O fi altfel pe alte meleaguri unde secularizarea are sute de ani de istorie – nu doar vreo 164 de ani, de pe la 1848 – dar în România pare lipsit de sens a te gândi la eroi şi fapte de eroism fără să-ţi vină în minte jertfa Mântuitorului Iisus Hristos.
Şi la noi s-a încercat o secularizare a eroilor, o rupere a lor de Semnul Crucii sub care au luptat şi au murit. Şi care apare încă cele mai multe monumente dedicate lor.
Încercarea de a-i separa pe eroi de înţelesul duhovnicesc al jertfei lor se făcea în vremea comunismului şi, din păcate, se mai face şi în vremurile de libertate (inclusiv pentru apostazie) de care încă ne bucurăm.
Desigur, şi în afara rostului adus de Hristos în lume, există acte eroice în faţa cărora ne plecăm. În toate vremurile, în toate locurile şi în toate civilizaţiile, sunt oameni care pun mai presus de ei înşişi şi de viaţa lor câte un ideal a cărui împlinire este aşteptată să servească semenilor.
Au murit sperând la ceva, fie că moartea lor avea să se soldeze cu un palpabil succes din perspectivă istorică pentru statul sau naţiunea sub ale căror flamuri au luptat.
Dar există, evident, şi milioane de fapte eroice inutile. Care nu au avut consecinţe pozitive în viaţa semenilor. Ba dimpotrivă. Să ne gândim doar la milioanele de ostaşi germani şi japonezi căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial.
Tot aşa, de sub lupa mioapă a cercetătorului secular, moartea a sutelor de mii de români de prin stepele şi lagărele din Rusia nu poate fi privită decât ca o tragică inutilitate.
Cu totul altfel vede moartea lor, adesea în condiţii groaznice – deloc spectaculoasă, precum a eroilor sovietici din filme – Biserica ai cărei fii au fost majoritatea covâşitoare a acelor ostaşi.
Pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, eroii au şi o zi a lor – Înălţarea Domnului. Indiferent de sensurile omeneşti pe care le putem da morţii lor, adevăratul rost al sacrificiului lor numai în Hristos poate fi descrifrat.
De aceea, pentru cei care izbesc cu piciorul în ţepuşă, rostul milioanelor de morţi – în urma cărora România nu este mai mare, mai bogată, mai civilizată, ci tot necorelată la trendurile progresului, săracă, înapoiată etc – rămâne indescifrabil.
Dar pentru Biserică, nici un erou nu este mort degeaba, căci destinul în veşnicie al unei neam nu se calculează în tone de carne de tun eficient folosite sau irosite în jocuri geopolitice.
Mai mult contează numărul celor care, ducându-se dincolo cu nădejdea în Învierea lui Hristos, pot cântări mai mult în balanţă decât nenumăratele păcate ale generaţiei actuale.
Luaţi de pe ogoare, de pe băncile şcolilor, din uzine, din braţele mamelor şi ale iubitelor, din biserici sau, poate, chiar de prin crâşme – şi aruncaţi în văpaia războiului, pentru a fi sfârtecaţi de obuze sau ucişi prin înfometare în lagăre.
Cu tot ce au avut, cu bune şi rele, au fost rupţi de rosturile lumeşti şi duşi la război, fiind jertfiţi “pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român”.
Numai Dumnezeu poate şti dacă şi cât cântăreşte jerfta lor inclusiv pentru mântuirea noastră, a urmaşilor lor de azi, adesea sinucigaş de indiferenţi faţă de patrie, credinţă strămoşească, aspiraţia de întregire a neamului, libertate şi demnitate.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|