[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (23)

[EN] A wonderful photoblog with images from all over Romania – especially landscapes. [RO] Un minunat photoblog cu imagini de peste tot din România – în special peisaje.

[EN] I’m no specialist, but this guy seems to be one of the best Romanian photographers of today. [RO] Nu-s specialist, dar acest tip pare a fi unul dintre cei mai buni fotografi români de azi.

[EN] He lives in Cluj-Napoca (CJ county). Some of his best pics  – from England, Scotland and Romania. [RO] Trăieşte în Cluj-Napoca (jud. CJ). Unele dintre cele mai bune imagini de-ale sale  – din Anglia, Scoţia şi România.

[EN] Another astonishing photoblog – dedicated to Romanian UNESCO heritage sites. [RO] Alt uimitor fotoblog – dedicat siteurilor româneşti din patrimoniul UNESCO.

[EN] The effort to take photographs in dozen of places in three years (2005-2008) is outstanding. Other pics of this guy here. [RO] Efortul de a face fotografii în zeci de locuri în trei ani (2005-2008) este remarcabil. Alte poze ale acestui tip aici.

[EN] He lives in Edmonton (Canada) and his wedding pics are excellent, too. [RO] Trăieşte în Edmonton (Canada), iar pozele sale de nuntă sunt, de asemenea, excelente.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Cum se face whisky-ul [How is whisky made]

În afară de o prescurtată istorie a acestei băuturi, de pe un site cu atât de numeroase referiri la Scoţia precum este MunteanUK, parcă n-ar trebui să lipsească un răspuns la întrebarea: cum se face whisky-ul?

Ocazie cu care, punând între paranteze cuvintele, fac încă o (foarte dragă mie :-) lecţie de lexic al limbii engleze. Poate că or fi de folos aceşti termeni, cândva, cine-ştie-cui…

Producerea nobilei licori, cu o mare însemnătate în istoria Scoţiei din ultimele veacuri, dar şi în economia scoţiană de astăzi, începe de la lanurile de orz – ingredientul principal.

Plantă uşor adaptabilă unui climat sucit (nu excesiv de friguros, dar adesea lipsit de razele soarelui), orzul (barley) este cultivat în imediata apropiere a distileriilor sau cumpărat de producătorii de whisky de la fermieri locali.

În afara culturilor de orz (poza 2) asemănătoare celor din East Lothian (3), un whisky de calitate mai are nevoie şi de o apă bună (4) de care aceste meleaguri nu duc lipsă.

Se preferă orzul de primăvară (cultivat în martie-aprilie şi recoltat în iulie-august), iar odată strâns de pe câmp, este adus în distilerii, precum cea de la Glenkinchie (5), situată în East Lothian, la vreo 25 km SE faţă de Edinburgh.

Amestecat cu apă vreo 2-3 zile, orzul îmbibat este apoi întins pe o suprafaţă plană (de piatră), pentru a germina circa o săptămână. În urma acestui proces (malting), se obţine malţul (malt).

Deşi orzul ud a fost vânturat permanent, uscarea lui propriu-zisă urmează a se face într-un cuptor (kiln), cel mai adesea încălzit cu turbă (peat), ceea ce îi dă un iz specific – de pământ şi de fum.

Într-o moară, malţul este măcinat până se face făină (grist), iar aceasta va fi amestecată cu apă fierbinte (la 63-68 grade Celsius), devenind un soi de terci (mash).

În această etapă, terciul din cazane (imaginile 7, 8) mi-a părut că miroase foarte îmbietor, ca o fiertură delicioasă, în care ai fi tentat să te înfigi imediat. Din amestecul fierbinte va rezulta un lichid plin de zaharuri (wort).

Pasul următor este punerea la fermentare, prin adăugarea drojdiei de bere (yeast) şi răcirea la 20-25 de grade Celsius a compoziţiei, care începe să duhnească (9, 10).

Fermentarea transformă zaharurile în alcool, care va fi captat prin distilare (11, 12, 13) sub formă de aburi condensaţi (low wine). Ce rămâne (pot ale) pe fundul cazanului de cupru este folosit ca furaj sau, în viitor, drept combustibil ecologic.

După o distilare dublă (sau triplă la Glenkinchie), whisky-ul (total incolor, dar care îşi capătă culoarea specifică ulterior) este gata de pus la învechit (maturation sau aging) în butoaie, de regulă de stejar, adesea aduse din SUA.

Dacă butoaiele au ţinut anterior alte băuturi (sherry, vin), ele vor îmbogăţi aroma whisky-ului, din care 0.5-2% (angels’ share) se evaporă anual. Legea scoţiană prevede ca Scotch să nu fie numit whisky decât cel maturat minimum 3 ani. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

One of the most shameless consumerist deceits: ‘soft’ drinks [Una dintre cele mai neruşinate înşelăciuni consumiste: băuturile ‘răcoritoare’]

Sold everywhere from the poorest countries in Africa to the richest countries in the EU, these so-called ‘soft’ drinks are nothing but tasty doses of poison.

Why are they called soft? They surely aren’t soft on anyone’s teeth, stomach, liver, pancreas or colon!

If they drank such drinks on a regular basis, even Robocop or Terminator would eventually suffer massive (and possible unrepairable) damage.

Why are they sometimes called refreshing? Who does truly feel refreshed after ingesting so much sweetness?

How healthy is to drink up to 50% of the entire recommended daily amount of sugar in just a portion of 250 ml? And who has had enough after just one portion?

Why do they dare to claim that they quench people’s thrist? I bet I’m not the only one to feel thirstier and thirstier after having a sweet drink?

Maybe drinking them is less dangerous (?!) than smoking, but isn’t drinking soft drinks at least equally addictive?

Would the revenue of producers significantly drop if these drinks were as heavily taxed as tobacco products? And would there be health benefits?

Why do all heavy drinkers of these light beverages pretend that they are happier on advertising posters or in video commercials?

At least those who drink alcohol feel a form of elation, don’t they? But who has ever found happiness while gulping down a soda or any (industrial, not home made) juice?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (30)

[EN] The tallest observation wheel in Europe. [RO] Cea mai înaltă roată de observaţie din Europa şi a treia cea mai înaltă din lume.

[EN] At 135 meters, it’s also the third tallest in the world. [RO] La 135 de metri, este şi a treia cea mai înaltă din lume.

[EN] The biggest – in Singapore. The second – in China. [RO] Cea mai mare – în Singapore. A doua – în China.

[EN] London Eye – an iconic brand of London, like the Big Ben. [RO] London Eye – o marcă iconică a Londrei, precum Big Ben-ul.

 

[EN] Also near the river Thames, but on the opposite bank. [RO] Tot lângă râul Tamisa, dar pe malul opus.

[EN] Pictures taken soon before and after sunset on a warm February day. [RO] Fotografii făcute curând înainte şi după apus, într-o zi caldă de februarie.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (37) [Things like these, only at the Brits]

Pentru o liră (£ 1), dintr-unele toalete publice din UK (la Londra, acum s-of fi răspândit) puteai cumpăra astfel de periuţe de dinţi, nu tocmai comestibile, dar cu siguranţă... mestecabile.

Pusă într-o biluţă de plastic, o gumă de mestecat în formă de periuţă cu mâner (Fuzzy Brush) îţi promite curăţarea dinţilor şi împrospătarea respiraţiei.

 

Interesanta idee s-a născut în Ţările de Jos (la Amsterdam), a călătorit prin Australia, dar avea să devină o afacere de succes în... Anglia. 

În 2008, cică fuseseră deja vândute 70 de milioane de bucăţi, mai ales în UK, SUA, Canada, America de Sud, Asia etc... Oare se vinde şi prin România?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Life after prosperity [Viaţă după prosperitate]

For decades, generation after generation of people in the ‘free’ Western world have been brainwashed to believe that, as long as they work hard, they can succed in life, and… have it all.

We’re entering the fifth year of Global Economic Crisis and the twelveth year of War on Terror (after two knock-out Septembers, in 2001 and 2008), yet there’s no sign that the world would ever be prosperous again.

After having spent so many years in schools and universities, young people in Ireland, Spain, Italy, Portugal, Greece or Romania find themselves to be part of a ‘lost generation’.



Not that the future looks much brighter for American, British, German or French youngsters. No matter how many newer and newer smartphones and other gadgets appear, the future looks dumber and dumber for everyone.

Our world – closely connected and flooded with often useless information – is nothing but a madhouse.

A giant suverillance society, where people are force-fed the dreams they should dream and the aspirations they should have. Apparently free, all of us are allowed to believe in whatever we want, and do what ever we want.



Anything is negotiable, everything is relative. There is no God, nor any supreme good. There are alternatives to everything one man considers to be an ultimate truth.

Everything but two dogmas are to be challenged. The moral superiority of democracy and capitalism shouldn’t be put into question. Dare to doubt these, and you’ll considered an extremist and gradually outcast, disenfranchised, liquidated!

Free (?!) education systems are still preparing people for a free (?!) world, where democratic values were supposed to guarantee the right to a prosperous life for everyone.



But that world is not more. So what are young people to believe? They have been learning about a world of peace, universal human values, and endless economic opportunities. No word about the afterlife, about what truly matters beyond all these fictions.

Everything they learned about was how to become the perfect cannon fodder for ideological and economic wars, to find the meaning of life in consumerism, lured by the fata morgana of prosperity.

Today, the chances of peace are deteriorating rapidly, and human rights are often abused within the temples of democracy that preach them…



As for the idols of prosperous economy, there have all “fell on their faces, shattered and broke into pieces.” The world is not a comfortable place to live in anymore.

There’s no fun, no delight, no pleasure, and no confidence in a marvelous future with major wars (Israel-Iran, Turkey-Cyprus, China-Japan), as well as famine, ecological and economic disasters looming ahead of us.

There must be life after prosperity, but how would that life be?! People (especially youngsters) are not ready to cope with this (not simply unfamiliar but outrightly) hostile new world.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] No comment / [RO] Fără comentarii (38) – A bee on a flower / O albină pe o floare

[EN] A kind of ‘National Geographic style’ picture – a bee on a flower. [RO] Un fel de fotografie ‘în stilul National Geographic’ – o albină pe o floare.

[EN] Taken by chance, with my Panasonic Lumix (also praised here), somewhere in Predeal. [RO] Făcută din întâmplare, cu al meu Panasonic Lumix (şi aici lăudat), undeva în Predeal.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Comoara nevăzută [The unseen treasure]

“Îl interesau comorile îngropate în România, chiar înfiinţase un departament secret care se ocupa de acest lucru. Iar despre Constantin Brâncoveanu se spunea că dăduse peste o comoară imensă…” 

“Se bănuia că sub Aşezămintele Brâncoveneşti s-ar afla tuneluri secrete care ar putea duce la legendara comoară, şi că de aceea Ceauşescu ar fi hotărât demolarea acestor clădiri”.

Aceasta este mărturia fostul său operator de film despre mult prea regretatul (pentru a i se potrivi eticheta de‘tiran’) Nicolae Ceauşescu. Până şi asasinarea dictatorului ar putea fi explicată prin faptul că demolările sale i-au atras un blestem al urmaşilor lui Brâncoveanu.

C-o fi aşa, că n-o fi… contează mai puţin. Important este că această ipoteză istorică arată cum Ceauşescu, aidoma ceauşeilor (cu păr schimbat, dar nu şi năravuri), cocoţaţi la putere în urma sa, au ratat adevărata comoară imensă a naţiunii române.

O fi fost Constantin Brâncoveanu, într-adevăr, un om nespus de bogat, un Prinţ al Aurului (cum era poreclit de turci). Poate că averea lui era comparabilă cu a unor personaje biblice precum Avraam şi Iov.

Însă comoara lui cea mai de preţ este cea din ceruri, pe care şi-a agonisit-o încă înainte de a o fi sporit şi mai mult prin moartea martirică.

Din păcate, sub lupa istoricilor seculari, ba chiar şi a unor ‘fani’ de peste veacuri, dar care să nu le împărtăşească credinţa, Sfinţii Martiri Brâncoveni rămân de nepriceput.

Cum, să fi fost chiar atât de bogaţi, însă să nu fi negociat cumva eliberarea cu nesătulul Sultan şi hrăpăreţii săi slujitori de la Istanbul?! Aşa ceva pare de neconceput în zilele noastre!

În mod tragic pentru Ceauşescu, dar şi pentru noi toţi este faptul că el nu a rezonat decât parţial cu destinul istoric al românităţii. A despărţi acest destin, al istoriei omeneşti, de miezul său ortodox este lipsit de sens.

Nici fondatorului statului numit încă România, Alexandru Ioan Cuza, nu i-a fost dragă Ortodoxia, nici prea lăudatulului său urmaş, Regele Carol I – în vremea căruia au fost dărâmate mai multe sau cel puţin tot atâtea biserici*** precum în epoca lui Ceauşescu.

Nici nefericitul rege, venit la Gurile Dunării, ca să facă de strajă intereselor Germaniei, n-a înţeles destinul naţiunii române, ci a murit de inimă rea. Acest acest popor de opincari nerecunoscători – pe care socotea că îl scosese din beznă – nu voia să lupte de partea unei cauze pierdute de la început.

Bucură-se acum, căci un alt urmaş de-al său, Traian Băsescu, va pune şi ultimele găini cu ouă de aur tot în proţapul Germaniei! Dar nu se va bucura mult...

Alergarea către comorile pământeşti ale lui Cuza (în beneficiul stăpânilor masoni din Franţa), al lui Carol I (pentru scumpa lui Germanie), ale lui Ceauşescu (de dragul unei ficţiuni personale despre poporului român) sau a lui Băsescu (pentru păpuşarii din UE şi, iarăşi, Germania) nu va ţine decât până la mormânt.

Or, comoara credinţei dreptslăvitoare ţine mai mult decât viaţa de aici şi rămâne neatinsă de prădăciunile unor satrapi vremelnici, slugoi ţinuţi în jilţ de mai marii lor, odinioară de la Istanbul, azi de la Berlin, Bruxelles, Washington DC sau de aiurea.

Poate că, nu pentru (ne)meritele nevrednicilor de noi, ci prin voia Domnului şi jertfa mucenicilor Săi, de care a dat destui şi acest neam, comoara aceasta va rămâne până la sfârşitul vremurilor!

*** NOTĂ: Ar fi vorba, doar pentru Bucureşti, de 25 demolate în vremea lui Carol I, respectiv 23 – în timpul lui Ceauşescu. Desigur, aştept alte surse mai precise, care ar putea confirma sau infirma ceea ce am găsit eu.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

The happiness of having a cross to bear [Fericirea de a avea o cruce de purtat]

What is the meaning of life? Why are we born and where are we heading to after death? Do we just vanish as if we never existed? Do we get other lives to spoil or to redeem the mistakes we made in our current life?

In the secular Western world the great majority of people are busy struggling for the ‘here and now’, thus remain untroubled by existential questions. There are so many things to do, so many mesmerizing illusions to run after… Who cares about what comes when this life ends?

The very few who still wonder what’s after death, end up decreeing that it’s all a matter of choice. Anyone can choose what to believe. There can’t be One Truth, they say, unable to understand that an infinity of possible truths is impossible.

Nevertheless, curious or not about what comes after the foreseeable end of life, all people want to be happy, whether they know it since early childhood or realize it later. But how do we understand what happiness is?

Is it the one that drinking a bottle of Coca-Cola promises? Is it the one that makes you lick your fingers at KFC? Is it kept safely in bank accounts, to be consumed in a shopping spree? Is it found in the relentless pursuit of pleasures?

Does a smartphone bring happiness, does a big pay check maintain it, does a holiday to an exotic Asian country boost it? Does making easy money guarantee it? Does taking all these away mean supressing happiness?

Questions like these could go on and on… Is happiness nothing but a chemical reaction, a cocktail of circumstances and feelings?

Is it a sum of achievements? If so, what is achievement? Is it a state of mind? If so, what is mind? Is it the meaning of life? If so, what is life?

The problem with defining happiness is that it is often found in people who have less of the prerequisite conditions of happiness, as defined by the hedonist world we live in. On the contrary, those who apparently have it all in life rarely have… happiness.

The rich, the beautiful, the super talented, and the perfectly healthy don’t have a highest class ticket to happiness in their pockets. It’s not uncommon to see the poor, the ugly, the ordinary, and the disabled having found the happiness that others are yearning for.

This can’t make sense for the rational Western world, can it? But it does from an Orthodox faith’s perspective. For those who understand the Truth, life is not a journey in itself, with meaning and purpose to be found in the scant ‘here and now’.

Seen exclusively from within the constraints of matter, life’s pleasures and life’s griefs are hyperbolized. The modern man seeks more of the first, while desperately trying to run from the (often unavoidable) latter.

However, seen in connection with their unseen Maker, with the ever-after, our lives have different meanings. Happiness unveils itself as unspoilt by petty pleasures, nor diminished even by the deepest sorrows.

Happy are those who have a cross (meaning: suffering, incapacity, humiliation, loss etc) to bear, assured that the reward for everying borne with dignity comes in the afterlife, not those who think that covetously improving the comfort of this life is the key to happiness.

Maybe this is why there are so many crosses*** in Romania, a country so full of unhappy people, since most of us put our hopes in the shallow values of the Western world. Maybe all these crosses are to remind each of us about our personal crosses.

We can try to fit into a better functioning society, where everyone’s goal is to get rid of any burdensome aspect of life, and live plainly, enjoyably. Many emigrate and fit in, many others don’t. In rare happy cases, some find a cross to hold on to in their adoptive country.

People fool themselves that they can be happy among others who don’t know where they are coming from, nor where they are going to. Others imagine that happiness has nothing to do with any metaphysical definition. 

Understanding why we are here and where we are going to can be the toughest thing for a man to face in life. Coming to terms with one’s cross is a long, painstaking process. It could last a lifetime. A life deprived of the comforts and delights much treasured today.

Some think that they are perfectly happy without ever asking themselves about the meaning of life. Or they simply adhere to catchy definitions regurgitated by vain trend-setters of which all ages of history are full.

But would these phony perceptions of happiness last beyond the grave?! Could anyone find a generally applicable definition of happiness without having discovered their personal cross in life?

*** NOTE: The 10 pictures of crosses were taken in various places throughout Romania in 2011 and 2012. For a detailed photo see the first comment below.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (22)

[EN] Be it the softer fudge (in England) or of the harder tablet (in Scotland), I for one wouldn’t recommend any. [RO] Fie o mai moale fudge (în Anglia) sau o mai tare tabletă (în Scoţia), eu unul n-aş recomanda-o pe niciuna.

[EN] It’s an extremely sweet and fatty confectionery product. [RO] Este un produs de cofetărie extrem de dulce şi de gras.

[EN] Not that I would’t happen to like unhealthy foods or drinks, but these really have a huge sugar content. [RO] Nu că nu s-ar nimeri să îmi placă alimente sau băuturi nesănătoase, dar acestea chiar au un conţinut uriaş de zahăr.

[EN] Those with dental problems can feel the excessive sweetness on the spot! [RO] Cei cu probleme dentare pot simţi dulceaţa excesivă pe loc!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Confortabil, dar trist… [Comfortable, but sad…]

Scurmă printre tomberoane ori stau cu dinţii la stele, când nici gunoaiele nu le sunt pe aproape, îşi menţin silueta de teama hingherilor, fac baie numai când plouă, se încălzesc sub motoarele maşinilor recent parcate…

Mai primesc mângâieri şi smotoceli tandre de la unii copii, iar de la alţii – bâte, pietre, sticle, ba chiar petarde în urechi. Uneori, înfulecă pe săturate câte o porţie de mâncare de la cuţofili de toate vârstele. Alteori, sunt vedete de jurnal TV.

Apar în prime time, dar numai din întâmplare. Când se vorbeşte de muşcăcioşi feroce, mai mereu apar în cadru felurite potăi blajine… Se mai supără câte-un primar infectat cu electoralită, dar, altfel, sunt în voia lor şi, poate, fericiţi.

Detestaţi sincer de o majoritate mută, însă iubiţi ipocrit de o minoritate foarte vocală. Aşa sunt majoritatea patrupedelor vagaboante din România sau din lumea largă. Adesea mai preţuiţi şi mai liberi decât un om fără adăpost.

Ei sunt cei mai de jos, scursurile căţelărimii. Mai bine poziţionaţi în societatea câinească sunt cei care au stâpâni. Or duce-o mai bine sau mai rău, dar sunt ai cuiva. La vârful piramidei speciei se află privilegiaţii, precum cel din imagini (fotografiat în Franţa :-).

Oare pentru că ar fi un specimen de elită, care să ateste teoriile de sorginte darwinistă sau pentru că ar fi crescut într-o haită meritocratică îl găsim cocoţat acolo unde nici miliarde de prieteni bipezi de-ai săi nu-şi permit să viseze?!

Iată-l la volanul unei Toyota. Şi nu orice Toyota, ci una D-CAT – indicativ pe care l-am putea traduce, şugubăţ, printr-o referire la faptul că este deţinută de vreo ‘pisi’ :-) Care stăpână, după câte se părea, şi-a lăsat ghemotocul lăţos foarte comod, dar... trist.

Viaţă de câine. De ce el şi nu altul? Poate că Bubico din imagine ar fi lăsat cu drag scaunul Toyotei, pentru a fugări vreo mâţă, şi ar fi renunţat la programarea la coaforul canin, pentru pentru a se bălăci într-o baltă.

Tot astfel, “De ce nu şi eu?”, se întreabă omul, dar din cealaltă perspectivă – atunci când tânjeşte la un fotoliu călduţ, cât mai confortabil, mai plăcut, mai sus pus şi generator de cât mai multă invidie în jur.

Să nu mai tragă din greu, ca un câine – iată visul omenirii contemporane! Să scape de greu, pentru mai uşor. Facilul şi confortabilul este binele suprem, iar tot ceea ce se dobândeşte cu greu este desfiinţat ca o iluzie care nu merită efortul depus.

Toate privilegiile costă multă libertate şi, negreşit, dincolo de zâmbetele şlefuite de machiaj în reviste, ele sunt o sursă de tristeţe. Una câte una, înlesnirile progresului se prind ca lipitorile de noi şi ne storc de cele autentic omeneşti din noi.

În sine, nu-i nimic rău să visezi la mai bine, numai că, în lumea de azi (care adesea “zice răului bine şi binelui rău”), mai binele este duşman de moarte al binelui. Nimeni n-a murit de rău sau de bine, dar mulţi gustă prematur moartea în goana după foarte bine, mult mai bine, cel mai bine… 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Lay monuments pointing at the sky [Monumente laice arătând către cer]

Isn’t is fascinating to witness that most (if not all) secular societies’ monuments are still pointing at the sky?

Even after scrapping the idea of divine authority over the earth and distancing themselves from the very concept of God (deemed as obsolete, backward, useless today etc) people are looking up to the visible skies and beyond.

Fewer and fewer are those drawn to Christ’s love, while more and more are those eager to welcome aliens descending from UFOs.

Nevertheless, all people (religious or self-worshipping irreligious), from all places and all ages, have always been secretly yearning for some kind of salvation from a world whose progress has only put and tightened a noose around our necks.

Cathedrals and churches are still towering cities in many countries of the Old Continent (most of which is part of the secular EU).

Some are abandoned ruins (see pics from Scotland here or here), others are turned into cafés or stores, however, they are still here with us, getting in the way of those who banished from God their minds and reject His natural laws.

People can’t live without a certain innate aspiration to verticality, can they? Hardly any monumental work of art could express greatness horizontally. 

Followed either legitimately (“I am the Way, the Truth, the Life”) or illegitimately (through an anthropocentric Tower of Babel), this upward aspiration is inherent in human nature. 

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]