Dar ce uşor este să constaţi răul din mersul lumii şi cât de greu este să vezi şi altceva ori să te pui de-a curmezişul acestei prăvăliri!
Se înţelege că nu este sfânt în ceruri care să nu fi văzut nenumărate rele (care au existat în toate vremurile, încă de la facerea lumii) şi să nu le fi deplâns ori chiar să le fi mustrat fără cruţare. Totuşi, niciunul nu s-a oprit acolo.
Vedem şi noi relele, le dezprobăm – în sinea noastră sau, uneori, prin felurite şi discutabile forme de protest exterior – şi, adesea, chiar ne dor.
Din păcate, mulţi ne oprim aici. Cădem în amăgirea că, devreme ce sincer suferim pentru atâtea rele din jur, cumva-cumva tot om fi buni creştini. Sau măcar nu chiar atât de răi precum alţii – cei ale căror rele, chipurile, le plângem.
Toată ziua ne informăm despre mersul lumii, toată ziua vrem să aflăm câte ceva şi părem a fi mai dependenţi de ştiri (luate de oriunde: TV, ziare, Facebook etc) decât de aer.
Facem rechizitorii împotriva lumii, adunând evidenţe despre relele sale. Poate ni le explicăm. Sau rămânem muţi în faţa lor. Ne pare că ne dezicem de ele, dar cu o nesătulă poftă le căutăm iarăşi şi iarăşi, le împărtăşim pe bloguri, le disecăm...
Contabilizăm rele lumii, dar nu vom putea niciodată să le ducem în spinare, pe Golgota, cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Atunci, la ce bun să le măsurăm toate?
Iar pentru că lumea este aşa cum este – rea, desigur – ne găsim (pe negândite, fără să ne dăm seama!) scuza ideală pentru a ne slăbănogi şi noi duhovniceşte, astfel încât nu mai găsim puterea de a ne dori noi să fim nici mai buni, nici mai altfel decât lumea.
Ne este suficient să arătăm cu degetul şi socotim acest păcat drept virtute care ne-ar deschide porţile Împărăţiei veşnice.
Unii, neştiind de altă lume, o iubesc pătimaş pe cea materială în care cred că făcându-şi voia cu vârf şi îndesat, ating fericirea, după care va veni moartea, adică nu mai vine nimic.
Aşa cred ei. Alţii, zicându-ne creştini, credem că o urâm pe cea văzută şi că, nefiind precum ceilalţi, aceasta ar înseamna că o iubim pe cea nevăzută. Cel mai probabil, nu o cunoaştem nici pe una, nici pe cealaltă.
Jalnic este că, de fapt, nu ştim nimic din ceea ce credem că ştim. Demersurile de informare, care ne-au devenit reflexe, nu ne duc nicăieri.
Ştim, dar la ce ne ajută că ştim? Cu ce rămânem dincolo de voluptatea de a deschide un ziar sau o pagină web, sub a cărei vrajă mă aflu şi eu (+ destui alţi internauţi, poate chiar cititori de MunteanUK)?
Oare aveam nevoie de opinii ştiinţifice despre suprasolicitarea creierului? Nu vedem ce roade ne aduce (supra)informarea, ce puţin spre deloc ne ajută în deciziile fundamentale ale vieţii?
Ca să nu mai vorbim de starea de spirit, care nu poate fi decât rea, din moment ce suntem conectaţi permanent la relele lumii. Să fim sinceri cu noi înşine: cine stă lipit de televizor sau monitor pentru a citi ştiri bune?
A nu înţelege careva că aş subscrie unei viziuni extremiste de genul “informare = rău”, respectiv “neinformare = bine”...
Nu vreau decât să constat cu tristeţe că, oamenii simpli, primitivi (adesea dispreţuiţi de noi, bine-informaţii lumii de azi) au învăţat, fie şi de-a lungul veacurilor, să se adapteze la condiţiile de mediu, indiferent cât de potrivnice ar fi fost.
Noi, oamenii moderni (complicaţi, sofisticaţi) nu am reuşit încă – şi oare o vom face vreodată?! – să ne adaptăm avalanşei informaţionale din jur.
De peste o sută de ani, ceea ce observa Oscar Wilde este valabil şi astăzi, pentru toţi ipocriţii (între care mă tem că sunt cel dintâi!) – atât creştini, cât şi nereligioşi:
“Omul bine informat – acesta este idealul modern. Iar mintea unui om bine informat este ceva înfiorător. Este ca un magazin de vechituri, numai monştri şi praf, cu toate articolele preţuite deasupra valorii lor”.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]
|
5 comments:
Mie mi se pare ca fugim de traire cautand informatia. Si ajungem sa ne mintim si pe noi insine ca prin cunoastere ne desavarsim, ceea ce nu este deloc asa!
Ma vad pe mine, care si in clipele mai libere (la masa, in vreo pauza) tot caut sa citesc ceva sau sa ascult ceva. Dar la un moment dat asta ma impiedica sa raman eu cu mine si cu Dumnezeu, asa simt. E o acumulare care nu isi gaseste pe deplin sensul pentru ca nu ajunge sa fie aplicata cum se cuvine. Si eu ma refer la informatii selectate, filtrate, nu la stiri, cancanuri si altele... dar tot informatie este, pana la urma...
Hristos a înviat!
Ar trebui să ne fie evident - măcar celor care ne socotim credincioşi - cât de nefastă este dependenţa de informare al cărei rob este fiecare om din lumea aşa-zis civilizată.
Mă tem că încă nu conştientizăm pe deplin cât ne îndepărtează de noi înşine setea de informaţii despre lumea din jur, fie ele şi 'bune', adică având un tâlc duhovnicesc.
În postarea mea, 'trag un semnal de alarmă', dar nu pentru că aş fi scăpat deja din această capcană, patimă chiar, a setei de informare.
Dimpotrivă, sunt foarte afundat în ea... Caut o scăpare...
*
Oricât de selectate, de filtrate şi de 'demne de a fi cunoscute' ne par anumite informaţii, cred că ne păcălim pe noi înşine.
Uităm că o cunoaştere de calitate, de pe urma căreia să 'facem ceva' (nu doar să o acumulăm ca pe un strat de grăsime!), cere eforturi şi nu este atât de 'accesibilă' cum ni se promite în lumea de azi.
De pildă, ca să învăţăm o limbă străină sau un meşteşug, ne trebuie un răgaz bine determinat şi o stare adecvată scopului respectiv.
Nu este destul să citim, să scriem ori să ascultăm ceva la întâmplare, aşa cum se nimereşte să avem clipe libere.
Cu atât mai mult, avem nevoie de o liniştire şi de o 'eliberare' de robia informaţiilor nefolositoare atunci când citim vreo care cu poveţe duhovniceşti.
Poate că rămânem cu o senzaţie de uimire, încântare, de iluminare chiar, însă acestea sunt doar bucurii sufleteşti.
Nu este suficient 'să ne placă' ceea ce am citit, ci bine ar fi să le şi punem în aplicare.
Voi incepe cu inceputul, de data asta: este foarte tare prima fotografie din aceasta postare si, daca are o poveste, mi-ar placea sa o aflu!
Cat despre informare in general, cred ca ea este una din „dependentele ascunse” ale zilelor noastre, considerate drept depedente pozitive, ce nu trebuie incriminate de societate, precum este incriminata dependenta de droguri sau de alcool, de pilda. In acceasi categorie ar mai intra, spre exemplu, dependenta de shopping, dependenta de putere, depedenta de televizor, dependenta de jocuri pe calculator sau depedenta de placere… toate acestea nu doar ca nu sunt considerate niste comportamente gresite, ba sunt chiar incurajate de societate prin toate mijloacele de comunicare! Si este foarte trist acest lucru!
Revenind insa la depedenta de informare, desigur ca cel mai dramatic efect al acesteia este ocuparea mintii cu orice altceva, doar cu introspectia si cunoasterea de sine, care sunt mult mai importanta pentru fiecare dintre noi, nu! Iluzia in care traim multi dintre noi, cum ca “acumularea informatiilor ca pe un strat de grasime” (mi-a placut foarte tare expresia, asa ca a trebuit sa o citez!) ne-ar desavarsi, este extrem de periculoasa… pe de o parte pentru ca ne ocupa timpul in care am fi putut face ceva concret, asa cum s-a mentionat, iar pe de alta parte pentru ca ne poate indeparta foarte mult de Dumnezeu, daca nu avem niste criterii solide si bine definite de selectare a informatiei…pana la urma intra tot in categoria dependentei de “a avea/a poseda”, dar ce?!
Cat despre propasirea raului in lume, care asa cum bine spunea cineva odata, nu este altceva decat lipsa binelui, adica absenta lui Dumnezeu, noi, oamenii acestor vremuri, ar trebui sa ne asumam 100% aceasta stare de fapt! Pentru simplul fapt ca ne dovedim de multe ori mult prea ocupati cu informarea (nu cugetarea), de pilda, pentru a-I face loc in vietile noastre, a-L chema, a-L aduce si a-L simti pe Dumnezeu!
E actual și bine ales subiectul acestei postări.
Legat de informație și supra-informație, mă mai gândesc uneori la sloganul american: ”Cunoașterea înseamnă putere”. Ce fel de cunoaștere și ce fel de putere? Depinde...
Putem cunoaște multe, dar multe nu ne sunt de folos. De la Adam și Eva încoace am făcut cunoștință cu binele și răul, dar parcă răul are o putere de seducție mai mare.
Iar puterea..în sens laic ar fi puterea de a domina, de a distruge, de a te considera superior celorlalți.
Transpusă pe teren creștin, expresia poate însemna: cunoașterea propriilor păcate și neputințe îți dă puterea de a te schimba și a fi mai bun.
* * *
Revenind la informație, cred că informația religioasă nu numai că nu e periculoasă, ci e benefică. Cărțile religioase ne ajută, ca niște călăuze, pe calea mântuirii. Desigur, articolul tău nu se referă la acest tip de informație, dar am simțit eu nevoia să fac această precizare.
@ iulia (8 August 2013 20:05)
Nici nu ştiu ce s-ar mai putea adăuga pentru a-l descrie pe omul cel 'bine informat' al zilelor noastre faţă de ceea ce spunea Oscar Wilde.
Suprainformarea ne toceşte atât abilităţile intelectuale, cât şi pe cele de simţire, la fel ca orice altă formă a consumismului.
Din păcate, exact aşa cum spuneam în articol (speram zadarnic să se fi schimbat ceva de când l-am scris), între aceşti ipocriţi bine-informaţi cel dintâi sunt eu :-(
***
@ Lidia (9 August 2013 12:40)
În mod eronat crede lumea de azi că informarea are de-a face cu cunoaşterea, dar prima nu este deloc o premisă a celei de-a doua.
Adevărata cunoaştere vine de la Duhul Sfânt, Cel Care ne dezvăluie toate.
Or, despre Vistierul bunătăţilor, oricât ai citi, nu poţi avea parte de darurile Sale ca răsplată pentru eforturi intelectuale.
Ceea ce nu înseamnă, după cum spui, că operele religioase ar putea fi băgate în aceeaşi oală cu alte feluri de informaţie de consum.
Post a Comment