He fooled me just like a big Senegalese made me believe he was offering gold to me (a fascinating story, but only in Romanian) three years ago, in Cape Verde. Both in this British bus station and in Mindelo, I felt I was being tricked just as this was happening, but I couldn’t prevent it.

It wouldn’t be true to say that I am experiencing the very same feeling ahead of the Romanian presidential elections. Yet I wonder whether I’m not being tricked again, as long as – unlike most of the Romanian citizens – I want to go and cast my ballot.

Many people in Romania, of all ages and walks of life – both from the ever shrinking group of Orthodox faithful who practice their belief, and from the bulk of irreligious people – won’t bother to vote. Nevertheless, I want to do it.

I’ve made up my mind ever since my ‘favourite’ announced that he would be running for presidency this year. Although I’m far from being hyperenthusiastic (I’m leaving that for Obamaniacs all over the world), I’m comfortable with my decision.

Democracy is often a Russian roulette, and there’s not much genuine choice left for the voters. Citizens can only choose between some characters who had been previously pushed on the political stage by puppeteers.

Is the same choice left for Romanians tomorrow?! I couldn’t tell. All I honestly feel (it’s a feeling, I can’t explain it!) is that voting is better than not voting. I don’t believe in the theory of sanctioning (or delegitimizing) the political leadership by voting absenteeism.

Far be it from me to judge those who choose not to vote. God will judge us all, most likely not according to our political choices, like we often judge one another. Whether we vote or not, I feel like the whole country is in a bus station on the eve of these elections.

We can hop on the right or the wrong bus, not necessarily according to our wise or unwise choice, but to God’s will. The safety of the journey ahead of us depends not so much on the skills of the driver; it is all up to the Lord, and to how closely we follow His commandments.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (4) [Still waiting for the world revolution...]

Când am început acest serial – dedicat pateticilor comunişti troţkişti întâlniţi în UK –, în mod sigur nu conştientizam cât de aproape eram de a fi martorul unei isterii planetare, cu tot atâta fundament logic şi moral cât au şi visele utopice ale acestor triste personaje.

Nici nu am în seamă mai mult decât ca pe o curiozitate anunţul de mai sus (pentru mobilizarea electoratului american din UK) pe care l-am fotografiat când de-abia se încingea lupta pentru nominalizare în interiorul Partidului Democrat...

Iată cum ajung acum – şi pentru a câta oară?! – să constat că viaţa bate filmul şi că Obamania (care începuse să se manifeste şi prin UK mai demult) chiar a pus stăpânire pe o bună parte a celor din lumea civilizată (?!). Evident, nu şi pe necivilizatul de mine…

Pur şi simplu, orice mi-ai face, nu pot să pun botul la nicio ideologie contemporană, nici care ne avertizează despre sfârşitul lumii, care nu de la surplusul de dioxid de carbon din atmosferă va veni (Global Warming Hysteria), ci de la păcatele noastre, nici care ne promite o societate ideală, un comunism pur, troţkist (cum cred bolnavii aceştia de la SWP), însă, nici nu pot crede că schimbarea a venit odată cu Obamania…

Sau, mai degrabă – dacă Omul negru a venit :-) – înseamnă că schimbarea a venit la rândul ei, dar în niciun caz schimbarea în mai bine. În mai rău – da, încă este loc cât cuprinde pentru desăvâşirea în rău a civilizaţiei umane, însă mai binele din punct de vedere economic, social şi duhovnicesc (nu că hedoniştii ar pune preţ pe nevoile sufletului lor, slujindu-şi doar idolul trup) nu va veni.

.

Oare nu le-au ajuns civilizaţilor occidentali (britanici şi nu numai) câteva decenii în care s-a experimentat erezia prosperităţii, încât să se lămurească că mai binele nu poate veni nicidecum ca rezultat al progresului economic?

Dintre toate popoarele cuprinse de Obamanie, nici nu mă miră că, după zecile de milioane de americani contaminaţi de această boală, britanicii sunt în primele rânduri de alţi isterici, doar pe meleagurile lor s-a născut isteria legată de Prinţesa Diana…

.

O naţiune redusă, treptat, la o turmă de consumatori supravegheaţi permanent, de burţi amorale şi nereligioase întinse în faţa televizoarelor, nu poate decât să aştepte o revoluţie mondială (poate nu tocmai aceea aşteptată de către comuniştii britanici, dar, oricum, o revoluţie)… o mântuire, o eliberare din nonsensul hedonismului...

Aşa cum l-am văzut şi auzit eu pe acest Obama (în imaginea de mai sus), el are un singur lucru altfel faţă de tagma politicienilor de pe toate meleagurile – ştie să vorbească altfel decât în limba de lemn. Nu toţi vorbesc că ne aduc mai binele, nu toţi ne promit oportunităţi, progresul, bunăstarea, fericirea? Dar tot mai puţini au puterea de convingere a lui Obama, cum puţini au avut şarmul lui Tony Blair la vremea lui.

Nu cred însă în genialitatea niciunuia dintre ei! După opt ani de George W. Bush, respectiv 18 ani de Margaret Thatcher + John Major, şi Obama, şi Blair, doar au prins valul, însă niciunul nu are substanţă, nici vreo inteligenţă ieşită din comun (nu că aceasta ar fi o valoare în sine!) şi cu atât mai puţin vreo statură morală – sunt doar nişte animale de pradă de succes în jungla politicii.

.

Nu mă interesează cât de puţin populară este afirmaţia mea (cum tare a mai fost combătută deja :-), însă eu zic că nimeni altul decât Bush nu l-a adus pe Obama la Casa Albă, la fel şi cum pe Bush desfrânarea lui Clinton l-a dus în Biroul Oval şi nu vreun merit personal!

.

După părerea mea, nici Barack Obama nu va aduce ceva bun lumii, măcar să nu facă şi mai mult rău! Uitaţi-vă la Marea Britanie post-Blair, cu economie în prăbuşire, promiscuitate cât cuprinde, distrugerea familiei, şi ochi de-ai lui Big Brother peste tot! Măcar de ar arăta la fel de bine America post-Obama, dar s-ar putea să arate chiar mai rău de atât!

Orice ar zice istericii de pretutindeni, eu am convingerea că mai binele nu va veni, nici de la Obama, nici de la orice alt lider planetar! Acest mai bine nu ar putea veni decât de la Cel pe Care lumea nu-L vrea, deşi are aşa de mare nevoie de El, nu de la cei pe care lumea îi adoră.

.

Şi cum ar putea veni de la aşa un preşedinte pro-avort, mai ceva decât libidinosul Bill Clinton? Cum nu a venit nici în UK, de pe urma lui Blair, un avorţionist filo-catolic, care a îmbrăţişat până la urmă pe faţă credinţa papistaşă…

Orice ar crede ateii din jurul meu, mai binele nu va veni niciodată de la nişte lideri avorţionişti! Şi n-au decât să-i dea înainte toţi înţelepţii lumii aceştia cu ideologiile lor demonice şi să se chinuie să ne explice că, din cauza excesului de dioxid de carbon (între altele, cauzat, chipurile, şi de creşterea populaţiei care ar trebui redusă cu orice preţ!), ne merge mai rău…

.

Slavă Domnului, încă mai sunt destui oameni care se străduiesc să creadă în Cine trebuie, nu în miracolele, schimbările, revoluţiile pe care le propovăduiesc ei!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]