Totuşi, cum se face că oamenii refuză să îşi mai amintească şi de cea de-a treia parte a butadei filosofului francez, care adaugă: “Eu sunt, deci Dumnezeu este” (Sum ergo Deus est) şi fug mereu de cunoaşterea Creatorului?
Iar dacă de evidenţa prezenţei Lui te mai poţi ascunde cumva, sub voaluri ţesute din ceţoase concepţii despre ‘totul’ care ar fi apărut din ‘nimic’, ce te faci cu evidenţa evidenţelor, cu moartea? Până acolo, poţi să faci ce vrei, cum vrei, cât vrei, să-şi tot gândeşti şi răzgândeşti sensul vieţii după cum pofteşti...
Dar ce mai poţi zice dincolo de pragul morţii? Când şi aşa este preaplină de parametrii incontrolabili viaţa aceasta, ce te faci în cea de dincolo, de apoi? Dacă lucrurile sunt infinit mai puţin controlabile precum aici?
Aşa-zişi oameni deştepti, cugetă toată ziua câte în lună şi în stele, declarând că dincolo nu mai este nimic precum nici înainte n-ar fi nimic, motivând cu uşurinţă măcelărirea nenăscuţilor oameni. Şi îşi pierd timpul gândindu-se la tot soiul de imposibilităţi, lăsându-şi propria moarte să-i prindă pe negândite...
Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?
Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.
Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
Ce poate fi mai tragic în stupizenia sa decât omul modern care îşi petrece viaţa gândindu-se la infime posibilităţi (“Ce-ar fi să câştig la Loto?”) fără să-şi oprească vreun mic răgaz spre a a se gândi la cel mai cea mai mare probabilitate a vieţii sale?
Refuzul evidenţelor este, adesea, jalnicul rezultat al gândirii aşa-zis libere şi se arată a fi suprema valoare umanistă a omenirii contemporane. Omul civilizat al zilelor noastre – blindat pe dinafară de ştiinţă şi tehnologie şi căptuşit pe dinăuntru cu o cultură fără valoare, consumistă şi hedonistă – este despuiat.
Uitând că este muritor, omul civilizat poate înfăptui crime de neconceput în cele mai înapoiate triburi din Amazonia sau Africa. Uitându-şi nemurirea, îmbogăţit în nimicuri, omul care şi-a uitat moartea este cel mai de plâns dintre toţi. Dar cine să-l mai plângă?
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|
5 comments:
Salutari Bogdan,
Interesant acest "gand la moarte".
Intr-adevar, cea mai de nezdruncinat certitudine a vietii este chiar sfarsitul acesteia: moartea.
Dar oare chiar este cu adevarat un sfarsit ?
Poate ca omul modern ignora moartea si pentru ca o vede (asa a fost educat) ca pe un "Game over", si nu ca pe un nou stagiu al vietii sale. Si daca moartea chiar ar fi Sfarsitul, atunci ce rost ar avea sa te gandesti la ea ?
Daca lumea moderna nu a reusit sa mascheze intru totul faptul ca oamenii mor, daca umbra mortii mai poate fi inca zarita si miasmele ei nu au putut fi cu totul acoperite de parfumul artificial al distractiilor, atunci modernitatea incearca macar sa ne convinga ca este irelevant sa ne gandim la aceasta mare taina, moartea, pentru ca nici macar nu este o taina, cum taina nu este nici a stinge lumina apasand pe un banal intrerupator.
Si daca moartea este sfarsitul, daca nu este inviere, "zadarnice sunt toate", dar si "totul este permis", doua extreme intre care oscileaza astazi marea masa a omenirii, si care ne permit sa gustam iadul inca de aici de pe pamant.
Nu pot decât să-ţi dau dreptate în felul în care pui problema, prin prisma lumii din jur...
Cu adevărat, câtă vreme moartea n-ar fi altceva decât un 'game over', de ce şi-ar bate cineva capul a se gândi la ce şi cum o fi?
Totuşi, eu am încercat să pornesc de la premisa (cea adevărată, zicem noi, creştinii) că nu este un 'game over', ci un eveniment de maximă însemnătate pentru fiecare.
Este o punere faţă în faţă, pe de o parte cu Creatorul nostru, pe de alta cu faptele noastre.
Astfel, de-abia după moarte, taina tainelor, ni se dă 'cheia' prin care să dezlegăm atâtea lucruri pe care nu le-am înţeles cât am trăit.
Unii cred că n-ar fi nimic de aflat 'dincolo', dar aceasta nu face decât să dea frâu liber tuturor îndemnurilor demonice, care ne zic că "totul este permis".
Nu ţi se pare că, până ce oamenii tot mai credeau că există 'ceva' după moarte şi că de toate vor da socoteală, lumea era mai decentă şi mai sinceră?
Acum, odată ce lumea 'civilizată' a renunţat la 'superstiţia' că ar fi ceva dincolo de moarte, toate lucrurile o iau razna, iar oamenii sunt aşa cum ne-a prevenit de acum 2000 de ani Sf Apostol Pavel...
...adică: "iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,
lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,
trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei".
Cum bine zici în acest memento mori, moartea e cea mai importantă certitudine. Însă în mod paradoxal alungăm gândul la moarte ca pe un gând parazit, care ne răpește bucuria de a trăi după canoanele acestei lumi.
Unii sfinți au dormit în timpul vieții într-un coșciug, tocmai pentru a se gândi mereu la Dumnezeu, la judecată, la adevărata viață. Într-o rugăciune de seară, și noi ne exprimăm temerea ca nu cumva să nu murim peste noapte:”oare nu-mi va fi acest pat groapă?”.
Dacă ne-am gândi mai des la moarte, am evita multe din păcatele pe care le facem...
* * *
Continuă să scrii pe blogul tău, chiar sunt de folos articolele de aici!
@ Lidia
Dacă ne-am gândi în mod sincer la moarte, cu adevărat temându-ne de ea, am fi mai grijulii de mântuirea noastră, aşadar mai fericiţi.
Din păcate, vrăjmaşul mântuirii ne face adesea să credem că nimicurile pe care le considerăm chinuri în lumea de aici ar fi deja 'iadul' şi că moarte ne 'eliberează' cumva.
De multe ori, oamenii credincioşi care îndură reale chinuri nu tânjesc după moarte, ci Îi dau slavă lui Dumnezeu, răbdând totul cu nădejde.
Pe când noi, muritorii de rând, ne cam plângem din orice, suntem veşnic nemulţumiţi şi cârtitori. Sau prea uşor ne lăsăm amăgiţi de gânduri negre - eu unul mai cad în capcana aceasta :-(
*
Faptul că am măcar vreo două cititoare este o sursă de optimism.
Să dea Domnul să îmi revin, să pun în scris şi în imagini multele idei pe care le am! Doar cu râvna pentru MunteanUK stau foarte prost în ultima vreme...
E păcat să nu scrii dacă Dumnezeu ți-a dat acest talant...
Cât despre gândurile negre,ne dau târcoale tuturor, e un război duhovnicesc pe care îl ducem dar Dumnezeu ne arată și calea de a o scoate la liman.
Așadar..stand up!S-or înmulți și cititorii, și cititoarele, dacă or vedea că te ocupi în continuare de blog.
Post a Comment