Comoara nevăzută [The unseen treasure]

“Îl interesau comorile îngropate în România, chiar înfiinţase un departament secret care se ocupa de acest lucru. Iar despre Constantin Brâncoveanu se spunea că dăduse peste o comoară imensă…” 

“Se bănuia că sub Aşezămintele Brâncoveneşti s-ar afla tuneluri secrete care ar putea duce la legendara comoară, şi că de aceea Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor clădiri”.

Aceasta este mărturia fostul său operator de film despre mult prea regretatul (pentru a i se potrivi eticheta de‘tiran’) Nicolae Ceauşescu. Până şi asasinarea dictatorului ar putea fi explicată prin faptul că demolările sale i-au atras un blestem al urmaşilor lui Brâncoveanu.

C-o fi aşa, că n-o fi… contează mai puţin. Important este că această ipoteză istorică arată cum Ceauşescu, aidoma ceauşeilor (cu păr schimbat, dar nu şi năravuri), cocoţaţi la putere în urma sa, au ratat adevărata comoară imensă a naţiunii române.

O fi fost Constantin Brâncoveanu, într-adevăr, un om nespus de bogat, un Prinţ al Aurului (cum era poreclit de turci). Poate că averea lui era comparabilă cu a unor personaje biblice precum Avraam şi Iov.

Însă comoara lui cea mai de preţ este cea din ceruri, pe care şi-a agonisit-o încă înainte de a o fi sporit şi mai mult prin moartea martirică.

Din păcate, sub lupa istoricilor seculari, ba chiar şi a unor ‘fani’ de peste veacuri, dar care să nu le împărtăşească credinţa, Sfinţii Martiri Brâncoveni rămân de nepriceput.

Cum, să fi fost chiar atât de bogaţi, însă să nu fi negociat cumva eliberarea cu nesătulul Sultan şi hrăpăreţii săi slujitori de la Istanbul?! Aşa ceva pare de neconceput în zilele noastre!

În mod tragic pentru Ceauşescu, dar şi pentru noi toţi este faptul că el nu a rezonat decât parţial cu destinul istoric al românităţii. A despărţi acest destin, al istoriei omeneşti, de miezul său ortodox este lipsit de sens.

Nici fondatorului statului numit încă România, Alexandru Ioan Cuza, nu i-a fost dragă Ortodoxia, nici prea lăudatulului său urmaş, Regele Carol I – în vremea căruia au fost dărâmate mai multe sau cel puţin tot atâtea biserici*** precum în epoca lui Ceauşescu.

Nici nefericitul rege, venit la Gurile Dunării, ca să facă de strajă intereselor Germaniei, n-a înţeles destinul naţiunii române, ci a murit de inimă rea. Acest acest popor de opincari nerecunoscători – pe care socotea că îl scosese din beznă – nu voia să lupte de partea unei cauze pierdute de la început.

Bucură-se acum, căci un alt urmaş de-al său, Traian Băsescu, va pune şi ultimele găini cu ouă de aur tot în proţapul Germaniei! Dar nu se va bucura mult...

Alergarea către comorile pământeşti ale lui Cuza (în beneficiul stăpânilor masoni din Franţa), al lui Carol I (pentru scumpa lui Germanie), ale lui Ceauşescu (de dragul unei ficţiuni personale despre poporului român) sau a lui Băsescu (pentru păpuşarii din UE şi, iarăşi, Germania) nu va ţine decât până la mormânt.

Or, comoara credinţei dreptslăvitoare ţine mai mult decât viaţa de aici şi rămâne neatinsă de prădăciunile unor satrapi vremelnici, slugoi ţinuţi în jilţ de mai marii lor, odinioară de la Istanbul, azi de la Berlin, Bruxelles, Washington DC sau de aiurea.

Poate că, nu pentru (ne)meritele nevrednicilor de noi, ci prin voia Domnului şi jertfa mucenicilor Săi, de care a dat destui şi acest neam, comoara aceasta va rămâne până la sfârşitul vremurilor!

*** NOTĂ: Ar fi vorba, doar pentru Bucureşti, de 25 demolate în vremea lui Carol I, respectiv 23 – în timpul lui Ceauşescu. Desigur, aştept alte surse mai precise, care ar putea confirma sau infirma ceea ce am găsit eu.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]