Confortabil, dar trist… [Comfortable, but sad…]

Scurmă printre tomberoane ori stau cu dinţii la stele, când nici gunoaiele nu le sunt pe aproape, îşi menţin silueta de teama hingherilor, fac baie numai când plouă, se încălzesc sub motoarele maşinilor recent parcate…

Mai primesc mângâieri şi smotoceli tandre de la unii copii, iar de la alţii – bâte, pietre, sticle, ba chiar petarde în urechi. Uneori, înfulecă pe săturate câte o porţie de mâncare de la cuţofili de toate vârstele. Alteori, sunt vedete de jurnal TV.

Apar în prime time, dar numai din întâmplare. Când se vorbeşte de muşcăcioşi feroce, mai mereu apar în cadru felurite potăi blajine… Se mai supără câte-un primar infectat cu electoralită, dar, altfel, sunt în voia lor şi, poate, fericiţi.

Detestaţi sincer de o majoritate mută, însă iubiţi ipocrit de o minoritate foarte vocală. Aşa sunt majoritatea patrupedelor vagaboante din România sau din lumea largă. Adesea mai preţuiţi şi mai liberi decât un om fără adăpost.

Ei sunt cei mai de jos, scursurile căţelărimii. Mai bine poziţionaţi în societatea câinească sunt cei care au stâpâni. Or duce-o mai bine sau mai rău, dar sunt ai cuiva. La vârful piramidei speciei se află privilegiaţii, precum cel din imagini (fotografiat în Franţa :-).

Oare pentru că ar fi un specimen de elită, care să ateste teoriile de sorginte darwinistă sau pentru că ar fi crescut într-o haită meritocratică îl găsim cocoţat acolo unde nici miliarde de prieteni bipezi de-ai săi nu-şi permit să viseze?!

Iată-l la volanul unei Toyota. Şi nu orice Toyota, ci una D-CAT – indicativ pe care l-am putea traduce, şugubăţ, printr-o referire la faptul că este deţinută de vreo ‘pisi’ :-) Care stăpână, după câte se părea, şi-a lăsat ghemotocul lăţos foarte comod, dar... trist.

Viaţă de câine. De ce el şi nu altul? Poate că Bubico din imagine ar fi lăsat cu drag scaunul Toyotei, pentru a fugări vreo mâţă, şi ar fi renunţat la programarea la coaforul canin, pentru pentru a se bălăci într-o baltă.

Tot astfel, “De ce nu şi eu?”, se întreabă omul, dar din cealaltă perspectivă – atunci când tânjeşte la un fotoliu călduţ, cât mai confortabil, mai plăcut, mai sus pus şi generator de cât mai multă invidie în jur.

Să nu mai tragă din greu, ca un câine – iată visul omenirii contemporane! Să scape de greu, pentru mai uşor. Facilul şi confortabilul este binele suprem, iar tot ceea ce se dobândeşte cu greu este desfiinţat ca o iluzie care nu merită efortul depus.

Toate privilegiile costă multă libertate şi, negreşit, dincolo de zâmbetele şlefuite de machiaj în reviste, ele sunt o sursă de tristeţe. Una câte una, înlesnirile progresului se prind ca lipitorile de noi şi ne storc de cele autentic omeneşti din noi.

În sine, nu-i nimic rău să visezi la mai bine, numai că, în lumea de azi (care adesea “zice răului bine şi binelui rău”), mai binele este duşman de moarte al binelui. Nimeni n-a murit de rău sau de bine, dar mulţi gustă prematur moartea în goana după foarte bine, mult mai bine, cel mai bine… 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Minciuna repetată de un milion de ori… [The lie repeated a million times…]

“Parcă vorbesc cu turcii!” – aşa sună o exclamaţie din popor, rămasă din moşi strămoşi şi menită să sintetizeze exasperarea în faţa unui interlocutor autoritar, convins că numai el are dreptate, consecvent (ca un bou?!) în a-şi susţine opiniile.

Ori că vobeşti cu Băsescu şi ai lui fanatici ieniceri portocalii, ori că vorbeşti cu Başesgioglu*** – tot acelaşi lucru este… nu te poţi înţelege, nu ai o limbă comună.

Nu că ar fi să dăm, neapărat, crezare ipotezei că familia Băsescu este de origine turcă, însă, pe unde a trecut cel mult-lăudat drept preşedinte-jucător, erou anticorupţie, reformist etc, a lăsat în urmă ceea ce lăsau şi turcii când invadau aceste meleaguri acum câteva sute de ani.

Jale şi prăpăd – oameni plecaţi în bejenie (ba chiar invitaţi să o facă!), cu veniturile jumulite, socotiţi drept leneşi şi inutili, spitale închise, natalitate în prăbuşire, resurse prădate, declin al autorităţii statale şi un sufocant simţământ de străin în ţara ta.

Nici urmă de progres economic, de reaşezare pe criterii meritocratice a societăţii, de valori europene, de instituţii ale statului de drept funcţionale… Sub nicio formă, nici urmă de ‘trai mai bun’, aşa cum se promisese în 2004.

N-a fost decât, vorba unui analist politic din UK (citată deja pe acest blog), de “o revoluţie a milionarilor contra miliardarilor”. Un jaf sistematic în favoarea unei găşti portocalii.

În tot acest timp, maşinăria de propagandă a funcţionat non-stop, scuipând aceleaşi şi aceleaşi minciuni, potrivit cărora ‘Băsescu = progres, democratizare, europenizare, dreptate, corectitudine, UE’, iar ‘ceilalţi (oricare ceilalţi!) = înapoiere, totalitarism, ieşire din Europa, nedreptate, corupţie, Rusia’…

În afara privilegiatei nomenclaturi portocalii, mai toţi românii au văzut că tot progresul nu este vreun colier de diamante (de oportunităţi care să ducă la un trai mai bun), ci un laţ tot mai strâns în jurul gâtului nostru.

Cu malefică perseverenţă, s-a construit o novlimbă (Newspeak) maniheistă, de genul “patruped bun, biped rău”. ‘Patruped = Băsescu şi ai lui, toţi cei care vor şi aduc binele ţării, prosperitatea şi dreptatea’, în timp ce ‘bipezii = duşmanii bunăstării (?!) aduse de Băsescu’.

Evident, cu excepţia specimenelor pitice şi a cocoşaţilor morali care se dau mari intelectuali (curat ‘ieoropeni’, precum în operele lui I.L. Caragiale), bipezilor le este mai greu să se coboare şi să-l pupe în fund pe Zeus.

Cu dispreţ faţă de definiţia de dicţionar a termenului, se tot vorbeşte de lovitură de stat şi de apărarea democraţiei prin răstălmăcirea ei, printr-un boicot care, chipurile, ar fi tot atât de onorabil precum cele la care chema Mahatma Gandhi.

După învăţăturile lui Joseph Goebbels, minciuna este repetată de un milion de ori şi difuzată pe canale variate, doar-doar o ţine. Deja, după opt ani de propagandă, minciuna că ‘Băsescu = cel bun, iar ceilalalţi = cei răi’ atât s-a lipit ca guma de mestecat în păr pe creierele unora, încât extirparea ei pare imposibilă.

Ei se socotesc a gândi ‘independent’, dar nu au mestecat ei înşişi guma respectivă, ci li s-a lipit gata rumegată de alţii. Nimeni, nici dintre cei mai apropiaţi, nu ar fi fost gata să moară alături de Ceauşescu, dar alături de Băsescu s-or găsi destui.

Numai Dumnezeu ştie dacă, în pofida milioanelor de minciuni băsiste s-or putea aduna destule milioane de voturi DA, pentru evitarea unui război civil. De nu, tot numai către El putem avea nădejde şi să-I cerem să ne ocrotească de ‘turcii cei dintre noi’.

*** NOTĂ: Pentru asocierea făcută, îmi cer iertare politicianului turc Murat Başesgioglu care, probabil, nu are nicio legătură cu Băsescu şi viaţa politică din România, dar mi s-a părut frapantă similaritatea dintre numelui lui şi cel al preşedintelui suspendat.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (20)

[EN] Where do young bright minds go, when they leave Romania? More and more often these days – to a British university… [RO] Unde se duc minţile strălucite, când părăsesc România? Tot mai des în aceste zile – către o universitate britanică...

[EN] Will they stay young and bright? That’s a thing no education system could guarantee to anyone. [RO] Vor rămâne tinere şi strălucitoare? Acesta nu-i un lucru pe care vreun sistem de învăţământ să-l poată garanta cuiva.

[EN] In spite of its attractiveness described on this blog, as well as on other sites (here, here, here) [RO] În ciuda atractivităţii sale descrise pe acest blog, precum şi pe alte siteuri (aici, aici, aici).

[EN] Studying and living in the UK may not be (the inexistent) ‘heaven on earth’  (possible reasons: here, here, here) [RO] A studia şi a trăi în UK n-o fi (inexistentul) ‘rai pe pământ’ (posibile motive: aici, aici, aici).

[EN] Still, Great Britain remains a land of opportunity for students from all over the world, especially from the EU. [RO] Totuşi, Marea Britanie rămâne un tărâm al oportunităţilor pentru studenţi din întreaga lume, în special din UE.

[EN] Getting there and finding a ‘good life’ may not be too hard, however, finding happiness will be as hard in the UK as in Romania. [RO] A ajunge acolo şi a găsi o ‘viaţă bună’ n-o fi prea greu, dar a găsi fericirea va fi la fel de greu în UK precum în România.

[EN] Universities and (apparently!) meritocratic societies may provide tools for earning one’s (presumably better) living. [RO] Universităţile şi societăţile (aparent!) meritocratice pot oferi instrumente pentru a-ţi câştiga o (presupus mai bună) existenţă.

[EN] But they can never grant a meaning to anyone’s living… Do the bright minds know this when they leave the meaningless Romania? [RO] Dar nu pot dărui niciodată un sens pentru viaţa cuiva… Ştiu aceasta minţile strălucite când părăsesc lipsita de sens Românie?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (9) [Romanian traces throughout the UK]

Pentru cine s-o întreba unde s-au dus (probabil unele dintre cele mai bune) cadre medicale ale României, astfel încât au ajuns românii cu bani să se trateze prin Austria, iar cei săraci să lase orice speranţe la intrarea într-un spital, poate că le-am găsit un posibil răspuns.

Măcar o parte dintre ei se află în UK, unde au şi o foarte activă asociaţie de profil – Societatea Medicală Română din UK (SMRUK).

Organizaţia le permite să schimbe impresii, sfaturi, experienţe sau chiar şi glume între ei şi serveşte drept ‘oglindă a României în UK’ – cu ce are mai bun acestă ţară; altfel, o prezenţă destul de tristă în presa lumii.

Flămândă de medici şi asistenţi medicali, Marea Britanie a ştiut să le ofere un loc de muncă recompensat, măcar financiar, pe seama pregătirii şi a importanţei sociale a activităţii lor. În privinţa altor recunoaşteri, probabil că le este greu precum şi altor imigranţi.

Nu doar că trebuie să cunoască limba engleză la un nivel foarte bun, cum am crede că trebuie să ştie doar specialiştii în ştiinţe umaniste, dar a reuşi ca medic sau asistent medical în UK prespune multe alte provocări.

Iar la a le face faţă, o avea micul ei rol şi “şcoala românească de medicină”, însă nu cred că unul atât de hotărâtor precum s-ar crede în România.

“Nu toată lumea are disponibilitatea reală de a o lua de la capăt, de la ZERO. Pot crede că o au, dar descoperă mai târziu ca nu e aşa şi …nu e bine”, scrie un tânăr medic român din UK pe siteul SMRUK.

Întreaga mărturie merită citită, pentru a ne face o imagine despre ce înseamnă a fi ‘cadru medical din România, la muncă în UK’, însă mă voi opri la un fragment care mi s-a părut relevant.

“Când am început să lucrez, am avut un mare complex legat de educaţia primită în România, de originea mea, şi-am întâlnit alţii care simt la fel ca mine.

În acelaşi timp, am întâlnit persoane care sunt foarte mândre de experienţa lor, de ceea ce au realizat în ţară şi care vin cu expectanţe financiare/sociale nerealiste”.

Aici, aş vrea să atrag atenţia oricăror ‘purişti/puritani’ ai limbii române că nu este cazul ca cineva să se simtă ofensat de cum este înlocuit cuvântul românesc ‘aşteptări’ cu ‘expectanţe’ (un evident barbarism).

Mulţi dintre noi chiar şi în România fiind, brutalizăm limba română, darămite de am trăi între străini. Apoi, într-o ţară de limbă engleză, fenomenul îmi pare de mai mică amploare decât ce se petrece cu limba românilor (fie ei ‘intelectuali’) din Italia.

În fine, să continui citatul: “După ce m-am mai liniştit am ajuns să apreciez trecutul meu, să văd mai clar care sunt calităţile şi neajunsurile educaţiei primite şi ale ţării din care provin.

Cred acum ca declinul valorilor, superficialitatea, lipsa de persistenţă în act sunt la fel de întâlnite în Occident şi că nu trebuie să astepţi ajutorul nimănui, ca să te scoată din vreo dificultate, pentru că de fapt toată lumea este prinsă în fel de fel de dificultăţi.

Românii sunt cel puţin la fel de capabili ca şi restul lumii, dar mult-mult prea divizaţi”– sună aceeeaşi tristă concluzie auzită sau citită de atâtea şi atâtea ori.

Aceasta în privinţa românilor. Privitor la societatea britanică reiese încă o dată o trăsătură pozitivă, meritocraţia – (deşi pusă la îndoială; vezi aici sau aici) – demnă de a primi eticheta de ‘bun exemplu britanic’ pe acest blog.

Ceea ce nu înseamnă că drumul imigrantului este mai uşor într-o astfel de societate.

“Încrederea fiecărui pacient trebuie câştigată. Încrederea colegilor/superiorilor trebuie câştigată”, mai spune medicul român, ceea ce nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni.

Însă vine şi avertismentul: “Toate se câştigă greu şi se pierd uşor. Accentul nu ajută. Cunoştintele solide sunt bune, umorul şi talentul de a comunica sunt esenţiale”.

Plus speranţa că, spre deosebire de România, sacrificile pe care le presupune o carieră medicală merită asumate: “Şi nu e loc pentru impostură”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (7) [Romanian traces throughout the UK]

Oricui s-ar găsi în capitala scoţiană în a doua jumătate a lunii august, în vremea Edinburgh International Festival, poate că îşi va face vreme pentru o manifestare oarecumva marginală marelui eveniment, dar, din 1947, cel puţin la fel de celebră.

Mă refer la Edinburgh Festival Fringe, unde a ajuns şi românul despre care am mai scris că, încetul cu încetul, a dat lovitura. După munci cinstite, dar nu prea onorabile pentru blazonul de actor, acum se ocupă numai de actorie.

Iar al său one man show, “A Sense of Delicacy” – o dramatizare după “Însemnări din jurnal unui om temperamental” de Anton Pavlovici Cehov – ajunge acum şi în Edinburgh, după premiera pe West End (Leicester Square Theatre), la Londra.

Să fie aceasta o versiune britanică de American dream? Să fie un exemplu că, indiferent de criza economică, cine urmăreşte cu încăpăţânare un vis, încă şi-l mai poate îndeplini pe tărâm britanic?

Poate un succes teatral – care rămâne, orice s-ar zice, o chestie foarte de nişă în ziua de azi – să mai schimbe în bine imaginea românilor din UK?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (4) [Romanian traces throughout the UK]

În a patra sâmbătă din acest octombrie 2009 cu cinci sâmbete, va avea loc a doua ediţie a Conferinţei Studenţilor, Profesorilor şi Cercetătorilor Români din Marea Britanie pe care nu pot decât să o salut şi eu. Măcar dacă intră cineva pe blogul meu şi dă click mai departe, măcar să ştie că există aşa ceva, şi tot ar fi un folos!

În sfârşit, altceva – la care m-aş fi dus şi eu dacă mă aflam în UK la momentul desfăşurării. De fapt, cu totul altceva decât anunţurile pentru vreo seară de ‘discotecă românească’ cu care eşti îmbiat din când în când (permiteţi-mi să nu dau niciun link pe această temă).

La acest fel de evenimente ţi-ai aduce aminte exact de chestiile din România (inclusiv anumite preferinţe muzicale) de care nu vrei să-ţi aduci aminte. De ce, mă rog, ai vrea să-ţi aminteşti cum se distrează românii?

Oare măsura succesului în viaţă acesta este: cât, cum, unde, admirat de către cine etc te distrezi? De la ce anume să fii distrat? – iată o întrebare shakesperiană la care omul contemporan refuză să-şi răspundă, deşi absolut totul în viaţa oamenilor de azi depinde de răspunsul la această întrebare.

Oare mulţi imigranţi români (din UK sau de aiurea) suferă că, deşi or fi ajuns la o stabilitate în privinţa confortului material, ceva se întâmplă, încât nu se mai distrează în ţara adoptivă?

Destui imigranţi români din UK suferă de faptul că britanicii “nu se distrează” sau “n-o fac ca noi”, căci astfel de plângeri am auzit. Or fi întemeiate?! Că mie unuia britanicii (mai ales cei sub 30 de ani) , dar mai ales scoţienii mi-au părut destul de puşi pe distracţie…

În schimb, iată ca mai sunt şi împrejurări (precum această conferinţă) unde să te duci pentru că te-a luminat Dumnezeu să-ţi iei viaţa în serios. Poate sunt naiv, poate nu multă lume mai ia în serios şansa de a studia în UK, dar eu sper să fie încă majoritari cei care o fac.

Acolo, eşti între oameni care, poate (sau or fi şi ei ‘închinători la idolul distracţie’ într-o formă mai rafinată?!), au şi altceva în minte decât robia muncă-distracţie-muncă-distracţie, în care trăiesc miliarde de contemporani de-ai noştri.

Oameni cu aplecare către studiu, cu planuri, ambiţii, interese, căutări, curiozităţi, vise... La intrarea mea la facultate, una dintre dezamăgirile vieţii mele a fost să văd ce oameni goi pe dinăuntru (shallow people) ajung studenţi.

Oare ar fi temeiuri să sper că – dat fiind sistemul meritocratic din învăţământul britanic (deşi nu poate fi absolutizat, existând şi critici serioase) – numai oameni interesanţi s-or aduna la evenimentul a cărei promovare o fac acum?

Dacă n-o fi mari chestii să afli din discursuri (deşi temele îmi par interesante), cu siguranţă conferinţa aceasta este o bună oportunitate de socializare (networking), de la care un blogger fotoholic ca mine sigur ar ieşi îmbogăţit.

Evident, numai un mic vârf de aisberg din miile de studenţi şi profesori români din UK va participa. Dar mă bucur că li se oferă oportunitatea să se vadă în acest context.

Sper ca, până la urmă, din conlucrarea organizatorilor, să iasă ceva bun pe termen lung, nicidecum o ‘circotecă românească’ – lucru constatat despre împrejurări în care s-au reunit români din Spania (pe viu) şi Italia (din auzite).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (7) [Our student, our master]

Ori că eşti analfabet într-ale computerului (teoretic aproape imposibil, căci, chiar dacă la University of Sussex vin studenţi din colţuri îndepărtate din Africa, Asia sau Caraibe, n-or avea bieţii aceia multe, dar internet şi PC-uri sigur au!), ori că eşti mai mult decât alfabetizat (şi, prin natura profesiei, ajungi să petreci şi până la 15-16 ore din 24 în faţa unui monitor), când începi studiul aici trebuie să treci printr-un IT induction course. Adică, să te pui la punct cu toate facilităţile informatice oferite.

Şi chiar că sunt multe pe care trebuie să le ştii: cum îţi schimbi parola şi la ce servicii îţi dă ea acces, cum foloseşti propriul sistem de e-mail (Mulberry, o ciudăţenie open source), cum şi unde intri online, unde găseşti un computer doar să-ţi faci temele pe el, cum şi de unde să printezi, câţi bani ai în contul pentru printat şi cum îl reîncarci. Başca, despre accesarea online a serviciilor bibliotecii se face un curs separat…

Acest IT induction course intră iniţial în taxa de studii, dar dacă nu-l urmezi, vei fi obligat să-l urmezi contra cost. Nu contează nicio diferenţă de rasă, statut, avere, gen, dizabilitate, aberaţii sexuale practicate (corect politic este să spui orientare sexuală, dar eu sunt politic incorect, nu se vede asta?), însă tot mai mult şi mai mult Big Brother nu acceptă analfabetismul IT… sigur ştie el de ce, nu-i aşa?

Întreg sistemul aservit studentului (oare?!) te face să te simţi ca un stâpân (de aici numele serialului acesta), pe când, în realitate este o subtilă formă de sclavie, pentru că nu poţi opta să-i dai un profesor o lucrare scrisă cu stiloul. Doar facultatea ţi-a pus toate mijloacele tehnice la dispoziţie, încât să devii tu însuţi un soi de componentă tehnică a unei economii prospere… oare de-asta să însemne o facultate umanistă?

În fine, ideea de bază este că aici poţi fi student doar cu o foaie şi pix, toate celelalte de care ai nevoie (dacă eşti Chevening Fellow ţi se dă şi laptop!) fiindu-ţi oferite. Şi pentru că mai ai şi 100MB de documente, stocabili pe serverele instituţiei, nici măcar un memory stick nu-ţi trebuie decât la absolvire. Evident, bani să ai – între £ 3,000 şi £ 10,000 ca student străin (a se vedea taxele pentru 2009).

Aparent, totul este făcut pe aici să gândeşti liber, să n-ai niciun fel de griji, doar-doar vei sta cu burta pe carte, convins că, având o facultate în UK, intri de pe prima treaptă într-un sistem meritocratic. Şi chiar şi pe această mică treaptă eşti în cu totul altă lume decât conaţionalii tăi care nu ajung să facă o facultate – vezi aici sau aici despre sărăcia din Glasgow.

Totuşi, sistemul este perfect amoral, iar dintr-o facultate britanică poţi ieşi o eficientă rotiţă a unei eficiente maşinării economice, dar nu ştiu cât de om ieşi dintr-o astfel de facultate umanistă, unde la fel de libere şi accesibile precum facilităţile oferite de noile tehnologii informatice sunt şi alcoolul, promiscuitatea, avorturile, dezmăţul de orice fel.

Orice aptitudini profesionale ai dobândi, toate sunt menite ca să munceşti, să aduni bani, pe care să-i cheltui pe distracţie, căci hedonismul este suprema valoare seculară a lumii de azi, iar partying-ul este expresia reprezentativă a unei vieţi bune, reuşite, de succes, în care te simţi bine... dar nu ştii cine eşti, de fapt.

Te crezi stăpân, dar tot Big Brother ţi-e adevăratul stapân nemilos, pe lângă care sistemul sclavagist (abolit în UK în 1833) sau exploatările patronilor haini din cărţile lui Charles Dickens rămân doar poveşti – sclavie ca în lumea liberă de azi nu a mai fost niciodată!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (5) [Working in the UK]

Poate că ultima oară când am scris pe această temă am lăsat impresia că sunt o vulpe din aceea ce nu ajunge la struguri şi am ceva cu aceşti corporate people.

Deşi nu am de ce să-i invidiez (căci, bieţii de ei, mulţi sunt ca nişte roboţi fără suflet de luni până vineri şi beţi ca nişte porci de vineri până duminică), revin şi din altă perspectivă.

De pildă, nu pot să nu admit că întreaga economie britanică prosperă*** de pe urma serviciilor financiare.

Nu, nu ţine de aroganţa britanică (ci este realitatea crudă pentru orgoliul oricărei mari naţiuni europene!), a recunoaşte faptul că şi Bundesbank şi Banque de France şi European Central Bank au nevoie de serviciile City-ului fără de care ar fi efectiv handicapate în a accede la marile jocuri financiare mondiale.

În plus – dacă acum 15-20 de ani, City-ul era încă o relicvă a spiritului antreprenorial de secol 19 şi nu ajungeai broker de bursă sau asigurări, bancher ori expert contabil decât dacă veneai dintr-o familie de atare tradiţie burgheză – acum oricine, din orice ţară a lumii, poate căpăta un job aici.

Sunt peste 500 bănci în City şi Docklands plus multe alte instituţii financiare (companii de asigurări, consultanţă, contabilitate, fonduri de investiţii, intermedieri în afaceri de miliarde euro etc), încât mi-e greu să cred că cine este într-adevăr bun în domeniu nu ar putea reuşi să-şi găsească de lucru dacă este priceput în domeniu, fie şi fără să fi absolvit o facultate de profil în UK.

Iar asta exclusiv pe baza meritelor sale, căci UK este percepută a fi o ţară coruptă doar în proporţie de 14 la sută. Aşadar, aş oferi sfatul nepatriotic ca nimeni să nu-şi mai piardă vremea în sistemul bancar românesc, dacă poate veni la Londra.

Desigur că, pe lângă a suporta mersul cu metroul, se mai cere ceva – să mai laşi la o parte din metehnele multor români convinşi că fără pile nu se poate. Ba se poate!

Din umilul meu contact cu lumea asta (doar am studiat European Political Economy la SEI şi am avut zeci de întâlniri cu responsabili din departamentele din subordinea premierului Gordon Brown, din Foreign Office, HM Treasury, think-tanks, the City of London, Scottish Gov, universităţi din Anglia şi Scoţia etc) am constatat că, oricâte cusururi s-ar putea găsi acestei ţări, în linii mari, este într-adevăr o meritocraţie.

O avea bube şi sistemul acesta (vezi critici vizavi de varianta americană aici, aici şi aici), dar, în orice caz, pare mai bun decât ce am avut în România şi înainte, şi după 1989.

Apoi, dintre toate simpaticele studente cu care am vorbit pe aici (că rareori intru eu în vorbă cu cineva de parte bărbătească, doar dacă-i musai :-), niciuna nu părea descurajată de sistemul deja clasicizat în UK de accedere într-o profesie (prin găsirea, uneori cu 6-12 luni înainte de absolvire, a un stagiu de practică la o firmă renumită; cu depus răbdător multe CV-uri; cu dat interviuri şi concursuri).

Câţi dintre studenţii din România ar putea să-mi de aceeaşi impresie, câţi poartă în ei convingerea că sistemul funcţionează?!

Şi la profesori, şi la studenţi am observat o anumită convingere plină de relaxare că, odată ce ai terminat o facultate în UK, automat ai devenit parte a unei elite, că efortul tău intelectual îşi va găsi răsplata cuvenită, mai devreme sau mai târziu.

Mă rog, City-ul poate ţine de mai devreme, căci este locul unde poţi fi propulsat mai rapid de la statutul de student amărât la cel de expert financiar, fie el şi junior.

Pur şi simplu, în UK nu am văzut atotprezenţa contramodelului şmenarului, bişniţarului, şmecherului de orice fel, al manelistului, al baronului local şi al beizadelelor sale etc, care să îţi vâre mereu degetul în ochi cu opulenţa şi nesimţirea lor.

Şi să te facă să nu uiţi vreo clipă că ei o să fie mereu peste tine, deşi tu nu vrei defel să fii ca ei, ci doar să fii lăsat a fi tu însuţi şi să-ţi fie respectată munca. Aşa ceva nu vezi în UK decât în presa bulevardieră, însă nu am resimţit apăsarea contraexemplelor menţionate la tot pasul, precum în România.

De aceea, pentru oamenii care nu-L au ca măsură a tuturor lucrurilor pe Hristos (încât să nu pună atâta la inimă strâmbătatea lumii ăsteia şi toate lucrurile acestea trecătoare), UK pare o ţară mai normală decât România, iar readaptarea la atmosfera dâmboviţeană poate fi o experienţă greu de îndurat, poate precum sevrajul celor care vor să se lase de heroină.

Pe ceilalţi am să încerc, prin umilele mele păreri de pe acest blog, să-i încredinţez că, practic, o viaţă creştinească poţi avea şi muncind în UK, şi muncind în România. Pentru că acasă poate fi oriunde te poartă El, mai ales dacă ţii în suflet nădejdea că ACASA adevărată nu este nicăieri pe lumea asta...

*** NOTĂ: Ehei, ce repede a schimbat lucrurile criza financiară, dar ceea ce scriam era perfect valabil la momentul redactării acestei postări...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (4) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă prin această University of Sussex or exista atâtea bârfe despre un profesor sau altul cum le auzeam pe vremea studenţiei mele, însoţite de dezvăluiri incendiare prin afişe lipite într-ascuns la avizier ori numai prin desenarea unor caricaturi.

Cel puţin la o primă vedere, imensa diferenţă de statut (însoţită de un deficit de comunicare pe măsură) dintre student şi profesor, atât de răspândită în universităţile de la noi prin care am trecut, nu există aici.

Între dovezile de civilizaţie universitară este şi faptul că, peste tot, Buletinul (newsletter-ul oficial al Universităţii) stă alături de săptămânalul The Badger al Uniunii Studenţilor (USSU).

Iar dacă numărul curent din prima publicaţie este deschis de un articol cuminţel despre stabilirea de parteneriate în cercetare, ziarul studenţilor combate bine cu un material despre calitatea proastă a hranei din campus.

Eu nu am a mă plânge, dar numai pentru că nu-s pretenţios, altfel remarc la rându-mi că posibilităţile de alegere sunt cam limitate, deşi, strict cantitativ – ai multe locuri de unde să cumperi mâncare în fiecare zi, cam până la ora 22:00.

Însă nici pe departe să se pună batista pe ţambal, câtă vreme Universitatea a pus chiar la dispoziţie o sală pentru proiecţia unui documentar (accesibil şi online) realizat de studenţii care vor mâncare mai bună şi care au aruncat mănuşa administraţiei şi corpului didactic pentru o dezbatere pe asupra subiectului.

Oricum, curat temă electorală, căci în februarie au loc alegeri pentru o nouă conducere a USSU!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]